Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură

Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură: Dacă finalul prezentării scriitorului Dan Alexe, de pe una dintre clapetele cărţii, se încheie cu sublinierea preocupării sale majore, „limbajul însuş

Întoarcerea la poarta turcească: ca un fel de continuare surprinzătoare la poemul Moscheii albastre

Umbra minaretului…

(întoarcerea la poarta hanului turcesc)

Cuvintele din cuvintele cuvintelor

Cuvintele care rup din celelalte cuvinte,

cuvintele care ridică minaretul, umbrele cuvintelor

pe sufletele ascunse în alte suflete,

ca şi când asta ar fi posibil:

este o oarecare indecenţă să vă spun

despre dorul de cer, de albastru, de lună, când

fiara bizară muşcă din ziduri, bate la poarta absentă,

cheamă hangiul de stele, întreabă de oamenii care nu mai sunt

printre noi

mă rog,

ca o umbră mă rog, necrezând în umbra sufletului

prea bine, prea corect, prea rotund,

sufletul îmi zâmbeşte cu toţi strămoşii la un loc,

paradisul este şi el un zâmbet

uitat într-un prun înflorit

poarta turcească este ca o intrare

uitată-n cer, cer căzut printre blocuri,

cer pregătindu-se de urcare, rădăcini de stele,

flori crescând din inimile oamenilor,

cuvinte căzătoare pe cerul unei cărţi

din care mă desprind ca un păsăroi bizar,

cu aripi în loc de picioare, picioare-n loc de aripi,

ca o literă dintr-un cuvânt nespus vreodată,

cuvânt iubindu-se pe sine mai presus de orice iubire,

pierzându-se-n sine, durere din nimic,

frumuseţe de teatru de umbre

despre iubirea umbrelor

care vom fi

încet, poarta se trezeşte, se ridică, se strecoară printre blocuri,

se tot duce, dispare, undeva, dincolo de ziduri, de garduri,

de arheologi fantaşti: doar ea a auzit chemarea muezinului

dintr-un minaret fugit în lume

cuvintele mele o urmăresc,

cuvintele mele de cărămidă o vor, o iubesc abstract,

cum moscheea albastră iubeşte aya sofia…

P.S. Este, dacă vreţi, varianta lungă la "Al şaselea minaret" (prima variantă este... surpriză, de citit în volum!) !

Moscheea albastră, alte umbre

Minaretul al cincilea

„Privirile nu-L ating. El este cel care atinge privirile.”

Coran, VI, 102

De acolo, de sus, văd întreaga lume, toţi oamenii/ cântând, jucând, dansând, sărind în sus/ de bucurie/ că sunt siguri/ de privirea lui Dumnezeu

Sedat Anar cântând Gidem Dedim Aman Yarenlerim Darıldı,/ din spatele său, Edgar Allan Poe,/ de pe un cotor de carte, priveşte în gol/ iar golul îl priveşte şi el

Privirea Taină, cuvintele-stele, dincolo de zile şi nopţi,/ istoria ca o pelerină a lui Dumnezeu/ care zboară, zboară/ duce suflete încolo şi încoace

Ochii sufletului acoperind ochii trupului cu aripi de îngeri/ ca într-un joc de-a v-aţi-ascunselea/ Privirea având aripi cărţi sfinte, întorcând pământul precum pruncul o minge de om

Precum cărturarul fila manuscrisului uitat pe scările minaretului/ trecând de la noapte la zi/ de la zi la noapte, numai dând fila/ dându-şi toată viaţa numai pentru un zâmbet al Cerului

Nu-n oglindă, nu-n icoană, nici măcar în cuvintele care trăiesc mai mult decât omul/ nici măcar în stele: surâsul Cerului - doar atunci când gândul se-odihneşte pe gândul despre gând

Trăgând privirea ca pe-o pelerină caldă, gândul caută formula somnului viu,

Somnului poartă, poartă de om-minaret, fulgerând către înalt

Omul-vis, caligrafie pe oglinda Cerului de dincolo de Cer, omul-vis uitându-l pe celălalt om,/

Care scrie ori citeşte chiar acum despre aceste cuvinte-n care mor, născându-se, flori, păsări măiestre, lei jucându-se de-a mieii, iubiţi şi iubite, copii de stele, copii de vis în labirint:

Acolo Muhyi-d-dîn Ibn’Arabî murmură la nesfârşit:

„Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate vedea. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate auzi. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate cunoaşte…”

Gândul poetului se risipi, ca norul care-a-mbrăţişat vârful minaretului…

Dar nimeni nu văzu nimic, poate doar ochii de nedovedit ai vântului, nimeni nu ştiu nimic, poate doar nimicul care nu credea în nimeni…

fantasticul fantastic... :)

https://www.viata-libera.ro/vlg-cultura/103824-cronica-de-carte-s-f-ul-dintr-o-perspectiva-a-firescului-fantasticul-ne-poate-mantui-o-camasa-a-unui-nou-mesia

O primă reacţie critică la... Poarta turcească

Mai presus de orice iubire

a.g. secară-halibey: Poarta turcească, Editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2017

         Despre autorul acestui nou volum de versuri, a. g. secară, notam în Dicţionarul Scriitorilor Gălăţeni: „Scriitor, pe numele real Adi George Secară. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Profesor de istorie şi filosofie. Bibliotecar. Redactor de carte, editor. Critic literar (de întâmpinare). Studii: Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea „Dunărea de Jos” din Galaţi (specialitatea istorie-filosofie). Specialităţi postuniversitare: Master în Filosofie şi Spiritualitate Răsăriteană”. Trimiterea la „dosarul literar” nu este deloc întâmplătoare, ea ne-a fost sugerată – dacă nu cumva chiar impusă – de parcurgerea acestei noi apariţii editoriale în spaţiul Poeziei, pe care a semnat-o a. g. secară deasupra unui titlu atât de incitant (prin simplitate debordandă şi aromă de mister oriental), adăugându-şi un supranume demn de o nouă iniţiere (identitate) poetică, halibey.

        Cunoscătorii liricii şefului de promoţie ’90 al literaturii de la Dunărea de Jos, cum ar putea fi considerat autorul, trebuie să recunoască la unison o neaşteptată schimbare de ton şi de perspective, căci gălăţeanul a. g. secară devenit şi halibey, revendicâdu-se la modul cel mai serios (şi) din filiera turcească a existenţei umane, ne propune un titlu ce nu admite nicio confuzie, Poarta turcească, cartea fiind dedicată „...strămoşilor mei necunoscuţi, în special străbunicii Ruxandra Halibei” şi ne introduce dintr-o dată într-o altă lume şi într-o altă dumnezeire, cea a lui Allah şi mai ales a marilor poeţi care L-au preacântat sub semnul semilunii. Poarta turcească este însă doar un capitol, primul, căci volumul mai cuprinde şi Sabia de smochin, Urcând la Koyun Baba, Întâlniri cu Yunus Emre, precum şi o traducere în engleză, marca Petru Iamandi, a gazelurilor imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba (capitolul al doilea din carte).

        Poarta turcească, mai bine zis ultimul vestigiu păstrat în centrul Galaţilor dintr-un faimos han de altădată, a rămas un punct de reper în istoria urbei, care n-a fost niciodată raia, precum, la doar 15 kilometri, Brăila, dar care nu se poate să nu aibă în ADN-ul său etnic amprente ale unei treceri de câteva sute de ani, mai ales că o comunitate a turcilor există şi astăzi şi se manifestă spiritual încă destul de convingător. Marcat poate de o îndepărtată filieră musulmană (prin acea străbunică Ruxandra, pe româneşte şi Halibei, pe turceşte), poetul descoperă în Poartă o deschidere spre o altă lume, spre un alt Rai şi chiar mărturiseşte, într-o ciudată prefaţă de câteva rânduri de pe pagina editorială, „Încercările mele din această carte sunt, într-un fel, şi încercări de înţelegere a celorlalţi, care nu sunt altceva decât Paradisul, iar nu infernul lui Sartre!”.

           Din această perspectivă profund ecumenică, vestigiul pierdut ireal printre blocuri de locuinţe cu antene parabolice devine „o poartă gălăţeană,/ româno-turcească prin destin/ de cărămizi, de stele”, pe care „o putem desena cu grafitti, putem fi una cu ea,/ o putem dărâma, iubi, preschimba-n cuvinte,/ ne putem aminti cum ne plimbam tinereţea pe lângă/ ea,/ cum ne silabiseam iubirile,/ cum le sacrificam pentru alte iubiri/ fără milă” („Toc-toc”, p.10). La a.g.secară-halibey, poarta turcească nu este însă decât un pretext, o ipoteză de lucru a Poeziei, sau, mai postmodernist vorbind, o pistă de decolare spre alte universuri, spre alte lumi, spre Lumea cea Mare, unică şi irepetabilă şi, de aceea, în noua viziune, „poemul se vrea un hamac/ întins între cei doi plopi/ ai apartamentului de la etajul patru/ în care cei patru piţigoi reali/ se vor înmulţi cu cei patru sticleţi/ ai mei şi numai ai mei/ iar fetele vor vorbi/ despre germania, canada, italia, turcia/ încet/ ca şi cum eu/ nici n-aş mai fi/ decât ochii lui scarlett o’hara” („Doi plopi şi patru piţigoi”, p. 14). În teribila încrengătură urbană, „prin poartă intră şi ies/ oamenii amintirilor noastre”, iar poetul-profesor („puteam să le predau istoria oamenilor care au fost de parcă n-au fost”) trece în starea de rememorare „... şi gândul duce la 1821,/ la toţi turcii Galaţiului, omorâţi/ ca nişte îngeri străini, de alţi îngeri străini”, lansând ecouri tardive, reverberate în toată firea lucruilor, aşa precum sunt: „requiemul lor/ e pe valurile dunării:/ uitarea e un dans pentru păpuşi aruncate-n foc - / vântul citeşte-n cenuşă/ iar istoria numără morţii/ împletindu-şi degetele descărnate/ într-un rosarium aproape/ fără de sfârşit” („psalm”, p. 23).

             Semnificaţia de profunzime a acestui portal deschis spre universurile paralele capătă consistenţă lirică admirabilă în poemul de sfârşit, în care asistăm la un fel de reiterare a destinului de început, la o eternizare a memoriei şi a trăirii, totodată, căci „sub această poartă s-a născut din nou/ bătrân de la început/ fără de moarte// avea în braţe iubirea şi pacea/ şalvarii îi erau de la începutul lumii/ pânza turbanului era din stele”, iar ceea ce urmează nu este altceva decât desfăşurarea fantastică a unui ritual de (re)iniţiere, în care „omul a zâmbit/ a ridicat braţele a dans cu noaptea/ focurile s-au aprins/ semiluna a ieşit din teaca nopţii/ ca o sabie de lemn/ cu care un copil ş-a tăiat copilăria/ spte a nu-l mai părăsi” („Întoarcerea la poartă”, pp. 41-42).

            Iniţierea prin „poarta turcească” în spiritualitatea musulmană devine cu adevărat convingătoare prin al doilea ciclu al volumului, „Sabia de smochin”, subintitulat de a.g.secară-halibey „gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară Halibey”. La noi, doar George Coşbuc mai scrisese gazeluri, aşa că poetul nostru din Galaţi surprinde din nou prin atenta respectare a regulilor stricte ale acestul gen liric arhaic şi dificil, inclusiv a recursului de final la pseudonim (Adî guzel), iar trimiterea directă la Sarî Saltuk Baba prelungeşte misterul porţii turceşti din Galaţi dincolo de Dunăre, dar nu foarte departe, doar până în pitorescul Babadag (oraşul muntelui, în turceşte), cetate cu o puternică amprentă musulmană, cu o prezenţă a semilunii încă din veacul al XIII-lea, fostă reşedinţă vremelnică, mai târziu, a paşei din Dobrogea, aşezare cu o bogată moştenire de vestigii şi legende.

          Dervişul, marele gânditor şi, cine ştie, poetul Sarî Saltuk Baba (Tatăl Pământului Galben, într-o traducere foarte liberă) venise aici pe la 1260 în fruntea a 10.000 de turci, pentru a aduce cuvântul lui Mahomed pe aceste meleaguri şi aici a rămas, mormântul lui de la Babadag devenind un loc de pelerinaj şi o piatră de rezistenţă a mahomedanismului. Cu sabia sa de smochin, halibey trasează prin hăţişul imaginaţiei binecuvântate luminuşuri, în care descoperă „Dorul oamenilor de a se îndrăgosti din când în când/ Ca şi cum Allah s-ar juca din timp în timp de-a/ depărtarea// Dorul după o rugăciune uitată din copilăria care se/ vede/ Undeva spre zare, ca o turmă de mioare fără de păstor// Covoraşul pentru rugăciune mişcând-se singur/ către izvor,// Apele ridicându-se spre un alt stâlp al credinţei/ strugurilor// În dulceaţa lor, Adî guzel, şi a fraţilor lor din paradis,/ Om, must al fiinţelor cereşti, nu crede înăsprirea ta!” („VII, gazel aproape fals”, p.52).

          Invocarea vechiului gânditor islamic eternizat pe aceste meleaguri creştine îi prilejuieşte poetului Halibey să reconcilieze lumea prin vers, să instituie prin metaforă starea de egalitate şi deplină frăţie, căci „Facă-se voia lui Allah, iubesc oamenii şi cerul/ Muhammad e profetul inimii mele, e aerul,// Pacea minţii, Gabriel m-a învăţat că toţi oamenii/ Pot fi fraţii noştri, apa bună şi focul blând în gândul// Pentru voi, pământul ne iubeşte pe toţi, ne-alină dor/ Ne primeşte cald, rece, străin, tată, ca un vers cuvântul// Pe covoarele zburătoare ale sufletului trec/ Uşor, să ne rugăm, viaţa noastră e poveste, basmul// Cu a fost odată ca niciodată, Adî guzel, mereu/ Fie îngeri să ne povestească la stele viaţa, sufletul.” (XI, p.56).

        Koyun Baba (Tatăl oilor, în turcă) a rămas în amintirea comunităţii turceşti din Babadag ca eroul care a salvat aşezarea în urmă cu 500 de ani, atunci când un gheizer ameninţa prin şuvoaiele lui fierbinţi întreaga fiinţă şi când doar legendarul păstor a reuşit să-l astupe cu lâna oilor sale. Tot el avea să descopere şi mormântul lui Sarî Saltuk Baba, aşa încât va rămâne în memoria oamenilor ca un profet şi ca un binefăcător, însuşi muntele purtând-i numele. Mistica aparte a legendei nu putea să nu-l atragă pe Halibey al nostru care-şi intitulează cel de-al treilea capitol al cărţii chiar „Urcând la Koyun Baba”, acesta fiind muntele (dealul) cu acelaşi nume pe care Tatăl Oilor a stins izvorul ucigaş şi a descoperit prin mioarele lui mormântul întemeietorului. De jos, din vale, muntele îşi desenează profilul ţuguiat şi plin de mistere, dar numai cunoscătorul îi poate dezlega tainele: „De jos se aude cântecul lui Sarî Saltuk/ cuvintele precum turmele de oi,/ se adună şi coboară// puţini ştiu că oile sunt lumină/ caprele-s strălucire, sângele apă/ vântul suflet, ţărâna carne,/ focul mai mult decât căldură şi lemn,/ depărtările versete, norii cărţi sfinte,/ apele oglinzi ale ochilor cereşti” (VII, p. 70). Urmând o nouă iniţiere, poetul urcă dealul cu senzaţia asumată că păşeşte într-o altă lume, exact în aceea pe care şi-a îngăduit-o dincolo de bătrânele cărămizi ale porţii turceşti de acasă: „abia mai respirând/ te opreşti pe cărăruie/ abrupt/ te rogi să ajungi cu bine// pe koyun baba/ viaţa pare să fie suspendată/ nu trec păsări, e doar/ fiinţa liniştii/ de-a fi dincolo de viaţă („V”, p. 68).

         Cel de-al patrulea capitol, „Întâlniri cu Yunus Emre” îi prilejuieşte lui a. g. secară un dialog eminamente postmodernist cu celebrul filosof, teolog şi gânditor al lumii islamice, care a trăit un lung timp, între 1238 şi 1320. O frumoasă întrebare – „Yunus Emre, dacă ai fi ascultat/ requiemul lui mozart,/ cu ce ochi ai fi văzut pacea cerului?” – îl ademeneşte pe veşnicul Emre, versurile sale sunt folosite ca pretext pentru alte versuri, totul în numele iubirii, căci „iubirea-i o pasăre ciudată/ care azi zboară, mâine nu,/ cuibul ei poate fi-n cuvinte,/ -n ochi, -n inimă, -n arabesc/ iubirea poate avea picioare lungi,/ aripi scurte: dar când pleacă la vânat,/ sufletele noastre fug precum/ puii de peşti/ când simt/ umbra pescăruşului nebun” (IV, pp.  77-78). Dialogul cu poetul turc are o finalitate aparte, iniţierea prilejuită de trecerea de dincolo de poarta turcească devine o stare de facere, de geneză, de creaţie într-un spaţiu fără graniţe şi fără oprelişti, „azi într-o carte, mâine într-un poem,/ ieri la manisa, poimâine la galaţi,/ Yunus Emre, caut lacrimi celebre, ori anonime,/ din ele voi scrie o carte/ a cerului ascuns prin sufletele noastre” (VI, p. 80). Fraternitatea întru poezie disipează diferenţele, Allah şi Dumnezeu sunt Totuna în Creator, iar menirea comună aduce, poate să aducă pacea, adevărata Pace: „ca două vârtejuri de pulbere/ ne-am întâlnit, Yunus Emre,/ hai să povestim despre focul acela/ care dă mai mult decât lumină şi căldură// focul vieţii care este mai mult decât viaţă/ foc de cer-n cer,/ foc citind inima de piatră a Creatorului” („VII”, p. 81).

            Ce a vrut să ne transmită a.g.secară, alias halibey, prin această inegalabilă carte scrijelită pe Poarta turcească a închipuirii şi înscrisă curajos la intersecţia originalităţii debordante cu perenitatea gândirii umane universale nu poate fi decât sublimarea poetică a unei încercări de a apropia lumile paralele întru aceeaşi invincibilă fraternitate, iar dacă vor fi fiind unii neîncrezători în această asumare, ei ar mai avea o şansă la înţelegere, oferită chiar de autor pe coperta a patra a volumului său, sub un desen semnat de confratele Victor Cilincă: „căutând poarta aceea uitată/ printre blocuri/ într-un oraş uitat la marginea/ ţării/ într-o ţară uitată într-un/ fel de colţ al lumii// poarta unei iubiri mai presus/ de orice iubire”. Concluzia care se desprinde în mod evident este că a.g.secară ne-a dăruit un volum liric autentic, de o reală valoare și calitate literare.

      Galați, 12. II. 2018                         

                                                        Zanfir Ilie

Lumea rostogolindu-se imagistic peste Galaţi…

Lumea rostogolindu-se imagistic peste Galaţi…: Rareori ai sentimentul că lumea întreagă vine, vine, se străduieşte să se dezvăluie unor fiinţe destul de privilegiate ale universului, oamenii, în gen

sedat anar - santur - minnet eylemem