Seducţia Extremului Orient - ReSonance by Roland Pangrati

Seducţia de către Altul, mai exact de către Celălalt, cultural meditând, nu implică, evident, quasi-sartrean vorbind, Infernul.

Iubirea, Seducţia putând fi parte a Iubirii, este Libertate, alegere liberă, Înţelegere!

„Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii mele.” scria (şi gândea) Wittgenstein. Roland Pangrati a demonstrat imperial ( la început de Eră Reiwa, imperială la propriu!) că un Străin (mai deloc camusian, ca să continuăm trimiterile existenţialiste, oarecum aride, mai deloc zen raportate la spiritualitatea niponă la care s-a apelat în „construcţia” complexului act expoziţional care a început cu Galaţiul drumul lung spre Ţara Soarelui Răsare) poate realiza o punte demnă de basmele cele mai spectaculoase, basme unde, într-o noapte, se poate ridica un pod de cleştar de la o împărăţie la alta (aici, fost regat).

Efortul lui Roland Pangrati a fost mult mai îndelungat, două luni de documentare chiar în Japonia, apoi opt luni de travaliu concret, de o complexitate extremă, presupunând şi colaborări care, în sine, confirmă că relaţiile interumane pot fi ele însele opere de artă: în primul rând ţinerea permanentă a legăturii cu Hiroko Narizuka, curatoarea expoziţiei, şi apoi dialogul început pentru partea muzicală, complementară părţii vizuale, cu un muzician care nu mai are nevoie de nicio prezentare, compozitorul şi dirijorul Eugen Dan Drăgoi. Dintr-un articol de presă postat on line aflăm că „lucrările sunt inspirate reciproc: compozitorul a realizat muzica pornind de la unele lucrări ale pictorului, iar pictorul şi-a continuat opera ascultând muzica realizată de compozitor.”

În mitologia niponă, Podul are un rol destul de însemnat, Mitul Creaţiei consemnând următoarele: „Primii zei au făurit două ființe divine, una masculină, Izanagi, și una feminină, Izanami și le-au însărcinat cu crearea primului pământ. Pentru a le ajuta să facă acest lucru zeii le-au dat și o naginata, decorată cu nestemate, cunoscută sub numele de Amanonuhoko (Halebarda divină a mlaștinii). Cele două zeități au plecat apoi pe podul dintre rai și pământ, Amenoukihashi („Podul plutitor al Paradisului”) și au agitat marea cu halebarda. Când stropi de apă sărată au căzut de pe halebardă, au format insula Onogoro. Izanagi și Izanami au coborât de pe pod și și-au făcut o casă pe insulă. În final, ei hotărât să se împreuneze pentru a popula insula.” Ş.a.m.d.[1]

„Podul” pe care l-a meşterit cu jertfele sale Roland Pangrati este un pod-oglindă (oglinda este simbolul lui Amaterasu!), reflectând atât spiritul „străinului” care se îndrăgosteşte de „spiritul noilor locuri” pe care le cucereşte sau care îl cuceresc, cât şi o anume evoluţie, o dialectică înfruntând şi învingând, cred eu, anumite prejudecăţi, pe de o parte, şi pe de alta, o aprofundare a unei filosofii nu numai de viaţă, ci şi asupra artei, Rezonanţa, ca şi jocul de cuvânt, grafic, din titlul expoziţiei, „ReSonance”, având aici numai un rol pozitiv, dincolo de orice rezonanţe negative care, se ştie, au dus la prăbuşiri spectaculoase ale unor opere de artă ale ingineriei atât de omeneşti…

Un rol pozitiv, dar şi unul principal, ca şi Soarele, înţeles şi ca zeiţa Amaterasu, muză sau nu! În textele „explicative”, care însoţesc picturile, texte aparţinând aceleiaşi Hiroko Narizuka, se începe aşa:

„Despre rezonanţa viziunii omului asupra lumii şi ritmul universului. Nu trăim singuri. Trăim conectaţi. Observăm acest lucru şi împărtăşim dragostea cu toată lumea. Dorim fericirea cuiva. O energie creşte, iar altă energie creşte şi ea prin rezonanţă. Când o energie cade, cealaltă rezonează cu prima, devenind astfel putere ajutătoare. Vibraţiile inimii rezonează pentru a adânci iubirea şi încrederea. Relaţia care poate rezona nu se va destrăma niciodată.”

Citind mai departe textele care sunt mai mult decât explicative, fiind de fapt poeme care împlinesc o sfântă treime a imaginilor, sunetelor (armoniei acestora) şi a cuvintelor, înţelegem expoziţia lui Ronald Pangrati şi ca un eseu asupra Încrederii, care se poate adăuga ca parte a Iubirii Înţelegerii şi Libertăţii. Înţelegerea şi Încrederea înlocuiesc în triadă Egalitatea şi Fraternitatea, noţiuni metafizice oarecum compromise şi tratate cu ceva dispreţ de un Petre Ţuţea!

Scrie Hiroko Narizuka: „Totul porneşte de la încredere. Şi fără încredere nu putem exista. Suntem încrezători şi vrem să trăim în încredere.”

Încercând să cuprindem cu puterea limitată a minţii ansamblul îndrăzneţei Mari Instalaţii care este expoziţia lui Roland Pangrati, este un exerciţiu de încredere între marele univers şi micul univers, sacru şi profanul uman, între Materie şi Spirit, între elementele sacre, traduse şi în aur, argint, cupru şi culoare pur şi simplu, până şi lipiciului (nigawa) acordându-i-se importanţa cuvenită, pe lângă tipul special de hârtie înduplecat să folosească/slujească ecranelor pliabile care nu vor absolut deloc aici să fie doar decorative ci să invite privitorul la jocul dintre început şi sfârşit de lume care are loc practic întru orice unitate de timp, cu o solemnitate aparte, aici zeiţa seducând muritorul care pare să fi devenit captivul unui miraculos vas de ceai realizat prin misterioasa tehnică Yohen Tenmoku (în întreaga lume, adică în întreaga Japonie, sic, există doar trei boluri de ceai săvârşite prin această tehnică care încă nu este descifrată, din acest punct de vedere Roland Pangrati, gălăţeanul devenit cetăţean universal, prin opera sa, aducând un omagiu anonimilor creatori de ceramică, se pare că ei au fost chinezi, dar cele trei boluri, care au fost patru, se găsesc numai în Japonia, la Kyoto, Tokyo şi Osaka. Din nefericire, unul s-a pierdut, se pare că definitiv, în condiţii dramatice…

Scena „seducţiei” este redată în cel mai amplu „exponat”, o lucrare dublă, în a doua parte, spre dreapta (vezi prima imagine!) unde cei doi, Zeiţa şi Pământeanul, - nota A.G.S.: în hermeneutica mea! - sunt „pierduţi” într-un astfel de bol, care pare să fie un altfel de Pământ, un al doilea, aşa cum Hiroko Narizuka identifică un al doilea Soare: „În mintea noastră există un al doilea Soare. Soarele străluceşte deasupra Pământului, dragostea străluceşte în inimă. Acestea luminează fără a cere nimic în schimb. Nu putem trăi într-o lume în care acestea nu există.”

Aceste cuvinte sunt pentru o altă lucrare (sunt şapte în total, de aici putem sări repede cu gândul la cele şapte note muzicale, fiecare lucrare pictată are echivalentul ei sonor, cele şapte cântece compuse de Eugen Dan Drăgoi se armonizează, intră în rezonanţă, pot fi sesizate diferit, dar şi în acelaşi timp: „Autorul coloanei sonore a utilizat o scară naturală stilizată, de inspiraţie japoneză, reprezentând rezonanţa naturală a sunetelor pornind de la rezonanţa cosmică a planetei Pământ, situată în jurul frecvenţei notei Mi. Privitorul care se va apropia de una dintre lucrări va auzi în prim-plan coloana sonoră a lucrării respective iar în planul secund muzica dedicată celorlalte lucrări, aflate în armonie cu întregul univers sonor şi vizual creat.”- astfel explică Valentin Trufaşu în „Adevărul” din 16 mai 2019!), precum se observă, cuvintele sunt aici, în cronică, aproape neputincioase, trebuie să apeleze la alte cuvinte, parafrazând-o pe Hiroko Narizuka, Opera lui Roland Pangrati, dacă nu vine din viitor, vine din cele 1001 de lumi paralele, şi „Nimeni nu poate prezenta” („prezice” scrie Hiroko) „viitorul” adăugându-se: „Aşa că să nu prezicem dificultăţi. Nu-ţi face griji pentru că nu ştii ceea ce urmează să se întâmple. Port mereu soarele în gând şi vreau să trăiesc intens în limitele vieţii mele.”

Orice „Asfinţit” (titlu de pictură) este, de fapt, „Promisiune pentru Mâine” (titlu de poem sui generis). „Privind soarele la asfinţit, privesc în urmă la ziua ce tocmai a trecut. Astăzi am fost ajutat de mulţi oameni, dar pe câţi i-am putut ajuta, la rândul meu? Nu pot trăi izolat. Inima îmi tresaltă de recunoştinţă. Acest sentiment de recunoştinţă este promisiunea de conectare la ziua de mâine.”, „ReSonance” se transformă, încet, încet, în amintire, Amintirea naşte Lumină: „Lumina ta mă umple de bunătate. Şi îmi călăuzeşti busola minţii pe calea cea dreaptă. Vreau să trăiesc şi să îmi creez propria viaţă urmând busola gândurilor mele către conştiinţă, cuget, scop şi imaginaţie. Uneori reuşesc, cu ajutorul tău…”, Corpul de Lumină al Iubirii se metamorfozează în Bucuria de a fi, de a şti, de a conştientiza că ai fost şi încă mai eşti, chiar de nu vei mai fi „aşa”: „Nu uita bucuria pe care o găseşti în dragoste, fericire, persoana dragă, lucrurile noi şi importante. E timpul să rezonezi cu toate acestea. Acum, dacă descoperi ceva aici, e timpul ca minta ta să rezoneze cu pictura şi cu muzica.”

Aşa se încheie turul expoziţiei, cu aceste rânduri, (vernisajul a avut loc în ziua de 24 aprilie 2019 la Galaţi, la Galeriile Nicolae Mantu), o expoziţie cu adevărat de neuitat, un portal inspiraţional, vortex intercultural, care poate provoca noi şi noi întâlniri, cum a fost şi aceea cu membrii Cenaclului Noduri & Semne, din seara zilei de 10 mai, când versurile lui Leonard Matei au intrat mai mult sau mai puţin în rezonanţă cu experimentul concludent al lui Roland Pangrati: dacă nu intervin cele câteva feţe ale mărginirii şi intoleranţei rasei umane, toate culturile îşi pot găsi ecoul (şi rezonanţa) în armonia oricărei expresii trăite cu adevărat, iubite…

Leonard Matei şi Roland Pangrati

---

[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitologia_japonez%C4%83.