Codruţ Radi şi convingerea sa că limitele Poeziei pot fi depăşite…

Pe pagina de gardă a celei mai noi cărţi a poetului şi artistului plastic Codruţ Radi, „Ecoul dintre umbre” (Ed. Detectiv literar, Bucureşti, 2017), a noua în ordinea apariţiilor, autograful dăruit subsemnatului precizează că este un volum „despre limitele poeziei”…

Vasta experienţă în relaţia cu Măria Sa, Poezia, îi permite să afirme ludic, dar serios, această perceptivitate care se exprimă, experimentalist, câteodată, din ce am citit în alte trei cărţi ale domniei sale, abstract, ermetic, ca să nu spunem codat, Adrian Lesenciuc, într-o prefaţă intitulată „Formula alchimistului”, la volumul „Celălalt, hotar cu mine”, referindu-se la „un ermetism filologic de tip mallarmean”. Dar iată ce exprimă poemul „Nimic de ales”, pp.78-79, fragmentar, confirmând: „Toate timpurile/ s-au închis/ într-un cod/ însuşi omul/ că e viu/ se preface/ hăul dinăuntru/ să vadă/ de la un capăt/ la altul/ cât e pod/ înainte de pace,// Toate minţile/ au sfârşit/ fără rod/ precum sunt/ spre dincoace/ altui trup/ un întreg univers/ să nu-încapă/ în el/ izbindu-se-ntruna/ arce-n pod/ înainte de pace.”

După cum explică eseistic în prefaţa intitulată „Rezonanţa poetică…” (fragment dintr-un volum în pregătire, intitulat „De… cripte-n voie – pretexte în favoarea poeziei”), „constanta fatalităţii noastre artistice rămâne nevoia de eliberare din constrângerile limbajului, pentru a găsi expresiile cele mai nimerite creaţiei.” Rezultă un experimentalism intelectualizat, demn de o estetică autentică, nu neapărat inumană, după cum se joacă serios Felix Nicolau, unde inteligenţa pare să aibă câştig de cauză în disputa amicală cu sentimentul, omul, înţeles în primul rând ca fiinţa raţională, ajungând să se împace, prin creaţie, „cu natura generatoare, de cele mai multe ori” a unor energii negative.

Văzând limitele Poeziei, poetul provoacă şi o subtilă gâlceavă, chiar moderat optimist fiind în depăşirea acestor limi… taţii, ca să adoptăm limbajul lui Constantin Noica, care făcea o distincţie între „limite” şi „limitaţii”, ultimele lărgind regulile: „Nu am în mine-atâta poezie/ cât să m-aleg visării de trezie/ când nu mai ştiu ce noapte ori ce zi e/ şi dacă-s viu că-nseamnă erezie,// M-adaug bătrâneţii cu trufie/ acopăr ce-am pierdut prin ce-o să fie/ pe urmele-i scornind filozofie/ cuvinte neînstare de-atrofie,// Apusului ce-mi pare lenevi/ când gândurile timpul reînvie/ scăpându-mă amintei din sclavie/ primejdiei de-o altă colivie.”

Deloc facil, aşadar, propunând cititorului o provocare demnă de teoriile textului, dar nefăcând precum Derrida, adică nu întrebându-se numai „ce este scrierea?”, ci aruncându-se în viitor, provocând întrebarea „ce va mai fi scrierea?”, Codruţ Radi propune şi rezolvă „exerciţii mentale” care au rolul lor, de a păstra nişte punţi cu „amintirea experimentată deja”, sesizând însă şi pericole sau, dacă vreţi, dificultăţi: „Suprimarea totală a concretului, în afara percepţiei, ar fi un salt prea mare în lumea strict ideatică. Pe de altă parte, implicarea în exces a gândirii, la nivelul creaţiei, riscă o golire de semnificaţii artistice, de esenţe metafizice, de magie a cuvintelor, în cazul poeziei. «Gândirea spulberă farmecul poetic», spune Petre Ţuţea. Poate nu aşa de drastic, reconsiderând această afirmaţie metaforic, nu trebuie să condamnăm implicarea gândirii în poezie decât dacă, în momentul ei de sublim, intervine prin epurarea imaginilor, nu a ideii. Reconstrucţia continuă, posibilă în această zonă, a poeticului, implică, desigur, şi o anumită ordonare, respectarea unor canoane literare pe care gândirea le controlează mai bine decât orice subconştienţă artistică.” (citat tot din prefaţa amintită)

Să fie prieten al raţiunii mai presus decât prieten cu adevărul Codruţ Radi? Dacă adevărul nu este acelaşi lucru fiinţial cu Raţiunea? Scrie el spre final de text prefaţator:

„Ar urma, într-un alt spaţiu probabilistic, regăsirea spirituală, începând cu neliniştile noastre existenţiale, de care încercăm, altfel, să scăpăm, până la contopirea cu neliniştile artistice, pe care ni le induce Creatorul artistic suprem, pentru a le trece prin filtrele creaţiei personale, de la percepţie până la interpretare, încărcarea cu simboluri şi semnificaţii, sublimarea, în fond. Reîntoarcerea este evident cauzală, dualitatea noastră consacrată, împerecheată pe toate planurile trăirii. Nu trebuie să ne deruteze această tendinţă intrinsecă, de a o lua mereu de la început, raţiunea este cea care ne va stabili şi restabili ordinea şi locul nostru în lume. Doar că raţiunea nu „porunceşte” întotdeauna şi nu controlează toate stările ori momentele noastre existenţiale.” (p.6-7)

Finalul cărţii, mai în şagă, mai în serios, deschide o poartă, în pofida „sinelui zăvorât” (titlu de poem, p.112), către o ipotetică „insulă a unui Moreau” pierdută în Munţii Sinaiei, în care apar o „fiară-nchipuită”, sălbăticită, tensionând existenţial, aproape un îngeroid, de la android plecare, „muşcând din tăcere”, dar gata să ridice „templu” unei rostiri noi („Rostire nouă” se numeşte poemul de la 109):

„N-am găsit încă răspuns/ cum se cade mai departe/ evidenţei chip ascuns/ mizând restul pe o carte// Ce întruna m-a străpuns/ rătăcind zărilor sparte/ orb răscrucii de-am ajuns/ unde drumul nu se-mparte// Timpul numai curge-mpuns/ prin clepsidrele-i deşarte/ roi nisip îndeajuns/ vieţilor de după moarte.”

Oedipul meta-modernist care poate fi considerat C. Radi, raportat la Tradiţia-tată, este împărţit la doi (107: „Desprins pietrei/ dintre chipuri/ nevăzut sfarm/ înapoi/ zbârcind prundul/ de nisipuri/ eul împărţit/ la doi.”

Mioara Bahna, într-o recentă carte a domniei sale, „Paradigme poetice actuale”, apreciază astfel, când vine vorba de „Ecoul dintre umbre”: „Codruţ Radi scrie o poezie a cărei lectură nu poate fi la îndemâna oricui, fiindcă începând cu majoritatea titlurilor şi, fireşte, continuând cu un conţinut de extracţie mai ales cerebrală, scrisul lui îi impune lectorului o participare la receptare pe măsură. Dacă avem în vedere fie şi doar o seamă de titluri de poezii, între care Iniţial hăit, Ataşerii, Curs detriment, Dezgrădire, Felurimi decâte, Egoul dezlocui, Preinduceri, Fireşte-ne, Himernicii, Reflux capilar, Raid cusur, Concentricie, Emers concav, Strict compas, Faptoriat, Aleluiele, Decum perindă, Sic factorial, Părelnicii etc. acestea pot constitui argumente suficiente şi relevante pentru afirmaţiile de mai sus.

O asemenea aplecare spre o anume chintesenţă a lucrurilor, într-o rostire sui-generis, pusă însă la un loc, într-un mod cât se poate de natural, aşa cum este lesne de observat, cu o prozodie – în cea mai mare parte a cărţii – de factură clasică, realizează un tot, cel puţin în aparenţă, oximoronic. Este, ca şi în volumele precedente, o formă particulară, a poetului de a îmbina contrariile spre a scoate la iveală inefabilul vieţii, cel ce nu se revelează decât prin iniţiere.” (p.297)

Aşadar, Codruţ Radi, un poet cât se poate de interesant, provocator, care merită atenţia noastră şi la cărei poezie vom reveni, cu siguranţă. În ultimă instanţă, un supra-neo-bacovian racordat la realităţile şi mai ales anti-fanteziile spiritului/ spriritelor vremii…

Dacă, destul de curând, Stelian Dumistrăcel îşi lansa o carte intitulată „Cuvintele, încotro? Lingvistică pentru toate televiziunile”, lăsând la o parte aceste instituţii care în ultimul timp doar tâmpesc poporul, cărţile lui Codruţ Radi pot fi un răspuns la toate provocările Limbii Vii, Poeziei Vii, care se naşte mereu, în chinuri sau nu, din tot ceea ce devine, iată, tot „devine”, dar înspre trecutul care poate fi doar într-un plan paralel, din Limba Veche, Poezia Veche… Nu mai spun nimic despre Locurile unde se adăposteşte Fiinţa, cert este că vechimea a fost întotdeauna o certitudine a calităţii…

Iar despre vechimea umbrelor, ca şi despre aceea a ecoului, numai de bine, din perspectiva ecourilor divinităţii…

Remember: bucurii!

În curând, la Galaţi, vine în vizită o demnă urmaşă a lui Ion Creangă…

Irene Postolache, Zmeoaica şi mărgelele, Ed. Junimea, Iaşi, 2016

Sunt aproape convins că numai unele zâne pot scrie poveşti pentru copii. Copii mai mici sau mari, poate şi pentru copiii ascunşi printre grijile şi fanteziile câte unuia mai adult.

Citind fetelor mele din „Zmeoica şi mărgelele”, sunt convins că am descoperit un astfel de spirit, de „nouă” sau „altfel” Mary Poppins, că tot au anunţat studiourile Walt Disney că de Crăciunul anului 2018 o vom primi din nou, cu colinda, în filmul „Mary Poppins Returns”!

Este vorba de Irene Postolache, autoare a zece poveşti care au toate şansele să se adauge acelor minunate poveşti „nemuritoare” care mi-au încântat… prima copilărie! Câteva dintre ele sunt adaptate, gândite pentru cei mai mici cititori, cei care abia termină să descifreze tainele abecedarului, dar cu siguranţă şi cei un pic mai mari vor fi bucuroşi să cunoască un balaur precum Baluz, din primul text, un balaur jucăuş, gata să fie rival plin de candoare pentru dinozaurii hollywoodieni! Acest balăurel se împrieteneşte cu o prinţesă Sofia, alta decât cea din filmele de desene animate de pe Minimax, parcă… veţi vedea, cel rău nu este balaurul, ci un personaj-surpriză, dar care se dovedeşte până la urmă înţelegător!

Villanul, personajul negativ din al doilea text (cel care dă şi titlul cărţii), cu adevărat rău, se dovedeşte mai puţin cooperant, , este o zmeoaică destul de non-conformistă, care va avea de înfruntat două surori care se vor dovedi destul de descurcăreţe. Una era Furnicuţa, una Puturica, dar cele două trăsături de caracter care le-a adus porecla se vor dovedi, în cele din urmă, complementare, ele reuşind să-şi învingă duşmanul de, era să zic „clasă”, altă categorie. Dacă mai spun că totul se termină cu două nunţi, cred că nu stric prea mult din surpriză!

O fabulă moralizatoare, aproape în maniera în care Ion Creangă, Homerul nostru de la Humuleşti, scria despre acul şi barosul, este povestea a treia, despre trei fraţi care, încet, încet, ajung să înveţe să colaboreze, spre fericirea Tătucăi… Şi al patrulea text, „Povestea Izabelei”, este tot despre maturizare, cu accent pe socializare, un ursuleţ de pluş având aici rolul înţeleptului din al treilea text! O pildă cu un boier hapsân este scrierea „Badea Nădrag”, unde sărăcia şi răutatea oamenilor aşa zişi de viţă nobilă sunt  învinse cu ajutorul unei viţe cu adevărat nobile: strugurii de aici ne sunt martori!

În următorul text, o împărăteasă tânără şi frumoasă, căreia îi plăcea să se distreze, dând din două în două zile câte un bal, se trezeşte într-o deloc bună dimineaţă că are un picior mai scurt decât altul… Este o lecţie din partea destinului? Pericolele care apar, o invazie străină, dar şi povestea de dragoste care se înfiripă întregesc o poveste care se termină cu „aşa au trăit fericiţi şi mai trăiesc şi astăzi”…

Un fel de poveste a unui alt fel de om leneş, în alt sens, este „Fudulul şi dregătoria”, lenea fiind înlocuită aici cu impostura şi chiar cu lipsa de curaj! Oricum, deşi nu se vorbeşte nimic despre strugurii care sunt acri, concluzia, una dintre ele, ar fi că, dacă vrei să fii dregător, „simbria e mică, mică de tot, iar pentru orice greşeală, împăratul te spânzură.” Şi unde mai este şi dorul mare, de rude, e clar că nu este loc de dregătorie!

Una dintre cel mai calde poveşti este „Prinţesa Teodora şi zâna”, parafrază peste timp a Prinţului şi cerşetorului, neintrându-se însă în detalii epice, nici măcar în necesara înlocuire a uneia cu alta, o gafă a unei zâne ducând la complicaţii care vor fi însă rezolvate de Vraciul Amor, Finuţa, care nu era chiar o cerşetoare, ci prietena mai săracă a prinţesei, devenind prinţesă prin căsătorie, fratele prinţului căsătorindu-se chiar cu Teodora… Totul e bine când se termină cu bine!

„Măriuca şi Hârja” aduce aminte de atmosfera din „Soacra cu trei nurori”, aici fiind însă o rivalitate între numai două nurori, dintre care una mai leneşă şi mai intrigantă. Pedeapsa pentru Hârja, nora buclucaşă: „Dacă vrei să fii iertată, să iei măgarul de funie şi în fiecare zi, timp de un an, să duci caprele la păscut. N-ai decât să alergi după ele toată ziua, poate aşa te răcoreşti. Să mai vii acasă doar seara la asfinţit. Dacă nici aşa nu ţi-o trece răutatea, să te duci în lumea cea largă!”

„Uriaşul Gură Nesătulă” este, de fapt, povestea lui Ştefănel şi a prinţului-Corb, în poveste existând, pe lângă aceşti eroi pozitivi, chiar două guri nesătule, un căpcăun, dar şi un împărat, care vor fi învinşi, în cele din urmă: după faptă,şi răsplată! Este o poveste care te trimite cu gândul şi la legendele Corvineştilor!

Uita aşa, v-am spus povestea unei cărţi de poveşti, şi-am încălecat pe-o şa!

Veniţi la întâlnirea cu poveştile-mărgele ale Irenei Postolache, o scriitoare legată sufleteşte de Galaţi! Nu veţi regreta! Precum nu veţi regreta nici alte cărţi al Colecţiei „Uliţa copilăriei”, de la Editura Junimea Iaşi! Să nu uit nici frumoasele ilustraţii realizate de către Ioana-Gloria Sănduţă şi nici cuvintele entuziasmante ale poetei Nora Iuga de pe coperta a IV-a! Zice aceasta:

„Să-i mulţumim autoarei Irene Postolache care şi-a păstrat sufletul de copil nealterat, vrând prin frumuseţea închipuirii să înfrumuseţeze şi chipul realităţii… Doar se spune – o ştie toată lumea – că realitatea imită ficţiunea.”

https://www.youtube.com/watch?v=kvt41MIelDE&feature=share 

Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură

Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură: Dacă finalul prezentării scriitorului Dan Alexe, de pe una dintre clapetele cărţii, se încheie cu sublinierea preocupării sale majore, „limbajul însuş

Întoarcerea la poarta turcească: ca un fel de continuare surprinzătoare la poemul Moscheii albastre

Umbra minaretului…

(întoarcerea la poarta hanului turcesc)

Cuvintele din cuvintele cuvintelor

Cuvintele care rup din celelalte cuvinte,

cuvintele care ridică minaretul, umbrele cuvintelor

pe sufletele ascunse în alte suflete,

ca şi când asta ar fi posibil:

este o oarecare indecenţă să vă spun

despre dorul de cer, de albastru, de lună, când

fiara bizară muşcă din ziduri, bate la poarta absentă,

cheamă hangiul de stele, întreabă de oamenii care nu mai sunt

printre noi

mă rog,

ca o umbră mă rog, necrezând în umbra sufletului

prea bine, prea corect, prea rotund,

sufletul îmi zâmbeşte cu toţi strămoşii la un loc,

paradisul este şi el un zâmbet

uitat într-un prun înflorit

poarta turcească este ca o intrare

uitată-n cer, cer căzut printre blocuri,

cer pregătindu-se de urcare, rădăcini de stele,

flori crescând din inimile oamenilor,

cuvinte căzătoare pe cerul unei cărţi

din care mă desprind ca un păsăroi bizar,

cu aripi în loc de picioare, picioare-n loc de aripi,

ca o literă dintr-un cuvânt nespus vreodată,

cuvânt iubindu-se pe sine mai presus de orice iubire,

pierzându-se-n sine, durere din nimic,

frumuseţe de teatru de umbre

despre iubirea umbrelor

care vom fi

încet, poarta se trezeşte, se ridică, se strecoară printre blocuri,

se tot duce, dispare, undeva, dincolo de ziduri, de garduri,

de arheologi fantaşti: doar ea a auzit chemarea muezinului

dintr-un minaret fugit în lume

cuvintele mele o urmăresc,

cuvintele mele de cărămidă o vor, o iubesc abstract,

cum moscheea albastră iubeşte aya sofia…

P.S. Este, dacă vreţi, varianta lungă la "Al şaselea minaret" (prima variantă este... surpriză, de citit în volum!) !

Moscheea albastră, alte umbre

Minaretul al cincilea

„Privirile nu-L ating. El este cel care atinge privirile.”

Coran, VI, 102

De acolo, de sus, văd întreaga lume, toţi oamenii/ cântând, jucând, dansând, sărind în sus/ de bucurie/ că sunt siguri/ de privirea lui Dumnezeu

Sedat Anar cântând Gidem Dedim Aman Yarenlerim Darıldı,/ din spatele său, Edgar Allan Poe,/ de pe un cotor de carte, priveşte în gol/ iar golul îl priveşte şi el

Privirea Taină, cuvintele-stele, dincolo de zile şi nopţi,/ istoria ca o pelerină a lui Dumnezeu/ care zboară, zboară/ duce suflete încolo şi încoace

Ochii sufletului acoperind ochii trupului cu aripi de îngeri/ ca într-un joc de-a v-aţi-ascunselea/ Privirea având aripi cărţi sfinte, întorcând pământul precum pruncul o minge de om

Precum cărturarul fila manuscrisului uitat pe scările minaretului/ trecând de la noapte la zi/ de la zi la noapte, numai dând fila/ dându-şi toată viaţa numai pentru un zâmbet al Cerului

Nu-n oglindă, nu-n icoană, nici măcar în cuvintele care trăiesc mai mult decât omul/ nici măcar în stele: surâsul Cerului - doar atunci când gândul se-odihneşte pe gândul despre gând

Trăgând privirea ca pe-o pelerină caldă, gândul caută formula somnului viu,

Somnului poartă, poartă de om-minaret, fulgerând către înalt

Omul-vis, caligrafie pe oglinda Cerului de dincolo de Cer, omul-vis uitându-l pe celălalt om,/

Care scrie ori citeşte chiar acum despre aceste cuvinte-n care mor, născându-se, flori, păsări măiestre, lei jucându-se de-a mieii, iubiţi şi iubite, copii de stele, copii de vis în labirint:

Acolo Muhyi-d-dîn Ibn’Arabî murmură la nesfârşit:

„Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate vedea. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate auzi. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate cunoaşte…”

Gândul poetului se risipi, ca norul care-a-mbrăţişat vârful minaretului…

Dar nimeni nu văzu nimic, poate doar ochii de nedovedit ai vântului, nimeni nu ştiu nimic, poate doar nimicul care nu credea în nimeni…

fantasticul fantastic... :)

https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/103824-cronica-de-carte-s-f-ul-dintr-o-perspectiva-a-firescului-fantasticul-ne-poate-mantui-o-camasa-a-unui-nou-mesia