Tuesday, August 21, 2018

Învăţând cum plânge lumina…


Învăţând cum (se) plânge (precum) lumina…
sau exordii în lirica modernă turcă (prima parte)

Poezie turcă modernă, Antologie, Ed. BETTA, Bucureşti, 2017, selecţie de Nevzat Yusuf Sarıgöl, traducere de Nermin Yusuf

Un mai mult decât interesant excurs în spiritualitatea turcă modernă ne oferă realizatorii unei antologii de poezie turcă, selecţia autorilor şi a textelor fiind a lui Nevzat Yusuf Sarıgöl, traducerea din turcă în română fiind a lui Nermin Yusuf. Sunt, evident, numai câteva faţete ale comorii spirituale pe care o reprezintă literatura turcă în ansamblu, cultura şi civilizaţia trucă în general, care ne poate ajuta să-i cunoaştem mai bine pe turcii de astăzi, dar şi pe cei din secolele abia trecute, la scara strălucitoare a eternităţii neprihănite, ca să fac un joc de cuvinte.
Nermin Yusuf s-a născut pe 5 martie 1940 la Constanţa, este licenţiată în filologie orientală şi română la Universitatea Bucureşti, lucrând ca redactor la Biblioteca Naţională, Departamentul Documentare în Cultură, traducând numeroase cărţi din turcă în română, împreună cu Nevzat Yusuf Sarıgöl, colaborând cu edituri prestigioase precum Kriterion, Paideia, Polirom.
Nevzat Yusuf Sarıgöl, aflăm din nota editorului, s-a născut pe 21 ianuarie 1936 la Sarıgöl, astăzi Albeşti-Constanţa, de unde şi pseudonimul literar, fiind licenţiat şi domnia sa în filologie orientală şi română. Între anii 1962 şi 2005 a preat limba şi literatura turcă la catedra de orientalistică a Universităţii din Bucureşti. Între anii 1991-1995 a înfiinţat şi condus catedra de limba şi literatura română de la Universitatea din Ankara. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, aşadar unul dintre colegii mei pe care nu i-am cunoscut până acum, dar şi membru de onoare al Sindicatului Scriitorilor din Turcia. Pe lângă creaţia literară, adică poeme, proze, eseuri, critică literară, are şi o bogată activitate de cercetare ştiinţifică în domeniile lingvisticii, folclorului, etnologiei şi lexicografiei. Creaţiile sale au fost traduse în limbile arabă, turcă, azerbaidjeană, engleză, maghiară, cehă, slovacă.
Sunt aproape 100 de poeţi antologaţi, mai exact 84, zece dintre aceştia fiind născuţi după 1950, ceilalţi fiind născuţi între 1884 şi 1949, începându-se, evident, cu perioada modernă, perioadă care începe cu, din ce aflăm în „Cuvânt înainte” (semnat tot de Nevzat Yusuf Sarıgöl), Yahya Kemal Beyatlı şi Ahmet Haşim. Sunt schiţate şi câteva rânduri despre câteva curente semnificative, printre care „Şapte făclii”, „Garip”, „Ikinci Yeni”, fiecare scriitor are câte o notă bio-bibliografică semnificativă, printre poeţi fiind şi cei mai cunoscuţi poeţi turci în lume din perioada modernă, Nazım Hikmet şi Fazıl Hüsnü Dağlarca, acesta din urmă fiind „cel care n-a fost influenţat de nici un curent şi care a creat o poezie cu totul originală”, fiind „considerat cel mai prolific poet din istoria literaturii turce. (…) „Cu luciditate şi realism, el abordează cele mai variate teme ale universului, de la omul preistoric până la perioada cuceririi cosmosului, de la drama sau bucuria ciobanului pierdut în munţii Anatoliei până la soarta pescarului japonez sau a luptătorului pentru libertate.” (p.24)
Fazıl Hüsnü Dağlarca
Din opera lui Fazıl Hüsnü Dağlarca, care a trăit între 1914 şi 2008, sunt alese două poeme întregi şi trei fragmente din poemele „Cât lumea”, „Boală grea” şi „Malurile Kızılırmakului”. Primul text este „Furnica din Sivas”, o superbă meditaţie asupra Fiinţei: „Măreţ Kızılırmakul spumegând/ curgea./ La rădăcina unui stâlp de telegraf/ trudită cât secolele/ mergea/ furnica din Sivas.// Alb din malul celălalt/ nechezau caii/ roibi roibi./ Ruptă din cântecele cailor/ mergea o furnică/ neînţelegând drumul lor.// În şoapta paşilor ei – fericire şi mândrie/ se simţea/ demnă/ cu dărnicia piciorului înfometat/ mergea o furnică/ pe faţa pământului.// Din mersul ei se vedea/ că ştie prea bine/ gustul munţilor, apelor, ierburilor.// Rătăcită de ai săi/ mergea grăbită/ la alte furnici// Cu truda, sudoarea,neoboseala ei,/ semăna/ cu cele din Africa, China, Paris…/ Pe fruntea neagră a pământului/ mergea fără vise/ ca bobul de grâu/ mergea/ şi furnica din Sivas.” (pp.92-93)
Fără nicio legătură cu filmele recente avându-l în prim plan pe omul-furnică, paralela dintre fiinţa omului şi cea a furnicii, raportată la gândirea despre Fiinţă în general, este mai mult decât subtil făcută, paşii, chiar de furnică, în cunoaşterea unei culturi străine făcându-se iavaş iavaş, cititorul învăţând noţiuni elementare de geografie, Kızılırmak fiind cel mare fluviu din Turcia, cu apele sale roşii, iar Siva fiind vechiul oraş Sebaste, legat de tradiţia creştină prin faptele întâmplate în anul 324, când 40 de soldați creștini aparținând Legiunii a XII-a Fulminata (Legio duodecima Fulminata), a cărei garnizoană se afla la Melitene, au fost torturați și omorâți din ordinul lui Licinius. De aici, Sărbătoarea celor 40 de Sfinți Mucenici, din 9 martie în calendarul creștin ortodox și pe 10 martie în cel catolic. De la denumirea acestei localități provine și numele de Sebastian.
Fragmentul din „Cât lumea” lărgeşte un pic meditaţia, prin „aici” putându-se înţelege orice locşor de pe planeta noastră (şi nu numai): „Aici, în India, în Africa,/ Toate seamănă una cu alta./ Aici, în India, în africa,/ Aceeaşi e dragostea faţă de grâu,/ Aceeaşi e părerea despre moarte.// În orice limbă ar vorbi,/ După ochi se-nţelege./ În orice limbă ar vorbi,/ Eu doar vântul îl simt,/ Şi-l ascult.// Despărţiţi rămas-am noi, oamenii,/ Ne-au dezbinat fericirea hotarele ţărilor;/ despărţiţi rămas-am noi, oamenii,/ În cer, frăţia păsărilor,/ Pe pământ, a lupilor.”
Homo homini lupus sau… mai bine să cântăm poemul „Cântă cântecul nostru de iubire”, ales şi pentru coperta a IV-a, exemplar: „pentru ce să nu fim cu toţii frumoşi,/ Când viaţa-i atât de frumoasă?// Cu norii ori ramul omu-i tot una,/ prin aceleaşi albăstrimi trecut-a./ Cum poate omul să moară,/ Când viaţa-i atât de frumoasă?” (p.94)
Desigur, poetul e lucid, fragmentul din „Boală grea” ne arată că este conştient de tensiunile existenţialiste: „Mamă, nu mă descânta, mi-e frică,/ Noapte rugăciuni tot citind./ Sunt bolnav, dar cât de plăcut/ Pleacă ceva din trupul meu parcă plutind.// Am ochii acoperiţi, dar văd cu faţa/ Cum plângi precum lumina./ Împreună simţim încet şi-n linişte/ Destinul, prin pozele de pe perete.// mamă, eu cresc acum,/ Din lacuri creşte şi trestia./ dar unde-i calul meu din nuiele,/ Îi e sete, apă să-i dea al meu frate.” (pp.93-94)
Naturii i se dă ceea ce este al Cezarului, iluziile pot fi scrise pe flamuri şi drapele, după cum rezultă din finalul grupajului, cu fragmentul din „Malurile Kızılırmakului”: „Nu văd, dar încă mai pot să simt, frate,/ Trecutele vremi nu-s mai luminoase decât viitorul./ Cândva s-a-nălţat mărturisindu-şi credinţa,/ În lucirea nopţii, pentru toate biruinţele,/ Se leagănă munţii, nu flamurile.”
Aşadar, un poet mai mult decât interesant, prea puţin cunoscut, poate mai dur decât Nazım Hikmet, dar va fi greu să cunoaştem întreaga operă a celor doi, pentru a afirma aceasta cu tărie…
Oricum, doi poeţi de descoperit! Cu noi şi noi traduceri!

(Sursa fotografiei lui Fazıl Hüsnü Dağlarca: https://www.tarihtebugun.org/27458-15-ekim-2008_fazil_husnu_daglarca_kimdir_ne_zaman_oldu.html)

No comments: