Lectură pretutindeni, dincolo de litere, cuvinte, citire...

Ziua Comemorării Eroilor și cea de-a 103-a aniversare a Victoriei de la Çanakkale

Am fost onorat să fiu unul dintre cei care şi-au adus un pios omagiu prin depunerea de coroane de

flori la Monumentul Eroilor Turci, de la Cimitirul Eroilor Turci din Brăila, în ziua de neuitat pentru toţi turcii, 18 martie, Ziua Comemorării Eroilor și cea de-a 103-a aniversare a Victoriei de la Çanakkale. Manifestarea a avut loc în prezenţa Consulului General al Republicii Turcia la Constanţa, Domnul Uygar Mustafa Sertel, Preşedintelui U.D.T.R., Domnul Osman Fedbi, directorul Institutului Cultural Turc „Yunus Emre” din Constanţa, Domnul Ramazan Ylmas, reprezentanţi ai Administraţiei centrale brăilene, ai Muftiatului Cultului Musulman din România, Doamna Gulten Abdula Nazare, preşedinta Filialei UDTR Galaţi, alte personalităţi, precum şi un grup de elevi de la Colegiul Naţional „Kemal Atatürk” din Medgidia.

Tezhip VI

La monumentul eroilor turci din Brăila, 18 martie 2018

Toţi strămoşii noştri au fost nişte eroi

au luptat în felul lor

pentru ca astăzi

noi să ne adunăm aici

să le aducem un pios omagiu

să ne gândim la ei

un pic mai mult ca de obicei

Vântul caută cuvinte şi el

să ne spună că unii au fost mai eroi decât alţii:

acei unii au murit fără să lase urmaşi,

poate doar lacrimile unor mame,

scrâşniturile unor taţi

dar ei ne-au lăsat stelele, luna, soarele,

ploile care s-au iubit veacuri întregi

pentru această ploaie-copilă

pentru acest copil-frig

(da, a fost un frig cumplit azi,

tremurau şi cuvintele, româneşti, turceşti, englezeşti)

Noi să ne bucurăm de vocile lor, calde ori reci,

de gânguritul lor metafizic

Dacă noi nu ne-am aminti de ei,

ei tot eroi ar fi

precum eroii păsărilor, eroii lupilor, eroii urşilor, leilor

eroii peştilor

sacrificiul lor

este casă de rugăciune

fără ziduri, fără graniţe,

este turnul

este scara turnului

pe care noi urcăm

spre mereu ziua de azi

gândurile noastre de respect – scările

pe care ei, eroii

mai coboară printre noi

desenându-ne pe suflete

de ce noi nu suntem încă

eroi

(oarecum în manieră borgesiană)

Păsări şi oameni sau „Something that happened”

Păsări şi oameni sau „Something that happened”: Dacă, destul de curând, Marius Chivu, scriind despre Misterul maşinuţelor chinezeşti, Editura Polirom, 2017, de Florin Irimia, propunea o listă („un Top

Prolegomene la o metafizică aztecă/ remember: din volumul Meine Maud, noaptea nimănui/

papel amate

sursa imaginii: wikipedia

o da şi ea a vrut să-mi dăruiască un papirus egiptean

imitând o antichitate de iubire

poate în amintirea unei vizite la muzeul de istorie

unde istoria noastră sentimentală nu-şi va avea locul

unde trebuie

când i-am atins umărul sau obrazul

ca şi când, poate, nici n-aş fi vrut atingerea aceea

de fapt mă uitasem după muzeografa

care nici nu avea alţi vizitatori şi era atentă să nu atingem

obiectele unei expoziţii de artă mexicană

şi n-am atins-o pe ea

ci doar acea împletitură de scoarţă de copac

având culori vii

(amatl sau papel amate)

dar memoria este un şarpe care te muşcă

de-a adevărul

când chiar te îmbeţi cu iluzii

**

după ani şi ani,

în casa colecţiilor

yumiko matsumoto a cântat şi în memoria ta

la shamisen

ca şi pentru ochii lui aiko

împărăteasa ceţurilor de aur

(un poem s-ar putea intitula urechea lui aiko

şi eu aş fi un van gogh reîncarnat într-un van juan)

muzeografa de atunci era şi ea probabil în sală

meditând desigur

şi ea la iubiri imposibile

alte iubiri quasimexicane

demne de o altfel de metafizică aztecă

cu un jurnal kierkegaardian

cu o frida dâmboviţeană

cu un zorro al nimănui

căzut în patima poeziei

Muzicanţi gălăţeni pentru călătorii în timp şi în suflet

KALOFONIS

Ziceam mai ieri, la un vernisaj de artă fotografică, că am nişte complexe sau, dacă vreţi, nişte vise: aş fi vrut să fiu, pe lângă ceea ce sunt acum, fotograf, pictor, cineast, muzician, (mai sunt câteva chestiuni, dar nu are rost aici să insist, cel puţin acum), dar n-a fost să fie… Oricum, toate aceste arte mi-ar fi folosit sau mi-ar folosi la multe dintre proiectele mele literare… Sigur este că muzica este singurul „drog” pe care-l folosesc când scriu. Hai, şi un pic de cafea! Un strop ceva mai mare! Unii scriitori chiar au ajuns să recomande câte un soundtrack pentru fiecare dintre cărţile sale: adică, de pildă, poemul cutare poate fi citit pe cutare muzică!

Documentându-mă pentru „scrierile mele cu dervişi”, am ajuns şi la o formaţie de muzică veche de care sunt mândru, în patriotismul meu deloc numai local: KALOFONIS, din Galaţi. Membrii formaţiei, înfiinţată în anul 2014, sunt, după o notiţă de pe facebook: Bezman Mugurel, Petrea Daniela, Anişoara Negură, Mihai Emanuel, Constantin Lupu, Nelu Stase, Burcuş Vasilică, Racoviţă Costel, Neculcia Marian.

V-am mai povestit sau a rezultat dintr-un poem de-al meu publicat pe blog cum m-am îndrăgostit de muzica lui Sedat Anar şi a formaţiilor sale muzicale, multe dintre cântecele sale fiind pe versuri de Rumi sau Yunus Emre, dar şi de muzica lui Ali Rıza Erdoğan, care ne-a vizitat de curând la Galaţi, unde a avut un concert fabulos…

Despre muzica veche turcească şi influenţa ei asupra muzicii vechi româneşti a scris de curând doamna profesor Gulten Abdula Nazare, în revista „Anuarul ştiinţific al Bibliotecii V.A. Urechia”. Cert este că muzicanţii de la KALOFONIS sunt cu adevărat extraordinari, reuşind magia de a ne purta dincolo de spaţii şi timpuri, purtând martorul spectator acolo unde îl poate duce, după vorbă, după port, imaginaţia… Am fost la vreo patru-cinci concerte ale acestora, cu diverse prilejuri. Cu siguranţă sunt printre cei mai autentici ambasadori culturali ai Galaţiului, iar pentru că veni vorba de întrepătrunderea artelor, când veţi citi cărţi scrise în secolele XVIII, XIX, aproape obligatoriu ar fi să le citiţi ascultând muzica lor sau, de pildă, a celor de la „Trei parale” sau „Anton Pann”, constituiţi înaintea celor de la KALOFONIS…

Azi, la Galaţi, Augustin Cupşa se întoarce! Cu un Păsărar, doi, trei şi alte câteva enigme!

Fotografie de pe adresa de fb al Librăriei Humanitas Galaţi

Augustin Cupşa se întoarce la locul crimei de lansare de carte, cu alte mari bucurii şi alte tristeţi la fel de mari! Altă librărie, alte ierburi!

În premieră, câteva fragmente dintr-o recenzie a subsemnatului, care va fi publicată în întregime pe Bookhub.ro:


Păsări şi oameni sau... 

Titlul prezentării mele are o anume legătură cu un roman care, iniţial, ar fi trebuit să se numească „Something that happened”, devenit celebru cu denumirea de „Of Mice and Men”, scriitorul fiind nobelizatul din 1962, John Steinbeck… Desigur, în „Şoareci şi oameni”, titlu sărăcit în limba română, nu avem de-a face cu nişte copii sau adolescenţi, cel mult cu un personaj sărac cu duhul, rămas în mintea copiilor, şi poate cu infantilismul în comportament al altor personaje… Dar s-ar mai găsi nişte asemănări, nu obligatoriu esenţiale, precum observaţia că titlul cu şoarecii a fost dat după nişte versuri ale lui Robert Burns,  din „To a Mouse” (Unui șoarece): „The best laid schemes o' mice an' men / Gang aft agley.”, care, traduse, ne lămuresc astfel: „cele mai bune planuri ale șoarecilor, ca și ale oamenilor, adesea se risipesc.”

Augustin Cupşa nu scrie despre nişte planuri ale unor păsări fabuloase, nici măcar despre planurile unor păsări banale sau mai puţin banale, dar despre proiectele unor aproape adolescenţi, stă să le iasă la unii buletinul, dar nu numai, la urma urmelor la păsări se gândesc mulţi, proiecte legate de capturarea unui număr cât mai mare de păsări, pentru care s-ar fi primit nişte bani (misterul destinaţiei înaripatelor, dacă nu ţineţi cont de coperta a IV-a, este dezlegat spre sfârşit de carte), despre aceste „proiecte” este şi nu este în carte!

Cert este că la un moment dat se face o apropiere între oameni şi păsări şi nu întâmplător naratorul este un puşti poreclit „Pisică”! Deşi sunt alţii mai motani decât el, ca să ne referim la o cunoscută fabulă în care unii căţei sunt mai câini decât alte potăi! Aşa cum alţi grauri sunt mai grauri decât alţi… grauri:

„Pe grauri nu poţi să-i ţii departe unul de altul, dar şi dacă-i laşi împreună imediat se-ncaieră şi sar să se ciupească de beregată. Când nu ştiam treaba asta îi lăsam împreună în coş şi ne-am dat seama că-s tare afurisiţi după ce i-am găsit morţi pe cei mai mulţi dintre ei. Nu-s nişte păsări bune şi dacă scot nişte triluri simpatice n-o fac de veselie. Pur şi simplu, ca şi noi, se ademenesc şi-şi trag ţeapă unii altora.” (pp.151-152)

Personaj principal ar fi, pe lângă Edi, la care voi reveni, cândva, poate mai… pe larg, pe lângă „gaşca” dintr-un cartier mărginaş al Craiovei, pe lângă Prietenia dintre Edi şi Pisică, aşadar personaj principal ar fi o nenumită Pasăre a Nostalgiei (după nişte „zile bune”), naraţiunea putând fi considerată, aşa cum apare iarăşi pe Coperta IV, salingeriană, deşi în hermeneutică este deja un truc comun să te raportezi la personajul narator din „De veghe în lanul de secară” când vrei să te referi la un adolescent povestitor…

Dacă este să ne referim şi la pierderea inocenţei, am putea să ne apropiem şi de „To Kill a Mockingbird” (filmul ia Oscarul în 1962, când Steinbeck ia Nobelul) şi aici, exagerând mai mult decât evident, putem vorbi şi despre… rasism, ţinând cont că un pui de ţigan ia o bătaie soră cu moartea, dar nu pe criterii rasiste, ci pe criterii care ţin de respectarea vieţii în general, a vieţii păsărilor în particular… Ca atmosferă, aş putea să mă refer şi la „Băieţii de pe strada Pal”, un roman azi aproape uitat. De ce nu şi la „Travesti” de Cărtărescu sau alte fragmente ale lui din „Orbitor”!? Dar poate exagerez şi aici. Cupşa e Cupşa!

Revenind la „zilele bune”, mai citez un fragment, de la pagina 148:

„M-am gândit la zilele de vară cu Edi, când mergeam noi doi şi Larisa la ştrand, pe Titulescu, şi ne bălăceam, şi el m-a învăţat cum să stai pe spate fără să faci aproape nimic, decât să pluteşti, şi pluteam aşa prin apa şi prin orele limpezi şi perfecte, şi ce bine era să faci pluta, să stai pe apă fără să dai prea mult din mâini şi din picioare, nici să te duci în jos, dar nici să înoţi într-o direcţie, să fii la jumătatea drumului între fundul apei şi cerul albastru, zilele alea bune pe care le-am avut toţi trei, şi pentru o clipă mi s-au părut încă atât de aproape că, dacă am fi întins mâna, am fi putut să le apucăm din nou şi să le ţinem pe loc.”

„Zilele bune”, ale marelui Gatsby sau ale micului Pisică, sunt acelea care au o anumită lumină, aici Lumina Olteniei, a Sudului despre care Augustin Cupşa scrie undeva, pe o clapetă:

„Acum sunt departe de casă, dar şi acolo m-am simţit de prea multe ori înstrăinat, nefiind tocmai de-al locului. Craiova a rămas unde am lăsat-o, părăsită în mijlocul câmpiilor cu buruieni şi mărăcini, cu drumuri prăfuite, cu şine de tren care sclipesc în soarele ucigător, iar timpul ei stă odată cu lucrurile deja trăite. Am scris despre Sud pentru că Sudul e o stare, şi chiar dacă pleci de acolo, Sudul vine cu tine oriunde te-ai duce.”