Tătarii – un popor turc sau mongol?

Nuredin Ibram, Tătarii din România. Istoric. Spiritualitate. Identitate, Ed. Muntenia, Constanţa, 2017

Cunoscându-l de curând pe domnul profesor universitar Nuredin Ibram, o adevărată legendă a comunităţii turco-tătare, om de o delicateţe aparte, doctor în filozofie din anul 1974 al Universităţii Bucureşti, cu o scurtă trecere şi prin învăţământul superior gălăţean, membru fondator al Universităţii Ovidius, în al cărei mediu academic a activat 50 de ani fără întrerupere, Director şi Decan al Facultăţii de Arte (1998-2004), Prodecan al Facultăţii de Litere-Istorie-Teologie-Drept ( 1994-1996), Preşedinte al Uniunii Democrate Turce în România (2001-2004), reprezentant UDTR în Comisia de Relaţii Internaţionale a Departamentului de pe lângă Guvernul României, membru al Şura-Islam al Muftiatului Cultului Musulman din România, elaborând şi redactând Statutul Cultului Musulman, director de publicaţii, printre care „Hakses” şi „Genç Nesil”, autor de sute de articole şi studii, comunicări publicate, a peste douăzeci de cărţi, ca să precizez numai câteva aspecte al activităţii sale culturale, politice şi educaţionale, am fost onorat să primesc în dar o carte cu o dedicaţie care descifrează numai un aspect al complexităţii sale: „o lucrare de filozofia istoriei despre tătari, ca testament asumat al moşilor şi strămoşilor mei”!

Volumul, care apare sub egida Institutului de Ştiinţă, Cultură şi Spiritualitate din cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, stă sub semnul unui orgoliu frumos, îmblânzit de splendoarea frumuseţii cunoştinţelor, după cum sugerează autorul încă de la prima pagină a introducerii:

„Prezenta carte s-a dorit a fi, în mod orgolios, o carte de identitate, buletinul de identitate istoric-spiritual (…) al Comunităţii Tătare, Comunităţii Turco-Tătare din România, un Personaj Colectiv, un tot unitar organic, o «unitate în diversitate» care a trăit şi trăieşte în solidaritate cu Celălalt, cu Omul de rând, u Românul majoritar. Tătarul, turco-tătarul de ieri şi de astăzi a avut, are vocaţia muncii, a dăruirii sociale şi a religiozităţii sale islamice ca reguli de viaţă şi rituri sub formă de obligaţii şi recomandări.

Tătarul, turco-tătarul de ieri şi de astăzi, a trăit lecţia identităţii sale, dar a îmbogăţit sufleteşte şi spiritual omul de alături, român sau de altă etnie.” (p.7)

Pe de altă parte, „cartea (…) pledează pentru respingerea tendinţelor asimilaţioniste, pentru echilibru între tradiţii, cutume şi modernitate, pentru aşezarea relaţiei Eu-Celălalt pe valorile europene ale statului de drept, democraţiei, nediscriminării, pentru sporirea activismului comunităţilor turcă şi turco-tătară.”

Primul paragraf al capitolului întâi confirmă faptul că, totuşi, pentru majoritatea românilor, turcii, da mai ales tătarii sunt o mare necunoscută (o mare de oameni, frumoasă ca orice mare cu valuri), au un exotism aparte, deşi sunt atât de apropiaţi:

„Tătarii – popor turcic, de confesiune islamică sunită – au o istorie glorioasă, uluitoare, o rafinată cultură, superbe elemente de civilizaţie, un mod de viaţă particular, toate, din păcate, puţin cunoscute.” (p.11)

Divânu Lügati't-Türk, Harta.

Dragostea pentru filozofie în general, pentru cea a culturii şi istoriei în particular, nu-l îndepărtează de abordarea istorică autentică, raportându-se la inevitabilele izvoare istorice: Mahmud Kâşgarlı, cu al său „Lexicon turc” (Divânu Lügati't-Türk, de pe la 1072-1073), „Inscripţiile Enisei Orhanice” („Orkhon inscriptions”, „Orhun Yazıtları”), inscripţii de pe monumente funerare ridicate în memoria unor căpetenii tătare ( Wikipedia în limba franceză fiind zgârcită în informaţii: Les inscriptions de l'Orkhon sont les plus anciennes traces écrites de l'alphabet de l'Orkhon. Il s'agit de quelques centaines d'inscriptions gravées datant du VIIe au Xe siècle, découvertes dans la vallée du fleuve Orkhon et dans le cours supérieur de l'Ienisseï1 en 1889 par une expédition russe dirigée par Nicolas Iadrintsev. Les travaux sur les premières inscriptions ont été déchiffrées par le philologue danois Vilhelm Thomsen et publiées en 1893 par Vassili Radlov.), persanul Raşid-ed-din-ne, lucrarea anonimă persană „Hudud al Alam” („Hotarele lumii”), Jean de Plan Carpin, până la cronicari chinezi, dar şi la istoricii contemporani sau aproape contemporani: Tasin Gemil, Marian Cojoc, Mehmet Ablay, Mehmet Maksudoglu, Mehmet Ali Ekrem, W. Barthold, Berthold Spuler, Jean Paul Roux, Gotthard Jäsche, Louis Hambis, ca să ne referim doar la câteva nume…

Desigur, şi în lumina unor filme sau a unor cărţi de literatură, pentru unii şi în lumina unor vechi legende populare (mediatizate cândva de un Simion Florea, par exemple) asocierea profană  a tătarilor este aceea cu mongolii lui Genghis Han, observaţie care este confirmată şi de către Nuredin Ibram (la pagina 14):

„Mult timp, istoriografia universală a încadrat istoria tătarilor în capitolul general de „istorie a mongolilor”, fapt ce nu reflectă integral adevărul istoric, căci noi (ei) tătarii avem (au) o existenţă real-istorică şi realizări civilizatorii-cultural deosebite, valoroase, cu impact în evoluţia societăţii euro-asiatice din Evul Mediu până în contemporaneitate. În istoriografie prevalează punctul de vedere ce susţine originea turcă a tătarilor, teza că tătarii sunt un component al lumii turcice; chiar şi adversarii acestui punct de vedere recunosc că tătarii vorbesc un dialect, o limbă de origine turcă, că prin întreaga lor tradiţie istorică şi formaţiune etno-spirituală aparţin lumii turcice. Doar în problema proto-tătarilor, adică a vechilor tătari, se (n.a.g.secară: mai poate) pune problema lor la lumea mongolă şi/sau turcă.” (p.14) Sunt luaţi ca „martori” Mehmet Ablay şi Tasin Gemil, dar şi lucrarea „Hudud al Alam”, din anul 982, care confirmă apartenenţa proto-tătarilor la triburile turcice, tătarii fiind desemnaţi drept un neam al celor nouă oguzi (uiguri).

Spaţial, „zona de obârşie a tătarilor se află în regiunea fluviilor Orhun, Selenga, Kerulen (nordul Mongoliei de azi). Tot în această zonă se află şi capitala legendară a tuturor turcilor, Otüken, dar şi Karakorum, centrul imensului Imperiu, Hoarda de Aur ginghishanidă.

Cronicarul persan Raşid-ed-din-ne spune că tătarii constituiau tribul cel mai numeros – circa 70.000 de corturi (iurte, familii mari) din masa de triburi mongole ce-şi duceau existenţa, din timpuri străvechi, în stepele înalte din sud-estul lacului Baikal din Asia Centrală. Cronicarii chinezi îi numeau pe tătari Da-Da sau Ta-Ta,iar cei persani Tatar.” (p.15)

Desigur, despre etno-geneza tătarilor se pot aduce noi şi noi amănunte, acceptându-se ca fiind cunoscute trei mari grupuri de tătari: cei de la Volga și Ural, Kazan mai exact; tătarii din regiunea Astrahan și din Siberia, dar și cei din Lituania, descendenții tătarilor înrolați pentru a lupta cu cavalerii teutoni. Un grup deosebit îl formează tătarii din Crimeea, constituit din simbioza elementului turc venit din Asia și a populației autohtone, dominând peninsula până la cucerirea rusă din 1783. În ceea ce priveşte tătarii care ne interesează pe noi mai mult, cei apropiaţi de noi, fraţii noştri, se precizează:

„În formarea tătarilor ca popor nou a contribuit hotărâtor elementul etnic turc numit „kâpceak”, cunoscut în Occident sub numele de cumani, iar de ruşi ca „polovţî”. Kâpceacii erau un neam turcic asiatic, separat încă din secolele IX-X din marea ramură a „kimaci-lor”, desprinşi, la rândul lor, din tătari. Geograful persan Al Gardizi (m. 1053) a spus despre kâpceaci că ei se numărau printre cele şapte triburi ieşite din tătari. Deci, indubitabil, tătarii de astăzi, inclusiv cei din România, sunt urmaşii kâpceacilor, adică ai cumanilor şi nicidecum ai mongolilor care au reprezentat doar o pătură minoritară, este adevărat dominantă, în marele stat tătăresc Hoarda de Aur. De altfel, istoricul american de origine rusă George Vernadsky, numeşte Hoarda de Aur drept un „Hanat Kâpceak”, fiind convins că în acest mare stat euroasiatic, mongolii reprezentau cel mult unu la sută ( 1%) din întreaga populaţie.” (pp. 15-16)

Din perspectiva unui Neagu Djuvara, un astfel de aspect poate să-i întărească teoria (ar fi putut!), cert este că din unghiul de vedere al influenţelor popoarelor şi statelor, statele româneşti ar fi fost altfel fără rolul temporizator al popoarelor şi statelor turcice, mai întâi, fără influenţa îndelungată a otomanilor (şi protecţia lor, interesată sau nu), fără Basarab, fără Cantemir, fără un Emin devenit Eminovici (nu degeaba prietenii îi spuneau lui Eminescu „Turcule!”)…

Voi reveni cu amănunte despre mai mult decât interesanta carte a profesorului Nuredin Ibraim!

Nuredin Ibraim, lângă traducătoarea în turcă a Porţii turceşti, Emin Emel!

România-Turcia - 140 de ani de relații diplomatice și culturale

Cu Domnul Profesor Üyesi Ünal Şenel, la "Türk Kapîsî"

În ziua de 13 octombrie 2018, la Complexul Muzeal de Științele Naturii „Răsvan Angheluță” din

Galaţi, au fost sărbătoriţi şi în acest colţ de ţară
cei 140 de ani de relații diplomatice și culturale dintre România-Turcia, printr-un simpozion internațional, cu o participare mai mult decât onorantă, culminând cu prezenţa Excelenţei Sale, Ambasadorul Republicii Turcia în România, domnul Osman Koray Ertaş, înalte oficialităţi româneşti fiind şi ele prezente, prin reprezentanţi ai Parlamentului României, Consiliului Judeţului Galaţi, ai Prefecturii Galaţi şi ai Primăriei.

Primirea participanţilor a fost făcută nu numai cu pâine şi sare, ci şi cu câteva momente artistice emoţionante, distingându-se formațiile:„Doina Covurluiului”, a Centrului Cultural Dunărea de Jos Galaţi, managerul instituţiei, scriitoarea Florina Zaharia, fiind unul dintre cei mai implicaţi organizatori, alături de tradiţionalul Suflet al unor astfel de manifestări, Doamna Profesor Gülten Abdula Nazare, din partea UDTR Galaţi, omagiată şi domnia sa într-un fel cu totul deosebit, dar şi Corul Mehtap din Constanţa şi formația de dansuri a UDTR - filiala Tulcea şi Hârşova.

Gülten Abdula Nazare şi Güven Güngör

Discursul E.S., Ambasadorul Republicii Turcia în România, domnul Osman Koray Ertaş, a fost în limba română, ca şi cel al Drd. Güven Güngör, Academia de Studii Economice, București, Preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri Turci din România (TIAD România), ambele fiind primite cu multă căldură şi aprecieri deosebite, ba chiar cu o uşoară tristeţe în ceea ce priveşte E.S. Ambasadorul, care a anunţat că se apropie de finalul mandatului său în România, unul dintre cele mai reuşite dintre cei 140 de ani de când există relaţii diplomatice între România şi Turcia. Güven Güngör a prezentat în lucrarea sa „Evoluţia relaţiilor economice dintre România şi Turcia în ultimul deceniu”, subliniind că şi relaţiile economice sunt la un apogeu.

Cum arătăm, doamnei Gülten Abdula Nazare i s-a făcut o frumoasă surpriză, Doamna Profesor Aynur Şenel şi Domnul Profesor Üyesi Ünal Şenel prezentând un studiu privind „Aportul adus de Gülten Abdula Nazare la consolidarea relațiilor culturale româno-turce”. De la Ünal Şenel am aflat că unele poeme din volumul de poezii, „Poarta turcească”, apărut şi în limba turcă în septembrie, la Istanbul, sunt studiate în şcoli din Izmir, domniile lor fiind cadre didactice universitare în frumosul oraş de la Marea Mediterană.

Dintre celelalte contribuţii la simpozion, amintim aici pe dr. Nagy Pienaru, de la Institutul de istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română, Bucureşti, cu „140 de ani de relaţii diplomatice româno-turce. Etapele principale”, „Diplomații momentului; Nicolae Titulescu și Hamdullah Suphi Tanrîover”, Dr. Arthur Tuluș, cu „Personalitatea lui N. Titulescu în diplomația balcanică”, scriitorul Stefpan Bulgar, din Komrat, cu un articol despre „Găgăuzii din Basarabia în contextul relaţiilor româno –turce în perioada 1931-1940. Istorie şi personalităţi”, Colonelul în rezervă Remus Macovei, „Soldați Musulmani în Armata Română”, Prof. Dr. Turan Gökçe, Decanul Facultății de științe sociale și umaniste a Universităţii Kâtip Çelebi Izmir, care a vorbit despre „Un simbol al relațiilor interumane româno-turce, readus în memoria oamenilor - Sari Saltuk Baba”, eleganta profesoară  şi pictoriță Semra Cevik ( de la Universitatea Ardahan, Turcia ), care ne-a adus aminte de „Un nume în lumea picturilor, Eren Eyîboglu”, cu studii la Iaşi, Dr. Irfan Ünver Nasrattinoğlu, având studiul „Aportul „Centrului de studii și cercetări folclorice din Ankara” la dezvoltarea relațiilor dintre România și Turcia”, Drd. Ghiulşen Yusuf İsmail cu un istoric al mass media în limba turcă în România, Laura Panaitescu, expert etnofolcloric, „ Motive comune în chilimurile turcești și românești”, Doctor în geografie Iordana Socobeanu, cu un emoţionant mesaj de la cele 28 de etnii ale Dobrogei, regiune model pentru Uniunea Europeană în particular, pentru întreaga lume, în general.

Ufuk Tandogan, de la CEO Garanti Bank, şi-a prezentat cartea trilingvă „Descoperă România”, cu sprijinul prietenesc al lui Güven Güngör, o carte primită cu entuziasm, afirmând că „Turismul este o poartă deschisă spre cunoaștere”.

Un moment emoţionant a fost cel al transmiterii de către doamna Gülten Abdula Nazare a mesajului doamnei Melike Roman:

„Manifestările organizate la Galați cu prilejul împlinirii a 140 de ani de existență a relațiilor de colaborare și prietenie dintre România și Turcia evidențiază un fapt de necontestat: trăinicia acestor relații se datorează atât înțelepciunii și demersurilor unor oameni de stat români și turci, cât și sentimentelor de prietenie și simpatie ce au animat și animă inimile și gândurile celor două popoare. În acest context, aș dori să amintesc declarațiile lui Nicolae Titulescu și Mustafa Kemal Atatürk, consemnate în deschiderea cărții apărute la Istanbul, în 1982, sub titlul „Nicolae Titulescu, marele patriot al României. Diplomatul și omul de stat” și în capitolul „Prietenul sincer și permanent al Turciei”: „România și Turcia sunt hotărâte să desfășoare o prietenie sinceră și afectivă. În credința că prietenia dintre Turcia și România se va întări în viitor”. Semnează: Nicolae Titulescu. „Sentimentele leagă popoarele între ele mai mult decât tratatele. România ocupă un loc frățesc în inimile noastre”. Semnează Mustafa Kemal Atatürk.
După trecerea atâtor ani, constatăm cu bucurie menținerea și dezvoltarea în continuare a relațiilor de prietenie și colaborare între cele două țări, în toate domeniile de activitate. Putem afirma că aceste relații sincere de prietenie constituie o pildă pe scena internațională.”

Nu în ultimul rând, scriitoarea doctor în medicină Hayat Memiş a asigurat, pentru cei care nu se descurcă în traducere, o comunicare rapidă.

Ambasadorul Republicii Turcia în România, domnul Osman Koray Ertaş

Mehtap

Hayat Memiş

Arthur Tuluş

Güven Güngör

Prof. Dr. Turan Gökçe

Prof. Dr. Turan Gökçe, Semra Cevik

Dr. Irfan Ünver Nasrattinoğlu, în dreapta

Doamna Profesor Aynur Şenel şi Domnul Profesor Üyesi Ünal Şenel

Dr. Iordana Socobeanu

Ghiulşen Yusuf İsmail

Lectură la cenaclu

https://www.facebook.com/noduri.semne/videos/2180687345335929/?hc_ref=ARR3OBWRrw94BJAZjqOBkbzW1tWXArqjY5HP4F5M8puSArIuycedEfZUdTvXAySQGWQ&__xts__[0]=68.ARAcypge-0T17KBDu4wiJ4s42T2mOK2AXnN64xQI2HEthTJ40SMrFsTfi3yjptqmlItuifrM1Ww8m_xT5wxsYvG-m0h_r-O3N5sSCxyyLL-OwMSx8ZijeNVfWdzJVQhDcz95UrQSns8ur0sesNcqhPf0UuAgnbiigKFysBrWzxeyq6yYstc3BJI&__tn__=FC-R&fb_dtsg_ag=AdxvQbWTXAY3TsZza5fMmmvuTAidcrkGIaUNqf84pOnKTg%3AAdxEQS2OU8t6FHzn69WyBgqABEZd7hWpDTYSlYuYNJuvVQhttps://www.facebook.com/noduri.semne/videos/2180687345335929/?hc_ref=ARR3OBWRrw94BJAZjqOBkbzW1tWXArqjY5HP4F5M8puSArIuycedEfZUdTvXAySQGWQ&__xts__[0]=68.ARAcypge-0T17KBDu4wiJ4s42T2mOK2AXnN64xQI2HEthTJ40SMrFsTfi3yjptqmlItuifrM1Ww8m_xT5wxsYvG-m0h_r-O3N5sSCxyyLL-OwMSx8ZijeNVfWdzJVQhDcz95UrQSns8ur0sesNcqhPf0UuAgnbiigKFysBrWzxeyq6yYstc3BJI&__tn__=FC-R&fb_dtsg_ag=AdxvQbWTXAY3TsZza5fMmmvuTAidcrkGIaUNqf84pOnKTg%3AAdxEQS2OU8t6FHzn69WyBgqABEZd7hWpDTYSlYuYNJuvVQ

Învăţând cum plânge lumina…

Învăţând cum (se) plânge (precum) lumina…

sau exordii în lirica modernă turcă (prima parte)

Poezie turcă modernă, Antologie, Ed. BETTA, Bucureşti, 2017, selecţie de Nevzat Yusuf Sarıgöl, traducere de Nermin Yusuf

Un mai mult decât interesant excurs în spiritualitatea turcă modernă ne oferă realizatorii unei antologii de poezie turcă, selecţia autorilor şi a textelor fiind a lui Nevzat Yusuf Sarıgöl, traducerea din turcă în română fiind a lui Nermin Yusuf. Sunt, evident, numai câteva faţete ale comorii spirituale pe care o reprezintă literatura turcă în ansamblu, cultura şi civilizaţia trucă în general, care ne poate ajuta să-i cunoaştem mai bine pe turcii de astăzi, dar şi pe cei din secolele abia trecute, la scara strălucitoare a eternităţii neprihănite, ca să fac un joc de cuvinte.

Nermin Yusuf s-a născut pe 5 martie 1940 la Constanţa, este licenţiată în filologie orientală şi română la Universitatea Bucureşti, lucrând ca redactor la Biblioteca Naţională, Departamentul Documentare în Cultură, traducând numeroase cărţi din turcă în română, împreună cu Nevzat Yusuf Sarıgöl, colaborând cu edituri prestigioase precum Kriterion, Paideia, Polirom.

Nevzat Yusuf Sarıgöl, aflăm din nota editorului, s-a născut pe 21 ianuarie 1936 la Sarıgöl, astăzi Albeşti-Constanţa, de unde şi pseudonimul literar, fiind licenţiat şi domnia sa în filologie orientală şi română. Între anii 1962 şi 2005 a preat limba şi literatura turcă la catedra de orientalistică a Universităţii din Bucureşti. Între anii 1991-1995 a înfiinţat şi condus catedra de limba şi literatura română de la Universitatea din Ankara. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, aşadar unul dintre colegii mei pe care nu i-am cunoscut până acum, dar şi membru de onoare al Sindicatului Scriitorilor din Turcia. Pe lângă creaţia literară, adică poeme, proze, eseuri, critică literară, are şi o bogată activitate de cercetare ştiinţifică în domeniile lingvisticii, folclorului, etnologiei şi lexicografiei. Creaţiile sale au fost traduse în limbile arabă, turcă, azerbaidjeană, engleză, maghiară, cehă, slovacă.

Sunt aproape 100 de poeţi antologaţi, mai exact 84, zece dintre aceştia fiind născuţi după 1950, ceilalţi fiind născuţi între 1884 şi 1949, începându-se, evident, cu perioada modernă, perioadă care începe cu, din ce aflăm în „Cuvânt înainte” (semnat tot de Nevzat Yusuf Sarıgöl), Yahya Kemal Beyatlı şi Ahmet Haşim. Sunt schiţate şi câteva rânduri despre câteva curente semnificative, printre care „Şapte făclii”, „Garip”, „Ikinci Yeni”, fiecare scriitor are câte o notă bio-bibliografică semnificativă, printre poeţi fiind şi cei mai cunoscuţi poeţi turci în lume din perioada modernă, Nazım Hikmet şi Fazıl Hüsnü Dağlarca, acesta din urmă fiind „cel care n-a fost influenţat de nici un curent şi care a creat o poezie cu totul originală”, fiind „considerat cel mai prolific poet din istoria literaturii turce. (…) „Cu luciditate şi realism, el abordează cele mai variate teme ale universului, de la omul preistoric până la perioada cuceririi cosmosului, de la drama sau bucuria ciobanului pierdut în munţii Anatoliei până la soarta pescarului japonez sau a luptătorului pentru libertate.” (p.24)

Fazıl Hüsnü Dağlarca

Din opera lui Fazıl Hüsnü Dağlarca, care a trăit între 1914 şi 2008, sunt alese două poeme întregi şi trei fragmente din poemele „Cât lumea”, „Boală grea” şi „Malurile Kızılırmakului”. Primul text este „Furnica din Sivas”, o superbă meditaţie asupra Fiinţei: „Măreţ Kızılırmakul spumegând/ curgea./ La rădăcina unui stâlp de telegraf/ trudită cât secolele/ mergea/ furnica din Sivas.// Alb din malul celălalt/ nechezau caii/ roibi roibi./ Ruptă din cântecele cailor/ mergea o furnică/ neînţelegând drumul lor.// În şoapta paşilor ei – fericire şi mândrie/ se simţea/ demnă/ cu dărnicia piciorului înfometat/ mergea o furnică/ pe faţa pământului.// Din mersul ei se vedea/ că ştie prea bine/ gustul munţilor, apelor, ierburilor.// Rătăcită de ai săi/ mergea grăbită/ la alte furnici// Cu truda, sudoarea,neoboseala ei,/ semăna/ cu cele din Africa, China, Paris…/ Pe fruntea neagră a pământului/ mergea fără vise/ ca bobul de grâu/ mergea/ şi furnica din Sivas.” (pp.92-93)

Fără nicio legătură cu filmele recente avându-l în prim plan pe omul-furnică, paralela dintre fiinţa omului şi cea a furnicii, raportată la gândirea despre Fiinţă în general, este mai mult decât subtil făcută, paşii, chiar de furnică, în cunoaşterea unei culturi străine făcându-se iavaş iavaş, cititorul învăţând noţiuni elementare de geografie, Kızılırmak fiind cel mare fluviu din Turcia, cu apele sale roşii, iar Siva fiind vechiul oraş Sebaste, legat de tradiţia creştină prin faptele întâmplate în anul 324, când 40 de soldați creștini aparținând Legiunii a XII-a Fulminata (Legio duodecima Fulminata), a cărei garnizoană se afla la Melitene, au fost torturați și omorâți din ordinul lui Licinius. De aici, Sărbătoarea celor 40 de Sfinți Mucenici, din 9 martie în calendarul creștin ortodox și pe 10 martie în cel catolic. De la denumirea acestei localități provine și numele de Sebastian.

Fragmentul din „Cât lumea” lărgeşte un pic meditaţia, prin „aici” putându-se înţelege orice locşor de pe planeta noastră (şi nu numai): „Aici, în India, în Africa,/ Toate seamănă una cu alta./ Aici, în India, în africa,/ Aceeaşi e dragostea faţă de grâu,/ Aceeaşi e părerea despre moarte.// În orice limbă ar vorbi,/ După ochi se-nţelege./ În orice limbă ar vorbi,/ Eu doar vântul îl simt,/ Şi-l ascult.// Despărţiţi rămas-am noi, oamenii,/ Ne-au dezbinat fericirea hotarele ţărilor;/ despărţiţi rămas-am noi, oamenii,/ În cer, frăţia păsărilor,/ Pe pământ, a lupilor.”

Homo homini lupus sau… mai bine să cântăm poemul „Cântă cântecul nostru de iubire”, ales şi pentru coperta a IV-a, exemplar: „pentru ce să nu fim cu toţii frumoşi,/ Când viaţa-i atât de frumoasă?// Cu norii ori ramul omu-i tot una,/ prin aceleaşi albăstrimi trecut-a./ Cum poate omul să moară,/ Când viaţa-i atât de frumoasă?” (p.94)

Desigur, poetul e lucid, fragmentul din „Boală grea” ne arată că este conştient de tensiunile existenţialiste: „Mamă, nu mă descânta, mi-e frică,/ Noapte rugăciuni tot citind./ Sunt bolnav, dar cât de plăcut/ Pleacă ceva din trupul meu parcă plutind.// Am ochii acoperiţi, dar văd cu faţa/ Cum plângi precum lumina./ Împreună simţim încet şi-n linişte/ Destinul, prin pozele de pe perete.// mamă, eu cresc acum,/ Din lacuri creşte şi trestia./ dar unde-i calul meu din nuiele,/ Îi e sete, apă să-i dea al meu frate.” (pp.93-94)

Naturii i se dă ceea ce este al Cezarului, iluziile pot fi scrise pe flamuri şi drapele, după cum rezultă din finalul grupajului, cu fragmentul din „Malurile Kızılırmakului”: „Nu văd, dar încă mai pot să simt, frate,/ Trecutele vremi nu-s mai luminoase decât viitorul./ Cândva s-a-nălţat mărturisindu-şi credinţa,/ În lucirea nopţii, pentru toate biruinţele,/ Se leagănă munţii, nu flamurile.”

Aşadar, un poet mai mult decât interesant, prea puţin cunoscut, poate mai dur decât Nazım Hikmet, dar va fi greu să cunoaştem întreaga operă a celor doi, pentru a afirma aceasta cu tărie…

Oricum, doi poeţi de descoperit! Cu noi şi noi traduceri!

(Sursa fotografiei lui Fazıl Hüsnü Dağlarca: https://www.tarihtebugun.org/27458-15-ekim-2008_fazil_husnu_daglarca_kimdir_ne_zaman_oldu.html)