
Veşniciei despre care
aminteam mai sus i se dedică următorul poem, cu toată răceala ei aproape
luciferică (de la „Luceafăr” citire): „Între doi stâlpi/ bătuţi pe o rână/ stă
veşnicia/ nu vor fi niciodată clintiţi de ploaie/ rădăcini de lut prind/ pe
marginea acestui timp/ clătinându-ne iubirea/ veşnicia e albă/ ca o statuie
cioplită în secole/ contemplarea-i pentru orbi/ dăruirea, pentru ceilalţi”…
Ceremonialul poate căpăta
nuanţe strident-contemporane, de „dor nebun”: „Privesc pe geam/ fulgii cern/ zici
că-i făina din ciurul bunicii/ tot un fel de plămădeală-i şi asta/ ninsoarea
are mirosul acela/ de pâine dospită/ coaptă la ţest/ bunica îmi zâmbeşte/ o
simt/ prin ghioceii/ ce despică ninsori/ şi veşnicii/ îi privesc/ mă frământ/ iau
în mână un bulgăre/ îl fac petiţie/ on line/ Bunico/ la ceruri/ a ajuns
internetul?/ căci mi-e dor/ de tine/ şi-i tare frig la noi”…
Adela Efrim simte prin
ghiocei cam cum simţea un personaj, Smilla, zăpada într-un thriller care a fost
şi carte şi film, sau, dacă vreţi, încă este. Sau, dacă vă place altfel, dacă
tot face aluzie şi la Bacovia într-un poem, deşi moldoveanul s-ar putea dezice
de urmaşă, poate Borges, Homer ori Saramago (aluzia este la eseul său roman,
da?) ar invita-o la un banchet literar, unde i-ar cânta/recita: „E/ palid
asfinţit/ seceră orice gând/ nu-i vremea culesului/ timp ce doare/ ochiul
dăruit ceţii/ lumina i-a fost smulsă/ s-a înrădăcinat/ morţii/ ne privesc/ ei
nu înţeleg/ cât de orbi putem fi/ într-un amurg/ poştalion de lumină-n/ ceruri”
şi poeta ar simte „orbirea”aceea pe care doar Oedip a ştiut s-o trăiască; poate
pe eroul antic l-ar invita, era să scriu super eroul, şi poate nu greşeam, la
un joc de marocco: „Nu mă mai mir de ipocrizie/ o iau cu mine la masă şi-i vorbesc
cu blândeţe/ ea nu mă ascultă/ stâlceşte siluete sub felinare/ nu mă înverşunez/
zâmbesc şi joc marocco/ îmi iau toate gândurile în pumni/ le împrăştii pe covor/
răvăşite/ se strecoară tiptil în amintiri/ încleştate se fâstâcesc/ îmi vine să
râd în hohote/ le eliberez/ cum aţi putut crede că vă puteţi agăţa cu îndârjire/
de păpădii”…
În ultimă instanţă, Adela Efrim este o ludică, dar o
ludică care are ca joc, nu neapărat preferat, dar destul de obişnuit, acest
marocco cu tristeţile, regretele, nostalgiile; dar delicat, ca şi când toate
acestea, împreună cu gândurile ce le poartă, ar fi un fel de elfi şi elfe
micuţe, precum Tinker Bell care îşi au patria/matria într-un pian înzăpezit
unde un Mozart mic, oare cine s-a prins că Micul Prinţ seamănă cu Amadeus, veşnic
mic, compune Requiemul tuturor copilăriilor din noi...Ceea ce aţi citit mai sus este un fragment dintr-o recenzie care o să apară în întregime curând.