Poate din Cămașa Ioanilor se vor trage strănepoții noștri...

Doina Roman, Prea mulţi zei pentru un deşert, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2017.

Andrew M. Greeley, un mai puţin cunoscut scriitor şi preot romano-catolic, într-o introducere la „Cămaşa lui Hristos” de Douglas Lloyd, recunoştea că romanul acela a fost primul său roman citit şi că „Era pentru prima dată în viaţă când experimentam forţa unui narator priceput în a crea o lume proprie și personaje proprii care îmi subjugau atenţia și îmi antrenau întreaga fiinţă. Iată, îmi spuneam, așa lucrează un adevărat povestitor și de aceea citesc oamenii romane.”

După ani şi ani, putem şi noi afirma, de fapt reafirma, după trilogia „Pragului”, că prin acest nou roman, „Prea mulţi zei pentru un deşert”, Doina Roman este una dintre cele mai originale creatoare de „lumi”… romaneşti, unde S.F.-ul şi „fantazia” se simt ca E.T.-ul într-un film de Spielberg, ca să nu spunem ca peştele în apă, putând şi noi afirma că, da, din „vina” unor scriitori precum Doina Roman se va mai citi roman şi în viitor (Alexei Panshin scria că "tot ceea ce acum poartă numele de S.F. va fi marea literatură a viitorului."). Despre componenta S.F. şi fantasy a literaturii „normale” a viitorului am mai spus şi altădată că nu se va putea fără: până şi un neo-tradiţionalist ca Evgheni Vodolzakin, în „Laur”, dovedeşte asta, lăsând câteva peturi prin Rusia medievală… Ca să nu mai spunem de Tudor Ganea, Mircea Cărtărescu, aparent Ioana Pârvulescu, nu în „Inocenţii”, Yann Martel, David Mitchell, ca să nu ne întoarcem tocmai la Borges şi Casares!

Dar de ce am început… cu o referire la „Cămaşa lui Hristos”? Fără a dezvălui prea multe despre Tot ceea ce încheagă noua carte a scriitoarei, putem spune că avem de-a face şi aici cu o… cămaşă misterioasă, ale cărei ţesături vor susţine parţial şi intriga cărţii!

Avem şi aici un prunc… misterios, dar originea sa este… cât se poate de umană, chiar dacă mama purtătoare este o femeie lerană, adică o fiinţă ivorie seducător de frumoasă (puteţi să vă gândiţi la fiinţele din „Avatar”, dar la mai puţin… albastru!), din neamul leranilor, născuţi din încrucişarea dintre oameni şi glotani, aceştia din urmă fiind una dintre speciile extraterestre care populează universul… imaginaţiei debordante a scriitoarei: „specie inteligentă cu o biologie şi o genetică destul de apropiate de cele umane, aflată în conflict cu certesienii. Posedă cel mai puternic sistem imunitar din universul cunoscut, fiind capabili să vindece un individ din orice specie folosind o tehnică de trecere asemănătoare dializei prin care purifică orice organism complex. Organele lor sunt semimobile.” (p.259 – după cum aflăm din „Dicţionarul Deşertului”, alipit textului propriu-zis)… Oricum, tehnica aceea poate fi utilizată de două ori într-o viaţă, parcă…

Despre „certesieni” sau „certani”, la momentul potrivit, când va veni vorba despre componenta… religioasă a lumii „doinaromane”, poate ducându-te cu gândul şi la „Dune”! Dar mă ia citatul pe dinainte, încântător (din punctul de vedere al satisfacerii… dezlegării unor enigme posibile ale universului plurivers!):

„Încă de la stadiile iniţiale, certesienii au descoperit călătoria interplanetară prin spori care, după desprinderea de Certesia, îşi construiesc nave din praful şi gazele cosmice; acestea capătă aparenţa unor comete. De-a lungul eonilor, conştiinţele de volvox/grup certesiene au dezvoltat o teologie sui-generis care a devenit o teleologie ce le motivează expansiunea şi intrarea în contact cu alte fiinţe din Univers: având drept model Amoeba Unică, primordială, certesienii se simt îndrituiţi ca, modificând biologia, chimia şi, de fapt, întreaga realitate fizică a lumilor pe care ajung, să convertească (în limba lor, a converti este un concept similar cu a digera) la Unime.” (p.258)

Ei, în această carte nu va fi vorba despre… un prim contact, ci despre ceea ce se întâmplă într-o societate… despre care aş îndrăzni să spun că este deosebit de complexă:

„Fâşia Pământului de Sud e plină de”… lerani, care „nu sunt bine văzuţi nici de glotanii care i-au părăsit în faţă, nici de oameni. Sunt doar unelte bune de muncă, neglijaţi, lăsaţi să se descurce singuri, de multe ori sacrificaţi cu bună ştiinţă. Sunt priviţi ca o primejdie fiindcă ar putea înlocui rasa umană şi, în acelaşi timp, ca o specie slabă; ar fi o ruşine să fie consideraţi urmaşii glotanilor. Consiliul nu-i recunoaşte şi nici un leran n-a ajuns până acum pe Glotaria. (…) Oamenii… au venit la noi doar când nu i-au mai avut pe Croitorii Universului, care i-au apărat mii de ani. (…) Cămaşa este a lor.- E făcută de Croitorii Ioani, ziditorii Fâşiei. (…) Cheile sunt Cămaşa şi Ultimul Purtător… N-o să putem să ne tăiem toţi capetele să o împiedicăm pe Alteea să renască unde va vrea. Când se va împerechea încă cu un Croitor al Universului, va trebui să plecăm cu toţii, aşa cum au făcut şi alte civilizaţii.” (P.83-84)

Alteea deja este o altă cheie a urmăririi acţiunii, o super-woman într-un fel, un prototip derivat din femeile-ciupercă, stadii iniţiale ale unei arme bioinformaţionale, cu care se pot avea fantezii, ca şi cu femeile de lut (ecou al soldaţilor de lut „made in china” antică! Ochii oblici ai unora sunt dovada memetică!), care „sunt rezultatul „trecerii indivizilor speciei umane, vii sau morţi, prin purgatoriul biotehnologic subteran din zona controlată de certesieni. Produsele finale sunt asemănătoare golemilor din mitologia ebraică, dar cu diferenţa că au caracteristicile fizice ale sexului feminin. Civilizaţiile aflate în contact cu fragmentul de omenire de după migraţia Ioanilor, dar şi oamenii înşişi folosesc Femeile-de Lut ca sclavi” sau pentru păstrarea liniştii publice…

Stilul Doinei Roman este unul… existenţialist-strugaţkian (la prima prezentare a unei cărţi a domniei sale o numeam sora bună a fraţilor sovietici!), sobrietatea fiind uneori îmblânzită de un umor la fel de fantastic ca şi imaginaţia sa! Un stil care re-confirmă entuziasmul (receptării) „Pragurilor”…

„Existenţialist” deoarece ridică probleme grave ale omenirii din toate timpurile, „strugaţkian” deoarece abordează S.F.-ul dintr-o perspectivă a firescului, fiinţa (aproape) simplă devenind erou-eroină, chiar dacă intră în contact cu alte fiinţe, tuşând ontologic supranaturalul…

În cazul nostru, un profesor destul de obscur de universitate, suplinitor parcă, expert în ştiinţe precum Câmpia Câmpurilor Alternative ori căutând iubirea perfectă sau specializarea în Economia Fracturată, Maximus Sardis, este acuzat de „reţinerea şi lipsirea de libertate a Alteei de către inculpat”, judecându-se… „dispariţia Alteei, Femeia-Ciupercă, aceea care a intrat fără voia ei în Capcana temporală AA512, împinsă de inculpatul…” cu care se deschide de fapt prologul cărţii, acesta fiind încarcerat într-o încăpere dintr-o închisoare cu totul şi cu totul specială, torturat (vorba vine, şi) de un vis care revine şi revine…

Şi la această carte vom reveni şi noi, vom reveni iar şi iar! Deoarece, simplu, merită!

Jurnal liric turcic...

Moscheea albastră

Primul minaret

Când scrisul e rugăciune

Şi-afară ninge de parcă Allah

Ar vrea să scrie şi el

pe sufletele noastre,

alb pe alb, aproape alb,

Amintirea moscheii

Chemând albastru gând,

Adună lacrimi

În călimara ochilor…

Acele lacrimi care, adunate,

Cu gândul la Allah, dau urma cerului

O singură urmă,

Pe zăpada primordială,

Aşternută

Pe gândul despre sufletul nostru, primul gând

La frumuseţea nemuririi noastre:

Taină, precum pasărea măiastră

Strigând de pe minaret…

Strigând albastru

La mărturisirea doamnei,

Când se-ncălţa pentru un nou drum…

Când dragostea e un demon (aproape) îmblânzit!

Ada Carol, Despre dragoste şi alte păsări, Bucureşti, Editura Detectiv Literar, 2017

Fotografie de pe
 pagina de facebook a Adrianei Bulz

Probabil deloc întâmplător şi eu lucram la un manuscris intitulat „Păsăroiul şi… spânzurătoarea”, când am descoperit cartea Adei Carol! E drept, există o bucurie (apropo de… „distractivă”) a scrierii… vieţii, asezonată cu un strop de resemnare „şi cu stil”, reale, chiar dacă auto-declarate, „anemia imaginară” nu are, într-adevăr, aripi, deşi păsările sunt agenţii secreţi ai cărţii-declaraţie: „Vine la mine o dată pe seară,/ cu aerul de artist scufundat în orbită./ Când mă satur de nori îmi croieşte/ o bluză din păsări…/ Noi nu suferim niciodată de anemie imaginară.”, p.13.

Desigur, recunoaştem cu toţii parafraza titlului romanului lui Gabriel Garcia Marquez, „Despre dragoste şi alţi demoni”, dragostea trece, desigur, la reabilitare, cum spuneam, cartea este în primul rând o declaraţie de dragoste: „dacă m-ai lăsa să îţi stau pe inimă şi să-mi rotesc/ privirea, ce s-ar vădi oare din înaltul tău?/ mă întreb uneori şi atunci un zâmbet larg apare/ la rădăcina firelor de iarbă/ care îţi cresc pe umeri şi de care mă prind/ cu pumnii când te escaladez/ în uniforma nou-nouţă.” (p.14)

Referinţele culturale (şi quasi-pop, gen James Blunt, Leonard Cohen; dar şi Kavafis, Nichita Stănescu, Stanislaw Lem, Schopenhauer, Prévert, cele mitologice ori creştineşti) nu îngreunează deloc receptarea, aş putea spune că textul este racordat şi la FB („dacă ne-ar da la TV sau am posta pe FB ceva/ am constitui o pereche destul de abstractă/ pentru curioşi. Cu toate acestea, prinşi între două/ aşternuturi reale – cel cu stele dedesubt şi cel cu/ frunze deasupra, ne părem nouă înşine/ cu desăvârşire concreţi.” - p.15), dar şi la… „acceleratorul de particule” (care apare în poemul „contospirala”, p.16), aşadar experimentului i se dă ceea ce este al lui, cu detaşare, dar şi cu o anume „gravitate”: „desigur însă nu prea contează/ (…)/ al cui satelit mai sunt şi care îmi este orbita,/ pentru că depărtarea la mii de ani lumină/ de noi anulează orice mişcare de revoluţie/ şi fixează elipsa în timp, ca o piatră de onix/ pe un inel absurd de îngust.” (p.17)

(...)

Ada Carol „colecţionează”: butoni de manşete cu zâmbete cu tot, scheunături de căţei, nostalgii de privighetoare, degete alergând pe sub pielea gândurilor cu viteza razelor solare, sâmburi de rodii, bale de melc pe oglinzi, consistenţa untului, sângele Alionei, un „Amor retoric”, miriapozi saltimbanci şi miriapode posibile, absenţe, Penelope (titlu de poem), un „înger de lut ars”, declanşatoare automate de crepuscule kaleidoscopice, nume noi, ploi, jocuri de umbră în întârziat aprilie, pseudo-animale exotice…

Autoarea experimentează şi… nenăscutul, dar şi imunitatea la viaţă, dar, omeneşte, parcă s-ar întoarce la cei dragi, poate chiar la vrăjitorul-bunic (poate altul decât vrăjitorul din prefaţă), care apare în poemul care dă şi titlul cărţii, ba chiar şi mitul androginului:

„Femeia sortită te va pătrunde până la suflet/ precum o ploaie mocănească,/ îţi va topi inima într-un clei/ de lipit cuibul pe care o să-l atârne/ în spatele coastelor tale stângi.// Să ştii! După dragoste încolo vei umbla liber/ (cu un cuib de pasăre în loc de…)/ Însă ea te va vizita doar în sezonul cald/ şi numai în serile cu lună plină o vei auzi.// Aşa vorbea, glumind, bunicul/ iar eu, novicele, m-am tot ferit/ de dragoste şi alte păsări/ până nu demult.” (p.33)

Citind (şi) „Elegie sublunară (via Schopenhauer)”, putem înţelege că, parţial color, volumul este şi schiţa unui roman (tratat) eco de dragoste, unde există… sau a existat Un Stăpân (kunderian sau mai degrabă ba, Jacques!) care a putut crede: „Câinii şi iubitele fac parte din categoria fiinţelor credincioase care îşi ispăşesc vina de a exista fără alt Dumnezeu în acte decât Stăpânul.” (p.37) Un Stăpân care este, mai mult ca sigur, altul decât Omul din „ReAMINtiri”, p.39, un alt fel de psalm declaraţie de dragoste: „E un mal de apă în privirea ta/ ce mă îndeamnă să mă lungesc alături,/ ca tu să-mi curgi prin vene fără grabă/ iar eu să te adun în pumni cu grijă.”

E o iubire (sau mai multe) (im)precisă, în care se pot face declaraţii şi aşa: „te voi iubi până vom amuţi amândoi”! Sau: „îţi aduc sufletul ca să decupăm din el/ urma buzelor tale.” E o iubire… polară, de copii ai gheţarilor: „Alunecăm în crevasa muntelui albastru,/ proaspăt răsărit dintre valuri. El arde pe/ dinăuntru, ca un soare orb.// Acolo dezgrop şi înviu, iar şi iar,/ buzele tale şi mâinile, moi ca felinele./ Aproape că torc…” (p.43) E o „iubire interzisă de timp”, „posibilă/ totuşi în spaţiu ( nota a.g.s.: şi în Carte!), aşa că timpul mai umflă şi el din/ umeri şi uneori mi te revarsă în braţe.” (p.45), e o iubire… mitologică, demnă de toate Penelopele posibile...

(fragment dintr-o cronică mai amplă, care va fi citită pe Boohhub.ro)