Black Eye: a.g.secară

Wednesday, January 9, 2019

Invitaţie

Dan Plăeşu despre POARTA TURCEASCĂ

Consemnări

A. G. Secară-Halibey: „Poarta turcească”

Titlul cărții de poezie a lui A.G. Secară, volum apărut la Editura „Detectiv literar” din București, se leagă doar fizic de construcția veche din Galați, rămasă de la un han turcesc al altor veacuri. La mijlocul anilor ’50, când treceam zilnic prin acel loc, de pe strada Egalității, în drum spre liceul „Cuza”, nu bănuiam că peste decenii voi avea în mână o carte despre această poartă. Mai ales că atunci exista și un zid ce flanca poarta, așa că nimic nu anunța singurătatea ciudată de azi a acesteia, înconjurată de blocuri, într-o zonă centrală ce nu se mai leagă nicicum de trecutul ei turcesc. Doar un fir (sau fior) sentimental mai trece acum pe sub arcul acesteia pentru a-l conduce pe cititor într-o lume de emoții. Lume ce-i aparține, iată, și poetului. „Iubirea înseamnă și cunoaștere, ca și Poezia” suntem avertizați înainte de a intra în lumea versurilor. Și apropo de cunoaștere, aflăm despre un gând bun trimis de poet „strămoșilor mei necunoscuți, în special străbunicii Ruxandra Halibei”. De unde și filiera de suflet cu Poarta însăși. „Poarta, această poartă, din altă lume,/ dar și de aici, din acest timp/ cât încape într-un ceas de mână/ pierdut/ parcă în altă lume, în alt om:// o poartă gălățeană,/ româno-turcească prin destin/ de cărămizi, de stele// prin ea/ ne putem imagina/ cum vin suflete/ din trecut, din viitor, dar mai ales din prezent// o putem desena cu grafitti, putem fi una cu ea,/ o putem dărâma, iubi, preschimba-n cuvinte,/ ne putem aminti cum ne plimbam tinerețea pe lângă ea,/ cum ne silabiseam iubirile, cum le sacrificam pentru alte iubiri/ fără milă.” (Toc-toc)

Emoțiile sunt ele însele construcții sufletești sprijinite pe arcuri de boltă, peste timp, un pilon aici, celălalt pilon acolo, în alt secol, într-o lume doar, abia ghicită. Iar arhitectul-poet își asumă nu doar trăinicia actualei porți din gânduri-idei pe care o ridică, ci și putința receptării de către noi, contemporanii săi. Ce înseamnă, ce așteptări putem avea de la „Întoarcerea la poartă”: „Pe aici nu se intră nicăieri/ e doar o inimă, nu se iese,/ cuvintele pastișând omul,/ mai găsesc o parafrază:/ în loc de nostalgii/ crochiul moscheii care nu a fost/ în loc de bun rămas/ epura lui adio// peste toate adie/ surâsul deșertăciunii// în loc de lună-acum/ un ciorchine fără boabe.”

Edificiul cărții câștigă substanță și emoție prin trei trunchiuri poetice: „Sabia de smochin” – gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară Halibey” (traduse și în englezește de Petru Iamandi); „Urcând la Koyun Baba” și „Întâlniri cu Yunus Emre”. Prin prezența celor 17 gazeluri poetul oferă eleganță, imaginație, virtuozitate și o rigoare a sentimentelor, totul fără a se abate prea mult de la cerința impusă de această specie lirică având formă fixă. Iată, spre exemplificare, doar trei distihuri din gazelul 16: „Închipuire, zeiță veche sau mai nouă,/ Duh străin, de mascara, azi, târziu, nu mai plouă!// Te du acum, te risipește, suflet umbrește,/ De para focului să nu piară, foc de rouă,// Foc de dor, foc de soare, de amar șaitan, de ochi/ De cadână, zurlie nebună, te du-n două,” Aici și în mai toate celelalte componente ale ciclului se remarcă lexicul ales cu grijă, personajele și „intrigile”, menite a sugera atmosfera orientală. „Întâlnirile cu Yunus Emre” oferă o altă surpriză plăcută: implantul unor versuri ale celui evocat în „trupul” poemelor autorului de față. Și nu este vorba de o simplă alăturare, ci de nașterea unui veritabil dialog poetic cu beneficiu vizibil pentru construcția lirică de ansamblu.

Această carte a lui Adi Secară (și Halibey în cazul de față) are caracter de unicat pentru creația scriitorului. Firește, orice alt volum se constituie într-o noutate, dar acum avem de-a face cu un gest poetic ușor neașteptat, plăcut și emoționant. Pornind de la o urmă lăsată de cultura unui mare imperiu, poarta turcească de la Galați, poetul a creat o structură de emoții ce pot induce simțiri plăcute, armonii de imagini ce depășesc cu mult locul fizic, ales ca punct de plecare al „expediției” lirice, tinzând să-i bucure, să-i încânte, cred, pe cititori.

Dan Plăeșu

Saturday, December 22, 2018

L’Art du Kintsugi la Galați

Black eye: cronici lirice (II)

L’Art du Kintsugi la Galați

De-a lungul unui an întreg, Denis Brînzei a trăit un roman quignardian sau toussaintian!

A trebuit să iubească o bijuterie ceramică sau, dacă vreți, să restaureze iubirea unui alt om pentru opera sa. Este vorba despre un „Taler de sărbătoare”, creație a Ioanei Șetran, reprezentare transfigurată a banchetului unor gâze dedate la sucurile unor fructe aproape exotice, porțelan alb ca marmura de Carrara, dantelărie seducătoare, promisiune a subtilităților lumilor paralele sau viitoare...

O operă care a intrat într-un fel de moarte clinică după un cutremur care a împărțit-o în peste 250 de bucăți, mai mici sau mai mari...

„Mortul” nu era chiar mort, după cum bine au observat Dan Basarab Nanu, directorul Muzeului de Artă Vizuală Galați, și artistul pastic Gheorghe Miron, era, adăugăm noi, Alba ca Zăpada așteptînd... prințul restaurator, pe care Muzeul îl are, din fericire, printre angajați: Denis Brînzei, unul dintre cei mai apreciați specialiști de la noi din țară.

Care, așa cum spuneam, a trebuit să trăiască cu opera Ioanei Șetran aproape zi de zi, dacă nu chiar și noapte de noapte, măcar în gând, trezind și suspiciuni unora care citeau rapoarte de activitate cu prea multă atenție.

„Cum, și luna asta tot la... taler?” Da, pentru că un dezastru de acest gen presupune sacrificii nebănuite, chiar și cheltuieli proprii, investigații, documentare, substanțe speciale, de găsit doar la o singură firmă din România, la Sibiu, migăleală, migală și multe altele despre care se poate povesti savuros la un vernisaj aproape inedit în spațiul cultural gălățean, care a avut loc în seara zilei de 21 decembrie 2018, la sediul Muzeului din Strada Tecuci, nr.3, bloc V3b.

Mai ales și suflet din partea restauratorului, silit la o fragmentare specială a vieții sale, cam așa cum își scrie Pascal Quignard unele dintre romane... În finalul uneia dintre cărțile sale, eroina principală începe să se teamă de lumina soarelui. „Eroina” restaurării lui Denis Brînzei, comparat cu un specialist SMURD, temătoare sau nu (metafizic) își va alege „traiul într-un acvariu” în cadrul expozițiilor permanente de la muzeu de aici înainte. Departe de soare, cel puțin până în momentul mutării sediului și colecțiilor în noul sediu din Parcul Rizer.

Jean-Philippe Toussaint are o bijuterie de carte, „Să fugi!”, tradusă la noi de Emil Paraschivoiu.

Denis Brînzei

Pentru Denis Brînzei, propriul său personaj, sic, „Să restaurezi!” este o artă a fugii, unde virtuozitatea și răbdarea sunt muze la fel de importante ca și atunci când pur și simplu creează, iar nu re-creează...

A fost o seară de neuitat, pentru niște zile de ajun de Crăciun, când toți avem într-un fel sau altul datoria sau/și plăcerea de „a restaura” nașterea unui prunc, de a pune la un loc în inima noastră toate cioburile unui zeu de porțelan în care trebuie să vrem să credem: un nou gângurit, un nou zâmbet de prunc abia născut, un scâncet și aripile fluturilor Ioanei Șetran vor începe să bată din nou, pereții de sticlă ai acvariului (vitrina de expoziție) se vor nărui, culorile se vor naște, poate precum auriul meșterilor japonezi care restaurează vasele de ceramică sau porțelan de pe la ei, apelând la aur, ducând mai departe arta restaurării cu aur, cunoscută ca Kintsugi sau Kintsukuroi.

Pentru cunoscători, aurul sufletului Restauratorului este de neprețuit!

Friday, December 21, 2018

Când Hefaistos coboară din lume-n lume…*

Black eye (I).

Cronici lirice de vernisaj

Când Hefaistos coboară din lume-n lume…*

AdrianVădeanu, ca un mag din vechea lume a Carpaţilor, ridicând braţele spre ceruri, s-a rugat să i se dea inspiraţie şi forţă de muncă. Şi „fragmente” din albastrul cerurilor care contează, albastru de Voroneţ, albastru de Sabin Bălaşa, albastru de suflete supra-omeneşti… De altfel, o lucrare se numeşte „Spre Albastru”!

Albastru de mări, albastru de Dunăre: cum intri în Galeriile Mantu, pe unul dintre stâlpii de susţinere, o „femeie Dunăre”, una dintre cele mai reuşite lucrări dintr-un ensemble răvăşitor, te întâmpină, cu cele o mie de simţuri ale oricărei super-femei, simbolizate de ochii magici (mai apar şi într-o „Natură…”) care te străpung, cadou al Sacrului care, nedogmatic, deschide braţe metafizice…

Albastrul de Dunăre este metamorfozat într-un bronz de verde nobil, răsuflând din toţi porii femeii născute nu din spuma mării, ci din geniala îmbinare dintre sculptură, domeniu în care Adrian Vădeanu a excelat până acum, şi pictură…

Artist între lumi, transmite privitorului tensiunea, energiile, potenţialităţile… Fiinţe (Fiinţe-Energii) pierdute, prinse, rătăcite, regăsite, care îşi asumă stările, amintind uneori, omagial, voit sau nu, de regretatul Aurel Manole, dar şi simbolurile, uneori quasi-dogmatice, precum Ochiul şi Triunghiul, totul în „fragmente”, Sare-n bucate, sare spirituală, sarea dintre lumi, bref, Sacrul, însetarea de sacru se ivesc-topesc în culori, în combinaţiile dintre ele, în tablou în tablou, în basorelief, în câte o sculptură rămasă, semn(e) al(e) Trecerii, ale Dialecticii…

Cum este „Ritualurile Metamorfozei”, situată spaţial aproape în opoziţie cu femeia Dunăre, conceptual destăinuind enormul travaliu, dar şi emoţiile demonice ale transferului de responsabilităţi: sculptorul îşi „depune” capul, androginic sau nu, pictorul se pregăteşte să şi-l ridice… Mitologiile fiindu-le aliate!

Hefaistos, pe nedrept caracterizat cu trăsături prea umane în legendele vechi, rămâne un zeu, având soaţă Frumuseţea, perechea de viaţă a artistului punctând şi ea, la vernisaj, Povestea exponatelor…şi bucuria de-săvârşirii, finalizării. Întrupat în omul Adrian Vădeanu, Hefaistos încinge focul deja în cuptoarele viitorului, unde trecutul şi prezentul una devin, şoptind că orice lucrare rugăciune este (pe simeză, una dintre lucrări este „Rugăciune”)!!!

Poate nu întâmplător, nu-i aşa, în dialogul socratic „Cratil” de Platon, Socrate consideră că denumirea de Hefaistos s-ar trage din phaeos histora „cunoscător al luminii”…

În aproape aceeaşi ordine de idei, Adrian Vădeanu a ridicat prin această expoziţie „Tron” pentru înscăunarea Luminii din orice zeu, unic sau nu!

Trecutul „omenesc” este şi el omagiat, nu numai prin două lucrări ale… tatălui, dacă am înţeles bine, dar şi printr-un „studiu” unde căderea Capului prea omenesc are semnificaţia lui… ceremonială. „Familia”, cea reală de-o frumuseţe şi o binecuvântare alese, are Tabloul ei, mai exact Icoana non-conformistă, „Melancolia” are şi ea personajul şi fabula ei, într-o hermeneutică mai degrabă salvador daliană decât david eaglemaniană!

Să se ciocnească „Pocalele”, cu ambrozie şi nectar, să înceapă… „Concertul”! Să se zboare către „Revărsarea Luminii”!!! Cu „Spiritul protector” lângă noi!

La vernisaj au vorbit, la obiect, criticul, dar şi artistul plastic Mariana Tomozei Cocoş şi artistul David Sava, preşedintele UAP Galaţi.

*Adrian Vădeanu, Fragmente, Galeria de Artă Nicolae Mantu, Galaţi, 2018 (20 decembrie)