Charlotte Gainsbourg - Deadly Valentine (Official Music Video)

Mai mult ca perfectul năucitor: literatura fără nume!

Ovidiu Vitan, Rău de spaţiu; Omul fără nume, Ed. Pavcon, Bucureşti, 2017

Mai citeşte o dată! Şi încă o dată! Cititorule, te pierde, te pierde, în abisul cărţilor, răpit de dansul de iele al cuvintelor-stele, în abis, priveşte abisul cărţii până simţi abisul ei privindu-te, uitându-te în propriile idei despre viaţă, univers, sens, hipnotizându-te, învârtindu-te, priveşte în ochii polifemici ai stelelor…

Şi, din nou, mai citeşte, încă şi încă, priveşte în ochi „răul de spaţiu”, de spaţiu clasic tipografic, editorial, livresc, te întreabă: cine este căpitanul, tu sau scriitorul, cine este abisul, tu sau cititorul, ea sau scriitorul, ea, cine este ea, „când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el la tine când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el la tine când te uiţi îndelung…”, hai, sparge oglinda destinului, soarta să nu se mai reflecteze…

Encore, uită-te în ochii tăi, cititorule, în adâncul întunecat al pupilei (locul neloc unde începe antimateria în om), citeşte acolo despre numele omului fără nume, despre numele numelui omului fără nume, despre numele numelui numelui omului fără nume, găseşte antidotul, găseşte binele de spaţiu al cuvintelor, sensul cozii pisicii lui Schrödinger, vie şi moartă în acelaşi timp, citeşte cartea necarte a lui Ovidiu Vitan, cu moarte pre moarte cercând o revoluţie, evoluţie în acelaşi timp, rpima acrte cu două fiinţe, „rpima acrte” este corect, nu modfcţ, lăsţ aş, şa, nu e geş’t, prima carte cu două titluri, cu doi naşi, „doi”, „două” nu există, cuantic vorbind, literatura la scară atomică trebuie să ia avânt, bine aţi venit într-un univers paralel, două, trei, patru, la infinit, aproape, bine aţi venit într-o carte paralelă altei cărţi, unde personajele trec într-una, două, trei, dintr-una, două, trei, la infinit…

Scrie un prefaţator, real-ireal, Gheorghe Veonescu, care apare şi ca postfaţator, parcă şi ca personaj, nimic nu este foarte sigur, seif, nici măcar tu, cititorule, care crezi că vei fi în afara cărţii, în cartea lui Ovidiu Vitan, un nume de reţinut:
„…autorul a vrut şi el să renunţe la eterna cutie în care punem textul, să caute o cărare mai puţin umblată şi, cel mai probabil, să scrie o carte în care să primeze experienţa receptării, dacă nu chiar o carte care să nu poată fi povestită, în sensul că, desigur, ideile pot fi redate, acţiunea poate fi redată, dar s-ar pierde experienţa diferită a citirii. De altfel, unul dintre texte nu va putea fi publicat niciodată pe suport digital – lipsa experienţei fizice l-ar face inutil, vidat de rost, ar imploda ca o stea care şi-a epuizat combustibilul şi se prăbuşeşte în ea însăşi, rezultând o gaură neagră din care nu mai este nimic – nici măcar sensul. Astfel, explorarea expresivităţii tradiţional prea puţin exploatate a tiparului, a formatării textului, dar şi a străvechiului suport numit hârtie conferă o dimensiune suplimentară textului tipărit, lectura, tradiţional bidimensională, ajungând pe alocuri tridimensională!” (pp.6-7)

Cu invidie creatoare, mai că spui: dar parcă nu aduce nimic nou, parcă sunt repovestite nişte clişee, cu lumi paralele, cu astronauţi, scriitori; dar este cartea care urlă să fie povestită, fără a putea să o povesteşti! Prin felul în care este aranjată, deranjată, dovedind de câteva ori că Dumnezeu există şi nu există!

Da, există, de fapt, mai multe texte, unele te fac să crezi că însăşi cartea se poate prăbuşi în ea însăşi, primul text, intitulat „Singurătatea astronautului în tăriile galaxiei” este, de pildă, şi nu voi strica prea multe alte surprize, alcătuit din cinci pagini… albe, ce mai, zici că este greşeală tipografică, dar, într-un târziu, dacă ai ochi buni sau dacă îţi pui, între timp, ochelarii, observi scris foarte mic, dar foarte mic (mă refer la font, dimensiunea lui): „Oare unde mă aflu? De 40 de ani îmi caut printre stele drumul către casă. Ajutor! Sunt aici!” (p.12)

Tu, cititorule, salvează-l! Poate şi frunzărind paginile, după modelul unui joc din copilărie, când mâzgăleai, cu sens, opusul cotorului cărţii: şi apoi, doar dacă frunzăreai, puteai să înţelegi mesajul, de cele mai multe ori, gratuit! Doar aşa vei putea găsi un joc de… verzale! La un moment dat, un personaj îţi va sugera să citeşti şi verso-ul paginii de la începutul unui capitol/text: ridicând în faţa unei surse de lumină, vei înţelege că există, totuşi… Un alt fel de carte!

„Cartea asta are două variante, care diferă, printre altele, prin titlul acesta de pe pagina de gardă: unele se cheamă „Rău de spaţiu”, altele „Omul fără nume”. Este aşa numita colapsare a funcţiei de undă: neobservate, variantele coexistă simultan, dar când cineva face o observaţie, numai o singură posibilitate se produce.” (p.33)

Alte aproape cinci pagini conţin, încercând să redea o anumită grea trecere a relativului timp, doar câteva litere: „, r, e, c, g, r, o, a”; aproximativ şase pagini şi ceva prezintă doar întunericul spaţiului, cu câteva stele şi… un beep, pe care nu l-am văzut decât la a „n”-a răsfoire, în timp ce-i prezentam fetei de zece ani trucurile din carte… Şi, cum v-am spus, sunt şi alte şi alte surprize, mai ales când literele încep să dispară din cuvinte,apoi cuvintele din fraze, apoi personajele din carte ş.a.m.d.

Încărcătura epistemologică în sens larg, în sens filosofic, mai pe înţelesul unora, este şi ea, existenţialist sau nu (undeva notasem că este un Camil Petrescu de secol XXI, deşi, după întreaga lectură, renunţ la titulatură), prezentă:

„(După atâta timp, am început să cred că, în cosmos, de fapt, nu ajungi niciodată nicăieri. Oriunde ai fi, mai ai de mers infinit. Ce rost are să ajungi într-un loc, dacă te aşteaptă încă un miliard de alte locuri? Orice realizare devine superfluă, orice succes, un eşec sau, cel mult, o victorie plictisitoare. Şi atunci, de ce să mai străbaţi drumul, care, iată, îţi ia toată viaţa? Nu mai bine făceam altceva în viaţă?)” (p.39)

În postfaţa (falsă?), intitulată „Păi au personajele literare WhatsApp?”, se scrie ceva despre „apartheidul ontologic”, „despre ideea vană că simpla citire a unei opere literare nu îţi exclude automat condiţia de, pasămite, personaj literar”, undeva, unde, dacă nu eşti atent, nu ajungi, (re)apare Mircea Eliade, biosoftware „pentru realitate virtuală augmentată care oferă utilizatorului iluzia vieţii pe o planetă fictivă numită Pământ”, avem patru texte „Cutremurare”, mai degrabă spus cutremurătoare, scrise cam aşa, pardon, intitulate aşa: „Cutremurare”, „Cu tremurare”, „Cu tremur are” şi „Cutre mur a re”, oarecum pe principiul veşnicei repetiţii din „Ziua cârtiţei”, care preced de fapt, „Rău de spaţiu”, unde apare cu adevărat acel astronaut, cosmonaut, la un moment dat ni se demonstrează existenţa ontologică a deja-ului care poate fi de multe feluri, precum vu, fu, lu… În alt text deja, iar, eşti într-un film cu… subtitrare, asaltat de zombi, astronautul, de fapt, este pe o astrogaleră de sclavi, Tarantino ar citi încântat scenele de tortură din „**” … ăăă, nu găsesc pe tastatură semnul, „=”, dar cu liniuţele mai alungite… „/”, nu slash vreau, bine, folosesc „I”, apoi „O.” şi căciuliţele de la î sau Â, iată cum toate „aceste semne” devin personaje de text meta-literar, dar să mă întorc, cât mai am timp, până să ajung la textele, doar atât?, „Teoria relativităţii”, „Dumnezeu”, la astronautul care meditează:

„Zburasem ani-lumină ca să pătrund în sufletul meu în ani-întuneric. Avusesem secretul tot timpul la mine şi călătorisem în spaţiu ca să-l găsesc. Dar dacă nu aş fi zburat în cer, nu aş fi putut coborî nici în sufletul meu. Ca să vezi în suflet, trebuie să te înalţi la cer.” (p.78)

„…aş fi vrut să rămân aici, la puţurile spaţiale lăsate de vreun zeu otiosus, uituc sau doar sadic, pentru a deveni eu însumi un zeu şi a mă dedica studiului universului, unde aveam de văzut lucruri extraordinare, la care nici măcar nu mă puteam gândi, pentru a le înmagazina şi apoi a le trimite cu o suflare unor scriitori de pe Pământ, pentru a îmbogăţi culegerea de povestiri ştiinţifico-fantastice şi nu numai a universului. Poate, cine ştie, aveam să împing cititorii să uite de lumea lor cenuşie şi să se lase pradă răului de spaţiu… (n.a.g.s.: răului de spaţiu scris cu nişte litere boldate, cu interiorul alb) În plus, aveam aici (unde ajunsese cu galera spaţială, nota tot a.g.s.) toate răspunsurile din lume, aveam şi întrebări noi, aveam lucruri care m-ar fi ţinut interesat o veşnicie. Şi poate chiar aduceam mai aproape un alt puţ spaţial şi le puneam faţă în faţă şi, multiplicat infinit între oglinzi cosmice paralele, aveam să trăiesc veşnic!

Ar fi însemnat, însă, încă o minciună, care, cu vremea, avea să se transforme, la rândul ei, într-o altă fiară, care să mă chinuiască şi să-mi piardă minţile şi sufletul. (…) Am pus pe hârtie toată povestea mea, căreia i-am dat titlul cărţii văzute mai devreme prin lentila cosmică, «Rău de spaţiu», şi am tipărit-o; volumul l-am expus într-o vitrină ermetică, singurul obiect dintr-un tronson al navei pe care l-am detaşat…” (pp.79-80)

Este o fiară ciudată pe care o veţi descoperi, desigur, dar cred că adevărata fiară a lui Ovidiu Vitan este chiar Cartea cea cu două capete, care apare şi în cele patru cutremurări şi prin alte locuri, Cartea-Fiară, alunecare către alte lumi…. „Tentativa înţelegere concepte cauzat blocare circuite logice, care cauzat malfuncţionare, eroare 4343, buclă dinamică continuă” (p.122), da, criticul dă eroare, da, cartea ar fi putut fi scrisă de o femeie tânără frumoasă, cum apare destule prin ea, s-arfi îndrăgostiti iremediabil de ea, ea, energie rămasă, o,01 %, „simulantul Ontologic Umanoid se va închide” în 10, 9, 8…

Lansare reuşită!

Lectura cărţii a coincis, oarecum, cu momentele premergătoare şi cele reale ale lansării rachetei Falcon Heavy, un fel de „Millenium Falcon”, păstrând proporţiile şi caracteristicile, dar poate botezat aşa în… memoria navetei din Starwars”: personajul, de fapt unul dintre ele, aşa, mai principal un pic, seamănă cu Star Man-ul care a plecat cu maşina lui Musk spre… viitoruri! Sic!

Reboot…

Mai citeşte o dată! Când te uiţi îndelung într-un abis…

Pastişă, parodie, ironie, ludic, umor (auziţi, România în finala C.M. de fotbal, jucând cu Brazilia, tocmai când vine sfârşitul lumii!) dar nu numai atât: Ovidiu Vitan e însărcinat cu literatura care ar putea fi, de acum, de tip Star man, nu numai fără nume! Răul de spaţiu este inevitabil! Lectură obligatorie! Măcar pe orice expediţie către Marte…

Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Fantezia aztecă

 

I

Huitzilopochtli a pus ochiul pe mine

a zâmbit ca în fiecare dimineaţă

ş-apoi m-a jucat

cu Tezcatlipoca

la inima iubitei depărtate

ochii ei negri s-au rostogolit

ca nişte zaruri ori ca nişte pietricele din oasele iubirii:

apoi zeii au citit

despre foamea inexplicabilă a sufletului

după cuvintele altui suflet

P.S. Ca să nu se mai spună că am doar inspiraţie grecească, turcească, niponă (încă nu aţi văzut haiku şi tanka!), arăbească...

Cei frumoşi şi cei buni

Cristian Fulaş, Cei frumoşi şi cei buni, Polirom, 2017

Doar cu un titlu fitzgeraldiano-cohenian ( The Beautiful and Damned, respectiv Beautiful Losers), cea mai nouă carte a lui Cristian Fulaş, quasi-neocioraniană (poate în genul acesta ar fi scris un Cioran al noului mileniu!), ţi se poate prezenta ca un produs… Elon Musk, gata de trimis pe Marte (ca avertisment pentru viitorul… marţienilor de origine pământeană)! O mână de carte, cu cinci degete, toate detaşabile, dar „legate” printr-un circuit nervos încă uman, cu o osatură sceptică (opusă oarecum  optimismului aproape pedagogic al sud africanului, devenit şi american, şi canadian, din punct de vedere al cetăţeniei):

„Ştiu, mă crezi nebun, dar epoca lucrurilor a luat de mult locul epocii oamenilor. Iar eu mă voi face profetul ei. Voi scrie direct Apocalipsa, doar că nimic nu va fi tragic în ea. Apocalipsa mea va fi un elogiu, un act de supunere, înţelegerea din urmă a faptului că noi, oamenii, am pierdut lupta şi trebuie să ne retragem."

Fragmentul de mai sus este dintr-un fel de scrisoare, care este al cincilea text, „În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă”, unde un fel de Mircea Cărtărescu paralel (precum personajul din „Solenoid”), pardon, un fel de (alt) Cristian Fulaş, cu fineţuri şi delicatese teoretic literare, explică o anume raportare la… Zeitgeist şi scris-literatură-manuscris-carte, ca să nu mai spunem, auzim (de)… Voci: „Astfel, fie că vorbim despre o voce descriptivă sau adresativă, pentru a spune pe nume instanţelor diferite de persoana întâi, mărcile ei sunt doar vectori adăugaţi în timpul redactării, nicidecum instanţe ale vocii primare, cea care face textul să fie. Vocea care face literatura e întotdeauna anterioară limbajului clar, definit gramatical. Ea e ca o lavă nediferenţiată din care mai apoi, prin intermediul semanticii şi gramaticii, se naşte ceea ce numim – atât de impropriu uneori – textul.” (p.155)

Scrie O.Nimigean pe coperta a IV-a:

"Proza lui Cristian Fulaş (mai corect ar fi să spun «scrisul», pentru că sîntem, în cazul său, la limita fixării în gen) este o întîlnire neaşteptată a unei acuităţi teoretice «bolnăvicioase», de şcoală post-structuralistă (cu Derrida pe drapel), aşadar trăind din obsesia nu a tetra-, ci a dodecapilectomiei textuale, cu o experienţă de viaţă la fel de «bolnăvicioasă», ce însumează trauma existenţială, adicţia, recuperarea antieroică, dar nu mai puţin miraculoasă, alienarea, acedia, nihilismul subminat de autoderiziune – pînă spre zonele cele mai ascunse ale umanului."

Minaretul al treilea: Moscheea albastră

De departe, ca o jertfă imposibilă,

îmi gândesc palmele ridicate a rugăciune,

visând la atingerea zidului

minaretului

mă văd ca un grafitti păgân,

uitat, undeva sus,

scris totuşi de îngeri,

citit doar de îngeri,

cuvinte-fecioare

iertându-mă

ca un sultan

ienicerul rătăcit

prin gândurile cadânei favorite

'Dincolo de iarnă' de Isabel Allende | BookHUB

'Dincolo de iarnă' de Isabel Allende | BookHUB: La Humanitas Fiction, în seria de autor Isabel Allende, a apărut  un nou roman - „Dincolo de iarnă”, recomandat de Bookhub.ro și Gold Fm. Un roman aș