Calistrat Hogaş quasi-steampunk? "Vârsta de aur a statorniciei" la Piatra Neamţ...

Adrian G. Romila, Zeppelin, Polirom, 2017

Dacă aş fi fost un adolescent de dinainte de 1989, care ar fi citit „Zeppelin” după câteva cărţi de povestiri ale… „Ceahlăului” literaturii române, Mihail Sadoveanu, l-aş fi declarat pe Adrian G. Romila, cu inconştienţa adolescentului, „un demn urmaş în ale povestitului”… După Llosa cu al său povestaş, deşi nu ştiu cât de mult s-ar potrivi in extenso, i-aş putea spune „micul Llosa din Piatra Neamţ”, deşi ar mai fi de găsit comparativ nişte nume literar-măgulitoare pentru ceea ce a realizat în „Zeppelin”, fascinând cititorul, dar şi lăsându-l cu buzele uscate, ca să nu spunem împuşcat în pustiul munţilor Ceahlăului, înzăpeziţi… mai ceva ca-n „Baltagul”!

Desigur, nu încercăm să măgulim pe cineva, aşa cum nici A.G. Romila nu a încercat cu, de pildă, Calistrat Hogaş (apropo, anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la moartea tecuceanului!), menţionat de câteva ori, sau cu întreaga Urbe a Tombstone-ului moldav (veţi vedea legătura dintre oraşul făcut celebru de Wyatt Earp şi Piatra Neamţ, al cărui nume, dacă nu mă înşel, chiar nu este menţionat în carte, exceptând o clapetă!)! Cert este că poate fi, cartea, şi un mic omagiu adus povestitorului, povestitorilor moldavi în genere!

Prin finalul „ales”, am putea spune că avem de-a face cu un Lars von Trier aproape idilic, încercând să îndulcească viziunea lucidă asupra umanului, sugerând că lupii (în sine) mai pot fi păcăliţi cu puterea artelor (ca în diverse mitologii mediteraneene; este una dintre scenele memorabile, antologice al cărţii, unde oamenii cântă, înconjuraţi de fiare: „I dreamed a dream the other night…”), dar oamenii continuă să fie fideli dictonului, tot mediteranean, homo homini lupus!

Totuşi, Adrian G. Romila nu va apela la arsenalul unui Tudor Ganea (care distruge bună parte din Constanţa şi Bucureşti, sic!), par exemple, sau la soluţia lui Lars von Trier din „Dogville” sau mai radicală din „Melancholia”! Urbea mitologizată – într-o epocă a demitizărilor, Adrian G. Romila a ales să remitologizeze, declarând, de exemplu, pe clapeta menţionată, explicit: „Acest roman s-a născut din dorinţa de a-mi remitologiza spaţiul natal. M-a ajutat mult potenţialul epic al întregului peisaj. Şi, desigur, am avut în faţă câteva stampe, întâmplări şi personaje care mi s-au impus, la limita istoriei. Căci despre timp şi despre istorie e vorba, între altele, în carte. Ce provoacă un schelet de uriaş descoperit la marginea unui oraş mic e şi el un fapt al istoriei, nu-i aşa?” -, aşadar Urbea, dar şi împrejurimile, se vor bucura de o cronică, pe scurt, a evenimentelor care vor urma începutului de secol XX – povestirea propriu zisă se termină la început de an 1912, după ce debutează în răcoarea unei dimineţi de 3 mai 1910! -: dezvoltarea interbelică şi comunistă a oraşului, construcţia barajului de la Bicaz, lacul rezultat acoperind o localitate cheie în carte, Hangu, contribuţia Pietrei Neamţ la al doilea război mondial (din gara de aici dă mareşalul ordinul cu trecerea Prutului), ce se întâmplă în primul război mondial (un Zeppelin german este doborât deasupra Oraşului în august 1917, dar nu despre el este vorba în carte), se ajunge (prin meandrele desfăşurării acţiunilor) la un Ceaslov desenat de uriaşi care dovedeşte că spaţiul şi timpul pot fi ale istoriei, iar istoria poate fi, aproape ca în teoria bandei lui Moebius, „o bară îndoită, pe care Oraşul e o parte, întins înspre un capăt al ei şi înspre celălalt. Secvenţe din viaţa lui trecută şi viitoare erau acolo, pe ultima pagină, fără ca Andrei Toma (nota  a.g.secară: personajul principal, un tânăr jurnalist, de la „Reformatorul”, preocupat de… non-ficţiune, dar şi de desen, „blestemat” să întâlnească Ficţiunea cât se poate de uriaşă!) să fi putut să le înţeleagă (afară de zborul său în zeppelinul ca un peşte aprins) ( de unde, din înalt, nota a g. secară, face o antologică declaraţie de dragoste): barajul de la Bicaz, cu şoseaua de deasupra; cartierele de blocuri cu antenele de comunicaţie înfipte în vârf, care-au înlocuit, treptat, casele şi prăvăliile; cele două războaie mondiale, când oamenii şi-au luat vieţile cu tot felul de arme nemaivăzute, pe pământ, în apă şi-n aer; ajungerea americanilor pe lună, cu racheta, în iulie 1969, prefigurată, în felul ei, de americanul care s-a înălţat cu un zeppelin pe cerul de deasupra Bistriţei, în iunie 1911; explozia centralei nucleare ridicate de sovietici la Cernobîl, în aprilie 1986, al cărei nor ucigaş a trecut şi pe deasupra Oraşului, în drum spre văzduhul Europei.

În desenul cu omul inform care îşi ţine mâinile pe suprafaţa îngustă, ca un ştergar, sunt eu scriind această carte. Am făcut-o în faţa laptopului personal, mângâindu-i apăsat tastatura dreptunghiulară. Şi eu mărturisesc oricui o va citi: iată, oameni uriaşi au vestit cândva despre mine!” (p.216-217)

Aşadar, toate acestea rezultau din nişte desene misterioase descoperite într-un ceaslov vechi, desene atribuite unor uriaşi care locuiau într-o parte localităţii Hangu, precursoare ale benzilor desenate…

(...)

Dacă printre uriaşi s-ar fi strecurat şi nişte zâne, mai că a-i fi putut spune că este o feerie de carte, în care totul se termină (aproape) cu bine! Oamenii au trăit cu tehnologia, (anti) heideggerian, fericiţi, până la adânci bătrâneţi! Iar Cartea, aproape o carte-shrek, este posibil să aibă soarta „muzei-zeppelin”: aparatele Zeppelin au fost învinse de avioane, dar chiar şi acum au farmecul lor, aproape mistic, dacă este să ne referim la o mistică a tehnologiei, nu chiar steampunk aici…

Subintitulat „Stampe şi istorii apocrife”, romanul-zeppelin, o nouă subspecie literară (sic!), adică romanul „Zeppelin” te seduce şi te abandonează…

Învie o lume („vârsta de aur a statorniciei” lui Stefan Zweig, şi el de găsit la moto-uri), deschide porţi către lumi virtuale, către „ceruri” din acelea de care ne amintim când citim prologul: „Când a făcut Dumnezeu lumea, a plăsmuit-o prea mare şi nu încăpea deloc sub cer” (din vechi legende româneşti!)… 

(Fragmente dintr-o cronică în lucru)

Cuba (quasi)libre, ca muză antropologică! Sau, la început au fost Călătoria și Autenticitatea!

Cuba (quasi)libre, ca muză antropologică! Sau, la început au fost Călătoria și Autenticitatea!: Cine nu a auzit de Fidel Castro, de Borges? Sau de Che Guevara! Sau de Vintilă Mihăilescu? Orice dilematic, anonim sau nu, cu simțul umorul sau fără, de a

Trilogia bastioanelor amărăciunii...

Literatură sushi? Un Chef ar putea fi noul personaj al unui roman scris de Adrian Buzdugan! Un chef care ar găti critici literari!

Trilogia „Bastioanelor amărăciunii” (acesta era unul dintre titlurile manuscrisului care s-a născut, în cele din urmă, ca „Freddie”) cuprinde, aşadar, „Capela excomunicaţilor”, „Citadela de fier” şi „Freddie”. Oarecum, este vorba numai de proză scurtă, „romanul” este doar un pretext experiment, un meta-roman… Proze scurte, exerciţii de virtuozitate literară, nevrând să se mai creadă în acest tip de virtuozitate, refuzându-se meşteşugul, exerciţii de morală metafizică, omul Adrian Buzdugan nevrând să fie nici moralizator. Dar, făcându-se şi critica criticii literare, ba chiar şi auto-critica, Adrian Buzdugan este cel mai acid observator al fenomenului literar românesc, pardon, pandatkhan (ba chiar şi universal, atât cât se poate), al maniei, suficienţei, imposturii scriitoriceşti şi editoriale…

Tot amuzându-se să scrie despre… nimicnicia vieţii literare în ansamblu (a vieţii în general), scriitorul este şi el înghiţit de satiră, râsul transformându-se în plâns, Adrian Buzdugan putând fi considerat un Eclesiast hipermodernist (al literaturii), un alt fel de Cioran, ca să nu-i spun şi lui Noul (posibil) Cioran („Freddie” începe cu un mic citat din Emil Cioran: „Nimic nu dovedeşte că suntem mai mult decât nimic”), un Aristide Sterian (să nu-mi spuneţi că nu ştiţi cine este, îl găsiţi sigur în „Freddie”, p.25, în textul „Ghostwriter”), alias Mathias Pepenna, dar şi un alt fel de Titel Şocute, imaginar Sven Sjöström, teribil Mossow, că doar copiii lui sunt, ai Comisarului literaturii române contemporane, nu chiar de curând coborât din corcoduşul ontologiei româneşti…

Înarmat cu subtilităţile ştiinţelor sociale, satirizând nedreptăţile sistemului (de pildă, într-o proză, aldanian, între a fi gunoier, profesor şi scriitor se preferă prima şi, greu, a treia variantă, undeva ni se aduce aminte că o femeie de serviciu de la o bancă are salariu mai mare decât un profesor; există sugestia că politica ar fi putut fi o… artă, dar este jucată de impostori groaznici, fără pic de talent), filosof al literaturii, filmolog neoficial, cu har literar cât îi dă voie raţiunea, lehamitea şi visul, istoric al zădărniciei, nepot bun al lui Urmuz şi fiu nerecunoscut al lui Ionesco (din flori de mîş-mâşe!), posibil Anakin al literaturii S.F. de pe la noi (cunoscătorii ştiu ce a ajuns!), Adrian Buzdugan este, în esenţă, un sceptic… minoic, un pre-socratic al propriului socratism: gândirea lui, scăldată mitologic în gândirea lumii, precum altădată Ahille în apele Styxului, este monstrul pe care îl închide în cărţile-labirint! La urma urmelor, unde te poţi retrage? În ce capelă, ce citadelă, care bastion? Cui să ceri ajutorul?

Acolo cititorul se poate pierde sau nu! În finalul ultimului text din „Freddie”, „Atingerea lui Midas”, unde goana după profit şi consumerismul ating proporţii… cosmice, la propriu, se aruncă întrebarea:

„Cine are nevoie de îngeri?” (p.148)

Cu siguranţă şi cititorii, dar şi scriitorii (inclusiv filosofii, dacă îi considerăm şi pe ei scriitori), aceştia din urmă oarecum personajele principale ale prozelor sale scurte sau nu, oricum hipnotizatoare, deloc enervante, ci doar provocatoare. (...)

"Bastioanele amărăciunii” apar în textul „Chera Ghelase”, unde, urmând tehnica tabloului pierdut în alt tablou, şi acesta rătăcit într-o scrisoare, se poate citi, după ce o oală de noapte cade în capul autorului, plină cu ceva… literatură lipsită de calitate:

„Am zdrobit oşti şi am răpus zeci de bărbaţi, am distrus cetăţi şi am inundat oraşe cu spaimă. Şi toate acestea pentru ce? Pentru o bucată de metal sau de pământ, pentru un zid ce nu va fi cu adevărat al său nicicând? Timpul, aurul, gloria, amare ziduri, sumbre bastioane care nu străjuiesc, ci mai degrabă îngrădesc viaţa, ea, care nu doreşte altceva decât să meargă înainte, să genereze şi să se răspândească. Cu orice preţ! Oamenii înşişi nu sunt decât nişte bastioane ale amărăciunii aflate în calea nimicului…” (pp.96-97)

„Freddie”, o carte despre nimic!?

O reţea de socializare din Norvegia, citată la pagina 21, dă un răspuns:

„Din această lume vor rămâne doar unde, unde risipite-n infinit. Unde a ceea ce s-a imaginat şi cântat, unde a ceea ce s-a dorit, gândit şi rostit, unde pe care alte fiinţe nu le vor pătrunde sau le vor ignora. Unde ce se vor lovi, cel mai probabil, de nimic.”

Literatura, metafizica undelor tinzând către frumuseţea nimicului…

(Fragment dintr-o cronică mai amplă, care urmează să apară pe Boookhub.ro)

Sulina, mon amour!

Angela Baciu, Hotel Camberi, Tracus Arte, 2017

Poetă de o sensibilitate aparte, trecută prin experienţa dialogurilor esenţiale (cărţile sale de interviuri sunt mărturie), cu o maestră Jedi deloc căzută în patimile lui Luke Skywalker, cel din partea a VIII-a a trilogiei de trei ori stelare, mă refer la Nora Iuga, poeta fenomenală, adevărat personaj demn de un Război al stelelor literare, Angela Baciu se întoarce liric cu tot sufletul spre Ceilalţi (probă de foc pentru un poet, marcat de propriile abisuri şi frumuseţi sufleteşti), vii-treji ori adormiţi, către cei care se mai pot întoarce (din lumea umbrelor, altfel decât în romanul lui Jason Mott) doar mulţumită bunăvoinţei celor vii, mărturie fiind şi acest volum memorabil, „Hotel Camberi”…

Aşa cum am scris şi într-o recenzie la o antologie a lui Gerry McDonnell, „Am auzit un evreu irlandez”, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016, este o altfel de încercare de abordare a subiectului… învierii morţilor (există morminte evreieşti şi la Sulina, p.13), de invocare a unui Lazăr-muză cu ajutorul căruia un cimitir legendar capătă valenţe nebănuite. Cimitirul din Sulina (în opoziţie voluntară sau nu, din punct de vedere al artei poeticei, cu „Le Cimetière marin”, de Paul Valéry; apropo de raportul ego-ceilalţi), deoarece despre el este vorba, care, probabil, în nopţi de Halloween sau de Sfânt Andrei, ar putea părea chiar mai viu decât oraşul celor vii…

Desigur, în carte nu este vorba numai despre cimitirul localităţii, şi el un fel de hotel „cu stafii”, pe care numai poetul autentic le poate vede şi cu care, mai ales, poate intra în dialog, alt fel de dialog. Portul ni se prezintă astfel:

„altă zi/ aştept pescarii// tiberiu zice că se schimbă vremea/ mirosul de peşte împrăştie norii/ vin pescarii/ de la crişan/ de la maliuc/ lotcile scorojite îşi leagănă şoldurile/ femei de o sută de ani// bărbaţi arşi de soare cu mâneci suflecate/ la jean bart se bea votcă/ pe datorie// în satul vechi oamenii împrumută zahăr/ olga s-a mutat pe strada a III-a/ într-o casă albastră// şi/ iar miroase a peşte/ bărbaţii/ se duc la neveste// din farul vechi mă fixează/ ochii băiatului/ blond” (p.8)...

...

 

Desigur, multe poeme par a fi schiţele unor posibile povestiri, toate legate prin firul misterios al Morţii, cu care, într-un târziu, se intră în dialog la propriu (p.65):

„nu înţeleg ce spui./ clopoţeii de vânt aleargă anapoda/ încoace şi încolo/ tot strigă la mine furioşi…// tu, de colo,/ parcă/ moartea ţi se spune,/ în noaptea asta/ las uşa deschisă/ la casă,/ găsești tu drumul/ chiar dacă/ e eclipsă/ de lună …”

Este o invitaţie bizară oarecum, ţinând cont de vitalismul Angelei Baciu, de fervoarea cu care trăieşte Poezia Vieţii, dar şi un alt semn al acelei maturizări artistice despre care vorbim de câţiva ani buni. Ultimul poem din carte, „bunicul ulianov” nu are neapărat o semnificaţie demnă de un epilog, dar poate deschide o altă discuţie, chiar şi pentru fotografi (apropo de aceasta: excelente şi copertele bazate pe fotografiile Simonei Andrei, al doilea român selectat cu o lucrare de gen pentru „Vogue”, ediţia italiană): oare, noi, oamenii suntem, esenţa noastră este - doar lumină divină?

Cele două fotografii de mai sus sunt dintr-o altă carte, Strada cu zâne, de Geraldine Ghineţ, despre care voi scrie cât mai repede... Autor: tot Simona Andrei!

Este un fragment dintr-o cronică mult mai amplă, care o să apară în întregime cât de curând...