Cum Moscheea Albastră iubește Aya Sophia: prima cronică de întâmpinare la POET CHEMÂND DERVIŞ

Adi Secară-Halil

„Poet chemând derviș…”, Editura „Centrului Cultural Dunărea de Jos”, Galați, 2019

 

 

„Poet chemând derviș…” – o călătorie inițiatică spre alte rădăcini

 

 

 

          În urmă cu un an de zile, mai precis 2018, apărea, la Editura Detectiv Literar, volumul de poeme: „Porta turcească”, al poetului, istoricului, criticului A. G. Secară-Halibey, prin care acesta deschidea drumul unei călătorii de aflare a obârșiei sângelui, așa cum aflăm din dedicația de la începutul cărții − „…strămoșilor mei necunoscuți, în special Ruxandra Halibei” −, dedicație din care este ușor de dedus pseudonimul care însoțește numele autorului, Halibey, călătorie care se extinde, devenind inițiatică, odată cu apariția celui de-al doilea volum din acest ciclu: „Poet chemând Derviș…”, Editura Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galați, 2019, căci, după ce a deschis poarta istorică dintre cele două lumi: creștină și orientală, din care face parte deopotrivă, Halibey, devenit acum Halil, în căutarea sinelui etnic, străbate, nu numai figurativ, Asia Minor sau Anatolia, ajungând la Înalta Poartă, inima Turciei, orașul celor două continente, Istanbul.

Noul volum are în componență șapte capitole, primele patru fiind secvențe din primul volum, „Poarta turcească”, prin care autorul reia firul liric și epic din volumul precedent, cu scopul de a reconecta cititorul la spiritualitatea musulmană. „Poarta turcească din Galați”, numele primului capitol, un vestigiu al sec. XIX, scăpat printr-o minune demolărilor comuniste și rămas mărturie istorică între blocuri, „ poarta gălățeană/ româno-turcească prin destin/ de cărămizi, de stele”, nu este alta decât poarta destinului poetului care printr-un exercițiu de imaginație sau, de ce nu, de transcendere a eului , va face legătura între cele două lumi lirice și istorice, complet diferite. A.G. Secară-Halil, înțelege și îmbină, în mod salutar, sistemul silabic latin, cu sistemul transliterat și al scrierii tana (scrierea arabă), în care primele grafeme (h-v) derivă din sistemul de numerație, totul fiind posibil prin „îngerul baghetă”, cum ne spune chiar autorul. El a putut, astfel, să gândească poemele aproape în limba orientală, acestea având calitatea de a putea fi traduse și interpretate în limba turcă.

Poetul va pendula între lumile paralele ale celor două părți ale sinelui, în căutarea identității, a „fericirii perfecte”, până când se va simți pregătit pentru a descoperi lumea sângelui strămoșesc, „visând la casa bunicilor/ corcodușii înfloriți/ gândind la femeia străină// sunt gata pentru o nouă lume/(…)// aducându-mi aminte de tătaia/ visat cum se întoarce din mormânt/ scuturându-se de praf, de țărână,/ cum ar spune el,/ murmurând:/ Doar nu credeți că există moarte!” (pag. 112, „Allegro”), o lume dincolo de moarte, atributul porții turcești fiind mult extins, ea devenind o poartă a vieții și morții în același timp, „poarta unei iubiri mai presus de orice iubire”. Cum era firesc, simboluri religioase turcești și musulmane, (ex: „ochiul turcoaz”, „femeia semilună”, „șaman derviș”, „îngerii”, „smochinul”, „sabia/lancea”, etc), precum și forma de gerunziu a verbelor, vor marca întregul volum. Cititorul descoperă o altă lirică și altfel de melodicitate a versului.

Inițierea la care se auto-supune istoricul A. G. Secară-Halil, este cu atât mai revelatoare în cel de-al doilea capitol: „Sabia de smochin”, care are un subtitlu mai mult decât concludent: „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba/ În traducere la fel de imaginară a lui Adi G. Secară Halibey” și un motto revelator: „Mai strâmtă-i ființa decât închipuirea,/ Și lumii îi rămâne atunci doar arcuirea.” (Rumi) Despre Sarî Saltuk Dede Baba, considerat fondatorul orașului Babadag din regiunea Dobrogea, legenda spune că ar fi fost un faimos gânditor turc, persoană luminată, respectată în egală măsură de credincioșii musulmani și creștini, cunoscător al limbii și religiei creștine, recunoscut prin puterile fantastice ale sabiei sale de curmal, asociere pe care poetul A. G. Secară-Halil o face cu „sabia de smochin”, poate și din cauza dulceții fructelor pe care poetul le metamorfozează în sufletele oamenilor: „Smochine de dulceață sufletele oamenilor sunt/ Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere și unt”, pag. 121, sabie remarcată prin tăierea în două a unui trunchi de copac pe care zece persoane nu-l puteau cuprinde. Se mai povestește că Sarî Saltuk Dede Baba era conducătorul a 10.000 de familii de turci selgiukizi împreună cu care ar fi venit în regiunea Dobrogei în anii 1263 și 1278, să ceară împăratului bizantin de la acea vreme dreptul de a se așeza în regiune și că a fost un mare propovăduitor al religiei musulmane, de numele gânditorului fiind legată chiar denumirea orașului Babadag, „baba” în limba turcă însemnând tată, conducător, strămoș, „saltuk” − tare, „daĝ” − piatră, deci Babadaĝ – poate fi tradus ca Muntele Tatălui. După moartea sa, dervișul ar fi cerut să i se pregătească șapte morminte, anticipând că va fi revendicat de șapte regi, legendă consemnată în cronicile despre păstorul Koyun-Baba („tatăl oilor”), cel care va descoperi mormântul cu ajutorul oilor sale, care ocoleau locul unde era înmormântat Saltuk Baba.

Despre cel de-al doilea capitol, criticul Octavian Mihalcea, în publicația „Viața liberă” din 27 aprilie 2018, remarca: „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba prezintă o adânc spiritualizată ideatică a căii, versuri pline de paradoxuri, frământări interioare cu parfum diafan”. Este cunoscut faptul că în literatura română doar Coșbuc a scris gazeluri, acesta fiind un gen liric specific literaturii musulmane. De fapt, gazelul, este o poezie în distihuri, ale căror prime două versuri rimează între ele, rima păstrându-se în al doilea vers al celorlalte distihuri, rimă și metrică reușită în totalitate de A. G. Secară-Halil, takhallos-ul ales fiind „Adî güzel”, regăsit în ultim distih, cum este firesc. Există în gazelurile poetului A. G. Secară-Halil, o coborâre în sine și căutare de mare forță și profunzime, o nevoie interioară de cunoaștere a rădăcinilor, originilor din care provine, poate și în ideea aderării sufletului la o anume credință, spre care se îndreaptă, cu voia sau fără voia poetului, atras fiind de moștenirea genetică, căutare a dervișul din interior, „sâmburele de curmal”, miezul înțelepciunii, partea cea mai lăuntrică și profundă a sufletului, prin asceza căreia omul se simte mai aproape de Cel de Sus. Dansul unui derviș rotitor, pare o coborâre și urcare pe o spirală spirituală, un dans celest, de la răsărit spre apus. Odată începută mișcarea de rotație, dervișul îşi scoate mantia lăsând să se vadă tunica albă, renunţarea la togă simbolizând moartea fizică şi renaşterea spiritualităţii superioare şi mistice. Dervișul în dansul său are rol de intermediar între Allah și credincioși. Mâna dreaptă cu palma în sus astfel încât să poată primi darurile lui Allah, mâna stângă cu palma spre pământ cu rostul de a dărui oamenilor/credincioșilor ceea ce a primit de la Cel de Sus. Poetul Adi. G. Secară-Halil surprinde în gazelurile sale toate aceste afinități și sentimente subtile, cel mai reprezentativ gazel, din care se desprinde și titlul cărții, fiind cel de-al cincilea: „Poetul caută dervișul ascuns în el, sâmbure/ De migdal, ochi de smochin, din viitor de aur arbore.// Viseaz’ că va ucide balaur din capete multe,/ Va libera frumoase făpturi, duhuri din lanțuri de ore,// Litere de cuvinte, cuvinte din fraze de cap,/ Fraze șchioape din cărți scrise pe pânza turbanelor rare,// Arabesc de pe podele îndrăgostite de tavane,/ Semilună dintre stele, inimi barbare.// Adî güzel, poetul caută dervișul rătăcit/ În marea din el, care nu crede în valuri funerare.” (pag. 125)

Despre cel de-al treilea capitol „Urcând la Koyun Baba”, poetul și criticul Romeo Aurelian Ilie scria în cronica „Întru propășirea prieteniei literare româno-turce”, din Revista Urmuz, nr. 3-4/2018, că este „format dintr-un singur poem – fluviu, ce surprinde atât prin profunzimea mesajului, cât mai ales prin structura sa grafică, descrisă prin folosirea versurilor scurte, dar inegale ce dau naștere unui text inegal, care sugerează urcușul atât fizic, cât și spiritual” ( pag. 198)

Legenda spune că sfântul musulman Sari Saltuk Baba i s-a arătat în vis unui păstor din Asia Centrală, căruia i-a cerut să vină în ținuturile Dobrogei, ca să-i caute mormântul. Trecuseră deja 200 de ani de la moartea lui Sari Saltuk Baba. În urma visului pe care l-a avut, păstorul Koyun Baba şi-a lăsat gospodăria asiatică şi a venit pe țărmurile româneşti ale Mării Negre. Păstorul a găsit mormântul lui Sari Saltuk la Babadag, devenind el însuşi sfânt. O altă legendă povestește că, la un moment dat, de pe acest munte a pornit un şuvoi de apă izvorât din pământ, care amenința Babadagul. Localnicii au încercat să arunce pe fundul fântânii naturale pământ şi piatră, dar şuvoiul era de neoprit. Koyun Baba a venit cu ideea de a acoperi locul de unde țâşnea apa, cu lâna oilor care va devia curgerea apei, ceea ce s-a și întâmplat. După ce şi-a dat obştescul sfârşit, Koyun Baba a fost înmormântat chiar pe acest munte, devenit azi loc de pelerinaj pentru credincioșii musulmani și nu numai. Aici, imamul, de sărbătorile musulmane, sacrifică animale, spune rugăciuni, alături de credincioşii care își rup bucăți de stofă din hainele pe care le poartă şi le agață de crengile copacilor din imediata vecinătate a monumentului punându-și dorințe. Toate aceste scene și părți de legendă, sunt strecurate cu măiestrie si emoție de către Halil, în versurile acestui capitol, fie în urcușul inițiatic, lung și istovitor, fie în coborârea frustă, în care: „morții se întâlnesc cu vii/ aici/ pe koyun baba// poate aici frumusețea/ lui Dumnezeu/ lasă mereu un semn// o lacrimă pentru cei care au fost// (pag. 144); „noi, oamenii,/ coborând, coborând// ducând dorul/ de a fi și altceva, altcum,/ altfel// scântei/ ale paradisului/ care este/ pentru totdeauna/ inima lui Dumnezeu.” (pag. 145)

Dialogul modernist, imaginar, dintre A. G. Secară-Halil și filozoful, poetul, învățătorul Yunus Emre, a cărui viață se pierde în legendă, poeziile fiind singurul izvor biografic, este un prilej pentru autor de transpunere. Poemele din capitolul „Întâlniri cu Yunus Emre” sunt o combinație reușită dintre versurile poetului Yunus Emre și cele ale lui Halil, mixtiune cu valoare de întreg.

Începând cu „Halil, caravana minaretelor”, călătoria se mută pe tărâmul Anatoliei. Semantica versului este mai complexă și elaborată. Poemele devin epice, căutarea interioară se extinde și în exterior, implicarea în aflarea adevăratelor valori spirituale, etnice, cuprinde întreaga familie care va însoți poetul, la propriu, cum vom deduce din versuri. A. G. Secară-Halil, în transa creației, descoperă o lume frenetică cu care se acordează, căreia îi corespunde, în care se descoperă și pe care dorește să o lase moștenire urmașilor pe ramură sangvină: „«Mă numesc Halil»/ asta sună ca o rugăciune/ în care am căzut/ ca într-un vis” și în care „Ain, soția, îmi spune dimineață, Rafaela la ea în brațe,/ urmărind pe maui, un semi-zeu din pacific/ (…)/ Ain îmi spune/ că iar am avut un vis/ (…)/ poate e coșmarul adevăratului meu nume/ pe care îl caut și nu-l caut/ (…)/ Halil! Dansul acestui nume, dans de derviș/ continuă/ continuă/ o fărâmă de suflet a rămas/ pe vulcanul de lângă Kula, o alta este în cântecele lui Sedat Anar,/ o alta este printre grămăjoarele de condimente din micul bazar,/ o alta pe podul Galatei, o alta într-unul din peștișorii prinși/ din Cornul de aur, cu trei dorințe/ tot așa, rotirea continuă,/ aproape solipsist, aproape nominalist:/ doar numele noastre rămân, acolo, între stele,/ praf de stele.” (pag. 166) Pentru orice credincios un pelerinaj, dar mai ales unul de descoperire, începe cu o rugăciune. De apreciat este cât de înalt a privit Halil acest aspect, rugăciunea pentru aflarea și inițierea în tainele religiei musulmane fiind făcută de însuși Allah, binecuvântarea față de poet și familia acestuia fiind absolută: „mai întâi a fost rugăciunea// Allah rugându-se a bucurie și a viață/ înainte de această lume/ și-a spus:// la început a fost dorul de povești!// Și toate poveștile sunt doar rugăciuni, la fel și lacrimile, săbiile/ stelele, florile, trandafirii iernii, djinii…”( pag. 167)

De un realism concludent sunt imaginile create de poetul A. G. Secară-Halil în „Halil, caravana minaretelor”. El redă cu acuratețe atmosfera din Istanbul, dar și aceea de pioșenie și smerenie pe care o capătă oricine aude muezinii cum invită credincioșii la rugăciune, ori când, cu capul plecat, pătrunde în interiorul unui loc de cult, unul dintre cele mai vibrante fiind Aya Sophia, bazilică și moschee în același timp, în care cele două mari curente ale credinței, creștin și musulman, par să-și dea mâna într-o mare și unică rugăciune dăltuită în pereți, săpată în marmura pardoselii: „Prietenul nostru care ești în ceruri/ Ori în lumi paralele,/ prietenul nostru, părintele sau fratele/ Soră, ființă atotputernică/ Tu, Cel care desprinzi/ Din neantul zidurilor acoperite/ Aurul imaginilor interzise,/ Icoane decojite,/ Tu, prietene/ Doar iubește și ocrotește/ Diferența aceasta mică dintre noi” ( pag. 177, „Fragment imaginat din poemul Aya Sophia”)

În oglindă cu Aya Sophia se află cel mai măreț monument religios, simbol al Turciei, „Moscheea Albastră”, titlul și subiectul penultimului capitol al volumului „Poet chemând derviș…”, dar și al multor povești şi legende. Poetul Adi Secară-Halil, tradiționalist fiind, înțelege, prea bine, ecoul și efectul acestor legende pe care le folosește în versurile sale, astfel, el atribuie câte un poem fiecăruia dintre cele șase minarete ale Moscheii Imperiale. Construită pe vremea domniei Sultanului Ahmet I, în dorința de a săvârși o moschee rivală Agiei Sophia, moscheea are ca și culoare predominantă albastrul, aceasta fiind dată de cele 21 000 de plăci de ceramică bleau care o decorează. Primul poem din acest capitol are la bază, în structura metaforei, culoarea albastră, caracteristică, de ce nu, și a stării de rugăciune, căci unde este smerenie și cerul este, parcă, mai albastru și aproape: „Când scrisul e rugăciune/ Și-afară ninge de parcă Allah/ Ar vrea să scrie și el/ Pe sufletele noastre,/ Amintirea moscheii/ Chemând albastru gând/ Adună lacrimi/ În călimara ochilor…” (pag 181) Se spune că sultanul Ahmed I i-a cerut arhitectului Mehmet Aga să proiecteze o moschee cu minarete din aur (altîn), însă arhitectul a înţeles că trebuie să facă şase (altî) minarete, egalându-le pe cele şase de la Mecca. Pentru că lumea islamică s-a revoltat, sultanul a poruncit ca la Mecca să se mai ridice un minaret. Cele șase minarete totalizează șaisprezece balcoane, de unde, pe vremuri, șaisprezece muezini reușeau să-și facă auzită, pe toată suprafața Istanbulului, chemarea la rugăciune.

Al doilea poem al acestui capitol, surprinde momentul de după chemarea la rugăciune, cel al intrării în moschee a credinciosului musulman, nu înainte de a fi parcurs ritualul de curățire care să-i permită intrarea în locașul sfânt. Tot aici întâlnim evocată adevărata măreției a lui Allah, a bunătății și iubirii pentru credincioșii musulmani: „Pantofii mei cei buni, dar vechi,/ de la nu mai știu care nuntă, s-au rugat și ei, închiși în sacoșica de plastic/ plimbați prin spațiu sacru/(…)// Allah a surâs frumos și atunci a apărut lumea,/ idee a bunătății/ a lumii/ a căldurii potrivite,/ a nopții nopții stelelor// Allah a surâs ca un prunc și atunci toate izvoarele lumii/ și-au visat existența, vorba lor cristalină:/ povestea oamenilor// Allah le-a ascultat pe izvoare,/ a știut atunci că sufletele oamenilor vor fi precum ele;” ( pag. 182, „Al doilea minaret, « fals dialog cu o cișmea»”)

Ultimul poem „Minaretul al șaselea”, conține un singur vers: „Doar umbra lui”, vers cu trimitere filozofică profundă, căci „umbra lui” proiectată pe o pagină goală de carte, poate fi umbra sufletului regăsit, sau a cuvântului nescris, încă, sau a credinței în Allah. Vom reuși să găsim răspunsul la aceste supoziții în ultimul poem, − „Umbra minaretului” (noua întoarcere la poarta hanului turcesc) −, pe care eu l-am perceput ca fiind de ieșire din transă a poetului și întoarcerea la civilizația de azi, trecând prin aceeași „poartă turcească”: „poarta turcească este o intrare/ uitată-n cer, cer căzut printre blocuri,/ cer pregătindu-se de urcare, rădăcini de stele/ (…)// încet poarta se trezește, se ridică, se strecoară printre blocuri/ se tot duce, dispare, undeva, dincolo de ziduri, de garduri/ de arheologi fantaști: doar ea a auzit chemarea muezinului/ dintr-un minaret fugit în lume// cuvintele mele o urmăresc,/ cuvintele mele de cărămidă o vor, o iubesc abstract,/ cum Moscheea Albastră iubește Aya Sophia…” ( pag. 190)

Întoarcerea la realitate ne propulsează „Pe podul Galata”, ultimul capitol, al unei lumi vii și pestrițe, în care „Frumusețea s-a dezvăluit,/ ca o necunoscută care a făcut primii pași/ pe linia subțire dintre cer și ape/ (…)/ Adevărul s-a jucat ajungi cu luna/ (…)/ Adevărul era lumina și umbra lui Allah” ( pag 191)

Volumul „Poet chemând derviș”, al poetului A. G. Secară-Halil, de o înaltă spiritualitate și încărcătură emoțională, abordează diverse stiluri lirice, trăsătura predominant a textului fiind transpunerea limbajului într-unul poetic specific Orientului. Traducerea acestui volum în limba turcă de către poeta de origine musulmană Emel Emin, făcută cu acuratețea genetică a limbii materne, este dovada reușitei poetului de a se identifica cu Orientul și tainele lui. Este ceva magic la cartea aceasta, dar dincolo de magie, este ceva istoric, căci A. G. Secară-Halil unește armonios, sub tutela peniței, două culturi diferite, două credințe diferite, două istorii, volumul fiind de o deosebită valoare culturală.

 

Mihaela Meravei

14.04.2019,  Constanţa

Unul dintre primele contacte cu spiritul Porţii hanului turcesc din Galaţi. Cu Victor Cilincă şi Eduard Costandache (Gruparea Athanor)
 

 

 

Prietenii lui Nastratin Hogea la Galaţi

Gulten Abdula

În ziua de 12 aprilie 2019, la orele 11, a avut loc deschiderea proiectului „Prietenii lui Nastratin Hogea”, la Biblioteca cochetă a Şcolii Gimnaziale nr. 7 Galaţi, sub egida Inspectoratului Şcolar Judeţean Galaţi, Palatului Copiilor Galaţi, Centrului de Cercetare, Dezvoltare, Educaţie şi Cultură Turcă „Dunărea de Jos” Galaţi, Uniunii Democrate Turce din România – Filiala Galaţi, în prezenţa Inspectorului de specialitate (Istorie), Prof. Camelia Nenu, a directorului Palatului Copiilor, Prof. Charlotte Barbu, a directorului Şcolii Gimnaziale nr. 7 Galaţi, Prof. Monalissa Nica, a preşedintelui Filialei UDTR-Galaţi, prof. Gulten Abdula, a invitatului special, scriitorul Adi-George Secară-Halil, din partea Bibliotecii V.A.Urechia Galaţi, fiecare având intervenţia sa, cu participarea a două clase de elevi (Profesori Steluţa Alexandru şi Nia Secară), elevi care, după ce au vizionat filme de desene animate, documentare, au ascultat poveşti, au recitat colinde de primăvară din folclorul românesc şi turcesc, s-au declarat entuziasmaţi „Prietenii lui Nastratin Hogea”, atraşi de umorul şi de spiritul umanist al povestirilor cu el, atât din folclorul turc, cât şi din cel influenţat de acesta.

Este o primă etapă dintr-un proiect mult mai amplu, „Divanul Istoriilor Orientale”, proiect dezvoltat de Palatul Copiilor Galaţi în colaborare cu alte instituţii, în care educaţie pentru interculturalitate şi toleranţă sunt prioritare, militându-se şi pentru studii estetice diverse , dar şi pentru renaşterea şi reabilitare studiilor istorice şi filosofice, absolut necesare pentru o societate democratică autentică.

Steluţa Alexandru, Nia Secară, Charlotte Barbu, momentul înmânării diplomelor

Gulten Abdula şi Prof. Camelia Nenu, inspector de specialitate

Afişul la intrarea în Şcoala Gimnazială nr. 7 Galaţi

Gulten Abdula

De la stânga la dreapta: Monalissa Nica, Charlotte Barbu, Gulten Abdula, Camelia Nenu

Care este Nastratin?

Bloggerul Adi Secară, Charlotte Barbu, Gulten Abdula, Camelia Nenu

Şi în cărţi se află zei, dar mai ales Dumnezeu…

Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Lansare la Constanţa! Poet chemând derviş... 6 aprilie 2019

Va fi la orele 11! Sunt mai mult decât onorat, mii de mulţumiri, tuturor celor implicaţi în proiect, în special doamnei Gulten Abdula Nazare, doamnei Emin Emel, domnului Osman Fedbi!

Deşi ieri a fost prezentat în avanpremieră "Poetul chemând derviş...", primesc azi o nouă cronică la "Poartă"...

RECENZIE

Poarta turceasca in viziunea Grupării Athanor

POARTA TURCEASCĂ

                                               de A.G. SECARĂ-HALIBEY                                                         

Volumul de versuri, „Poarta turcească”, Editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2017, 112 pagini, semnat de scriitorul A.G. Secară-Halibey, cu un subtitlu lămuritor, „O introducere lirică la Mistica Poveştii”, este... (şi) „povestea” sentimentală a unui monument de arhitectură istorică, „Poarta de han turcesc”, din zona Dunării de Jos, cu valoare de patrimoniu arheologic de secol XVIII, care a căpătat, în demersul artistic al poetului gălăţean, valoarea unui „firman domnesc” de legiferare a unei emblematice poezii de secol XXI.

Procesul de creaţie literară s-a coagulat pe canavaua unui parcurs de peste cinci secole de conflicte violente şi, nu rareori, umilitoare, din care s-a născut, ca un pact de echilibru, o pace frumoasă şi benefică de act cultural compensatoriu.

Domnul A.G. Secară-Halibey a semnat tratatul de pace eternă între două entităţi istorice, belicoasă, una; cuminte şi nedreptăţită, alta, după legile agresive ale Istoriei, prin actul de cultură al celei mai elegante şi îngăduitoare forme de comunicare: Poezia, specie a genului liric cult, în care sunt exprimate idei şi sentimente de iubire şi înţelegere între oameni.

„Poarta turcească” a unui han medieval gălăţean, de sorginte turco-greco-albaneză de pe malurile Dunării dinspre vărsare, prin Deltă, în Marea Neagră, a fost decretul liric al unei conştiinţe artistice, care a înlocuit firmanul autoritar cu gânduri, idei şi sentimente de pace şi echilibru, pentru că domnul A.G. Secară-Halibey este poetul modern, român, care s-a alăturat „corului” conciliant al Păcii Mondiale din poezia poeţilor turci Sarî Saltuk Baba şi Yunus Emre.

Din această perspectivă şi din alte câteva, cartea „Poarta turcească” este uşor atipică pentru literatura cu variaţiuni şi tonuri în contrapunct ideatic procesată de scriitorul A.G. Secară-Halibey, care şi-a asumat un risc imprevizibil, diminuat prin originalitatea liricii sale, din care au răsărit perle de idei şi sentimente de-o perenitate meritorie.

De altfel, imprevizibil este domnul A.G. Secară-Halibey şi în calitate de istoric şi critic literar, când exegezele sale au efecte de... bumerang, care ocolesc ţinta cu puţin înainte de impact, deoarece intenţia sa nu este să acuze imperfecţiuni de creator, ci să inducă o direcţionare spre calitatea de excepţie a autorului, poet sau prozator, într-o manieră... uşor „suspectă!”, dar salvată de un altruism de analist orgolios. Aşa voi proceda şi eu în analiza volumului de-o valoare evidentă, „Poarta turcească”, în condiţiile în care poetul şi-a asumat riscul unor rezerve de accept datorat sindromului de împotrivire antiotomană, fără să ia în calcul consecinţele pe termen lung ale unui astfel de demers social-uman şi a păstrat în palmaresul său sentimental doar calităţile umane şi artistice rezultate din selecţii de areal uman calitativ, cu imagini sobre într-o mişcare gravă şi ritualică de Istorie dar şi cu viziuni sonore, muzicale, luminoase, feerice şi vivante în acorduri spectaculoase ale operei „Răpirea din serai”, de W.A. Mozart. Există în această carte de poezie o tendinţă de a privi umanitatea prin viciile ei majore în plan istoric şi generalizator, dar rămâne dominantă o anume vibraţie lirică, spontană şi profund sentimentală, cu prelungi ecouri în suflet, sugerată de un fapt biografic relevant pentru cognomenul de coloratură turcă, Halibey, împrumutat de la... „strămoşii mei necunoscuţi, în special ai străbunicii Ruxandra Halibey”, după afirmaţiile lămuritoare ale scriitorului A.G. Secară.

Volumul este structurat pe 4(5) capitole, savant elaborate, I „Poarta turcească”, II „Sabia de smochin”, III „Urcând la Koyun Baba”, IV „Întâlniri cu Yunus Emre”, V „The Gazels of the fig tree sword”, variantă în limba engleză a prof. univ. Petru Iamandi.

Capitolul I, „Poarta turcească”, aşadar, în distribuţia editorială a cărţii domnului A.G. Secară-Halibey, are un impact bine direcţionat spre alte orizonturi istorice şi lirice, iar trimiterea insinuantă spre Bosfor şi Dardanele este sugerată doar de un simbol local de arhitectură, pregnant naţională şi dunăreană, ca o nevoie artistică de a nu da curs interpretărilor defavorabile. Cartea se deschide generos pe o singură linie melodic-artistică, în care nu încap nici secole de umilinţe şi nici consecinţe de vreun fel în planul emoţiei umane, sinceră şi scutită de motivaţii istorice, ci doar o stare sufletească caldă, susţinută de talent: „Cuvânt frumos, cheie din praf de stele, / te scrie pe-acest stâlp de suflet, / întoarce-te în acest ochi de lume, / te deschide, primeşte toată înălţarea, / toată căderea..” („Bătaie în poartă”, p. 9), un mini-poem, ca un jurământ de credinţă. Poetul anulează orice posibilă confuzie de titlu-şoc: „o poartă gălăţeană, / româno-turcească prin destin / de cărămizi, de stele”, prin care încheie, anulează un conflict istoric, cu consecinţe de durată: „prin ea / ne putem imagina / cum vin suflete / din trecut, din viitor, /dar mai ales din prezent”, ca să transforme totul într-un echilibru al unei Istorii justificatoare pe termen lung: „o putem desena cu grafitti, puteam fi una cu ea, / o putem dărâma, iubi, preschimba în cuvinte, / ne putem aminti cum ne plimbam tinereţea pe lângă ea” („Toc-toc”, p. 10).

Prin poezie, prin artă se încheie o pace istorică, conciliantă, altruistă şi elegantă; în egală măsură onorabilă cu o Istorie care n-a fost deloc blândă sau dreaptă pentru poporul român, dar, dincolo de toate episoadele incriminatorii, fără acuze directe, îmblânzite de trecerea timpului împăciuitor, s-a ajuns la Pace: „din călimara fericirii perfecte / cerneala visează / nori perfecţi şi luni imperfecte / tăiate de priviri furişate” („doi plopi şi patru piţigoi”, p. 14).

Termină repede poetul cu Istoria şi cu toate hachiţele ei rebele şi nedrepte, pentru ca să treacă de Poarta turcească, nostalgică şi provizorie, şi să revină în lumea sa intimă şi cuminte, într-un „Allegro” (p. 17) vivaldian, cu liniştea şi conflictul cuminte al copilăriei fericite: „visând iar casa bunicilor / corcoduşii înfloriţi / ... / sunt gata pentru o nouă lume / .. / pentru câteva cutiuţe de amintiri”.

Poetul A.G. Secară-Halibey modifică intempestiv registrul liric-tematic cu o încrâncenată apetenţă pentru mereu alt orizont emoţional, nuanţat cu o erotică idilică: „cea mai fericită zi din viaţa mea / a fost 21 septembrie 2007, când / au fost retrogradate în diviziile inferioare / zilele / primului sărut / primului amor... / plimbările paradisiace” („Alt remember...”, p. 30).

Capitolul II „Sabia de smochin” (Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară-Halibey) promovează o poezie de formă fixă de lirică veche cu o structură prozodică cu rezonanţe orientale, balcanic-otomane, de-o delicateţe erotică şi sentimental-naivă, alcătuită din distihuri, în care fiecare al doilea vers se termină în aceeaşi rimă ca a distihului anterior, gazelul, întâlnit în literatura română doar la George Coşbuc.

Poetul contemporan A.G. Secară-Halibey respectă forma gazelului înaintaşului său din secolul al XIII-lea, Sarî Saltuk Baba, deşi versurile sale din cele 17 poezii numerotate cu cifre romane sunt foarte lungi şi obstrucţionează ritmicitatea prozodică, oricum incompletă. Imprevizibil şi original, poetul gălăţean accentuează efectul liric de sorginte oriental-otomană, chiar din subtitlul acestui capitol II, asumându-şi elegant variaţiunile rococo ale poeziei sale, cu cognomenul Halibey dar şi cu registrul lexical turcesc: „Allah, Adi güzel, derviş, Aladin. Sultan, Koyun Baba, halva, Anatolia...: „Smochine de dulceaţă sufletele oamenilor sunt / Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere şi unt / .. / Adi güzel viaţa parcă e un vis de uitat derviş, / În uitată caravană, în uitarea uitării... Drum sunt. (I, p. 46).

„Sabia de smochin”, un poem uriaş de 85 de distihuri într-un amestec de concepţii filosofice primare şi de religii cu direcţionare spre Allah: „Prin ţărâna Anatoliei, suflete minune, rouă / Divină, umbre plăcute lui Allah, poa’-aţi vorbit mai va” (VI, p. 51), sau cu poveşti de iubire şi cu amintiri din copilărie: „Străinul din tine îndrăgostindu-se de frumuseţea umbrei / Care ca o amintire nu ţi-a vorbit vreodată de dorul ei” (VII, p. 52). Şi, peste toată tevatura vieţii pe planeta Pământ, ca o strategie a provocării, iubirea, domeniu distinct al sensibilităţii: „Jocul arabesc ar continua, iubirea-i nesfârşită / .. / Vină pacea serii ce s-a visat dimineaţă de bairam” (XVII, p. 62), iubirea dintre oameni, ca o formă de pace eternă.

Capitolul III „Urcând la Koyun Baba”, este structurat în aceeaşi formulă editorială, ca un alt poem-unic, notat cu cifre romane, de la I la VII, cu o construcţie prozodică cu totul originală, riguros păstrată, pe lait-motivul ascendent al muntelui sacru, cu o lume populată de himere stranii, urcând, urcând, cu gesturi profunde şi sacre: „inimă străină / cu un toiag improvizat / dintr-o creangă de copac / necunoscut / ... / urcând, urcând” (I, p. 65), sau pentru o poveste cuminte, casnică, patriarhală: „îţi cântă de femeia frumoasă / de copii tăi / îţi cântă povestea / care caută balauri frumoşi / zmei înţelepţi / urcând, urcând” (V, p. 68); şi să încheie tot cu un omagiu adus poetului: „de jos se aude cântecul lui sarî saltuk” (VII, p. 70), în viziuni mai luminoase: „uneori, inima lui / se odihneşte pe Koyun Baba” (p. 71).

Capitolul IV „Întâlniri cu Yunus Emre”. Ultimul capitol al volumului „Poarta turcească” este dedicat unui mare gânditor, filosof şi teolog al Islamului dintr-o epocă medievală de secol XII-XIV, Yunus Emre, cu o valoare simbolică de ritual şi esenţialmente mitică, de-o tulburătoare autenticitate. Sunt ecouri la poezia lui Yunus Emre, o lirică de contrast despre iubire, despre Creaţiune şi despre filosofia existenţei omenirii, într-un poem tot de mare întindere procesat în aceeaşi formulă prozodică aleasă de poetul A.G. Secară-Halibey. „Întâlniri cu Yunus Emre”, un poem-elogiu, în care protagonistul este aşezat în limitele excelenţei sufleteşti: „sau, poate, Yunus Emre, / luna îşi va căuta trecerea / cu sufletul tău / ... / şi îngerii se vor roti / dincolo de toate aceste cuvinte / care vor să fie doar lacrimi / de iubire” (p. 74), şi-i reproşează, tandru şi îngăduitor, echilibrul venit din universul liniştitor al Muzicii: „Yunus Emre, dacă ai fi ascultat / reqviemul lui Mozart, / cu ochii ai fi văzut pacea cerului” (II, p. 75). Şi să încheie cu nevoia de pace, echilibru şi înţelegere între oameni, credinţe, Istorii şi suprema fericire: „tu ziceai: / să ne cunoaştem, hai, veniţi, / În bună pace să trudim, / Şi să iubim, să fim iubiţi, / Că lumea n-o s-o moştenim” (X, p. 84).

„Poarta turcească”, un volum de versuri de inspiraţie oriental-medievală, în afara mijloacelor de expresie ale poeziei moderne româneşti, capabilă să acceseze orice formă de exprimare lirică, la cote de performanţă, în care pretextul ideatic literar este rezultatul unei experienţe şi al unei implicări personale importante venită dintr-un impuls intim. Cartea rămâne un fapt de literatură modernă cu note definitorii de Istorie şi cu impact emoţional pe o biografie asumată.

A.G. Secară-Halibey este scriitorul cu reacţii şi atitudini de intelectual lucid şi echilibrat, care acceptă întâmplările Istoriei, fie ele imprevizibile şi nedrepte, ca un demers al unui destin personal... predestinat. Poet modern de secol XXI, aduce un omagiu respectuos şi elegant factorilor umani de excepţie care, prin contribuţia lor de scriitori talentaţi, „oblojesc” bolile grave ale Istoriei rebele şi nedrept abuzive.

                                                                           Dumitru ANGHEL

Prima lansare a ”Poetului chemând derviș...” va fi la Constanța, în ziua de 6 aprilie! Voi reveni cu amănunte pentru prietenii din Constanța!