Cuba (quasi)libre, ca muză antropologică! Sau, la început au fost Călătoria și Autenticitatea!

Cuba (quasi)libre, ca muză antropologică! Sau, la început au fost Călătoria și Autenticitatea!: Cine nu a auzit de Fidel Castro, de Borges? Sau de Che Guevara! Sau de Vintilă Mihăilescu? Orice dilematic, anonim sau nu, cu simțul umorul sau fără, de a

Trilogia bastioanelor amărăciunii...

Literatură sushi? Un Chef ar putea fi noul personaj al unui roman scris de Adrian Buzdugan! Un chef care ar găti critici literari!

Trilogia „Bastioanelor amărăciunii” (acesta era unul dintre titlurile manuscrisului care s-a născut, în cele din urmă, ca „Freddie”) cuprinde, aşadar, „Capela excomunicaţilor”, „Citadela de fier” şi „Freddie”. Oarecum, este vorba numai de proză scurtă, „romanul” este doar un pretext experiment, un meta-roman… Proze scurte, exerciţii de virtuozitate literară, nevrând să se mai creadă în acest tip de virtuozitate, refuzându-se meşteşugul, exerciţii de morală metafizică, omul Adrian Buzdugan nevrând să fie nici moralizator. Dar, făcându-se şi critica criticii literare, ba chiar şi auto-critica, Adrian Buzdugan este cel mai acid observator al fenomenului literar românesc, pardon, pandatkhan (ba chiar şi universal, atât cât se poate), al maniei, suficienţei, imposturii scriitoriceşti şi editoriale…

Tot amuzându-se să scrie despre… nimicnicia vieţii literare în ansamblu (a vieţii în general), scriitorul este şi el înghiţit de satiră, râsul transformându-se în plâns, Adrian Buzdugan putând fi considerat un Eclesiast hipermodernist (al literaturii), un alt fel de Cioran, ca să nu-i spun şi lui Noul (posibil) Cioran („Freddie” începe cu un mic citat din Emil Cioran: „Nimic nu dovedeşte că suntem mai mult decât nimic”), un Aristide Sterian (să nu-mi spuneţi că nu ştiţi cine este, îl găsiţi sigur în „Freddie”, p.25, în textul „Ghostwriter”), alias Mathias Pepenna, dar şi un alt fel de Titel Şocute, imaginar Sven Sjöström, teribil Mossow, că doar copiii lui sunt, ai Comisarului literaturii române contemporane, nu chiar de curând coborât din corcoduşul ontologiei româneşti…

Înarmat cu subtilităţile ştiinţelor sociale, satirizând nedreptăţile sistemului (de pildă, într-o proză, aldanian, între a fi gunoier, profesor şi scriitor se preferă prima şi, greu, a treia variantă, undeva ni se aduce aminte că o femeie de serviciu de la o bancă are salariu mai mare decât un profesor; există sugestia că politica ar fi putut fi o… artă, dar este jucată de impostori groaznici, fără pic de talent), filosof al literaturii, filmolog neoficial, cu har literar cât îi dă voie raţiunea, lehamitea şi visul, istoric al zădărniciei, nepot bun al lui Urmuz şi fiu nerecunoscut al lui Ionesco (din flori de mîş-mâşe!), posibil Anakin al literaturii S.F. de pe la noi (cunoscătorii ştiu ce a ajuns!), Adrian Buzdugan este, în esenţă, un sceptic… minoic, un pre-socratic al propriului socratism: gândirea lui, scăldată mitologic în gândirea lumii, precum altădată Ahille în apele Styxului, este monstrul pe care îl închide în cărţile-labirint! La urma urmelor, unde te poţi retrage? În ce capelă, ce citadelă, care bastion? Cui să ceri ajutorul?

Acolo cititorul se poate pierde sau nu! În finalul ultimului text din „Freddie”, „Atingerea lui Midas”, unde goana după profit şi consumerismul ating proporţii… cosmice, la propriu, se aruncă întrebarea:

„Cine are nevoie de îngeri?” (p.148)

Cu siguranţă şi cititorii, dar şi scriitorii (inclusiv filosofii, dacă îi considerăm şi pe ei scriitori), aceştia din urmă oarecum personajele principale ale prozelor sale scurte sau nu, oricum hipnotizatoare, deloc enervante, ci doar provocatoare. (...)

"Bastioanele amărăciunii” apar în textul „Chera Ghelase”, unde, urmând tehnica tabloului pierdut în alt tablou, şi acesta rătăcit într-o scrisoare, se poate citi, după ce o oală de noapte cade în capul autorului, plină cu ceva… literatură lipsită de calitate:

„Am zdrobit oşti şi am răpus zeci de bărbaţi, am distrus cetăţi şi am inundat oraşe cu spaimă. Şi toate acestea pentru ce? Pentru o bucată de metal sau de pământ, pentru un zid ce nu va fi cu adevărat al său nicicând? Timpul, aurul, gloria, amare ziduri, sumbre bastioane care nu străjuiesc, ci mai degrabă îngrădesc viaţa, ea, care nu doreşte altceva decât să meargă înainte, să genereze şi să se răspândească. Cu orice preţ! Oamenii înşişi nu sunt decât nişte bastioane ale amărăciunii aflate în calea nimicului…” (pp.96-97)

„Freddie”, o carte despre nimic!?

O reţea de socializare din Norvegia, citată la pagina 21, dă un răspuns:

„Din această lume vor rămâne doar unde, unde risipite-n infinit. Unde a ceea ce s-a imaginat şi cântat, unde a ceea ce s-a dorit, gândit şi rostit, unde pe care alte fiinţe nu le vor pătrunde sau le vor ignora. Unde ce se vor lovi, cel mai probabil, de nimic.”

Literatura, metafizica undelor tinzând către frumuseţea nimicului…

(Fragment dintr-o cronică mai amplă, care urmează să apară pe Boookhub.ro)

Sulina, mon amour!

Angela Baciu, Hotel Camberi, Tracus Arte, 2017

Poetă de o sensibilitate aparte, trecută prin experienţa dialogurilor esenţiale (cărţile sale de interviuri sunt mărturie), cu o maestră Jedi deloc căzută în patimile lui Luke Skywalker, cel din partea a VIII-a a trilogiei de trei ori stelare, mă refer la Nora Iuga, poeta fenomenală, adevărat personaj demn de un Război al stelelor literare, Angela Baciu se întoarce liric cu tot sufletul spre Ceilalţi (probă de foc pentru un poet, marcat de propriile abisuri şi frumuseţi sufleteşti), vii-treji ori adormiţi, către cei care se mai pot întoarce (din lumea umbrelor, altfel decât în romanul lui Jason Mott) doar mulţumită bunăvoinţei celor vii, mărturie fiind şi acest volum memorabil, „Hotel Camberi”…

Aşa cum am scris şi într-o recenzie la o antologie a lui Gerry McDonnell, „Am auzit un evreu irlandez”, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016, este o altfel de încercare de abordare a subiectului… învierii morţilor (există morminte evreieşti şi la Sulina, p.13), de invocare a unui Lazăr-muză cu ajutorul căruia un cimitir legendar capătă valenţe nebănuite. Cimitirul din Sulina (în opoziţie voluntară sau nu, din punct de vedere al artei poeticei, cu „Le Cimetière marin”, de Paul Valéry; apropo de raportul ego-ceilalţi), deoarece despre el este vorba, care, probabil, în nopţi de Halloween sau de Sfânt Andrei, ar putea părea chiar mai viu decât oraşul celor vii…

Desigur, în carte nu este vorba numai despre cimitirul localităţii, şi el un fel de hotel „cu stafii”, pe care numai poetul autentic le poate vede şi cu care, mai ales, poate intra în dialog, alt fel de dialog. Portul ni se prezintă astfel:

„altă zi/ aştept pescarii// tiberiu zice că se schimbă vremea/ mirosul de peşte împrăştie norii/ vin pescarii/ de la crişan/ de la maliuc/ lotcile scorojite îşi leagănă şoldurile/ femei de o sută de ani// bărbaţi arşi de soare cu mâneci suflecate/ la jean bart se bea votcă/ pe datorie// în satul vechi oamenii împrumută zahăr/ olga s-a mutat pe strada a III-a/ într-o casă albastră// şi/ iar miroase a peşte/ bărbaţii/ se duc la neveste// din farul vechi mă fixează/ ochii băiatului/ blond” (p.8)...

...

 

Desigur, multe poeme par a fi schiţele unor posibile povestiri, toate legate prin firul misterios al Morţii, cu care, într-un târziu, se intră în dialog la propriu (p.65):

„nu înţeleg ce spui./ clopoţeii de vânt aleargă anapoda/ încoace şi încolo/ tot strigă la mine furioşi…// tu, de colo,/ parcă/ moartea ţi se spune,/ în noaptea asta/ las uşa deschisă/ la casă,/ găsești tu drumul/ chiar dacă/ e eclipsă/ de lună …”

Este o invitaţie bizară oarecum, ţinând cont de vitalismul Angelei Baciu, de fervoarea cu care trăieşte Poezia Vieţii, dar şi un alt semn al acelei maturizări artistice despre care vorbim de câţiva ani buni. Ultimul poem din carte, „bunicul ulianov” nu are neapărat o semnificaţie demnă de un epilog, dar poate deschide o altă discuţie, chiar şi pentru fotografi (apropo de aceasta: excelente şi copertele bazate pe fotografiile Simonei Andrei, al doilea român selectat cu o lucrare de gen pentru „Vogue”, ediţia italiană): oare, noi, oamenii suntem, esenţa noastră este - doar lumină divină?

Cele două fotografii de mai sus sunt dintr-o altă carte, Strada cu zâne, de Geraldine Ghineţ, despre care voi scrie cât mai repede... Autor: tot Simona Andrei!

Este un fragment dintr-o cronică mult mai amplă, care o să apară în întregime cât de curând...

12 întâmplări ciudate… și-o minune

12 întâmplări ciudate… și-o minune

Fără speranţă, între reportaj şi istorie…

Fără speranţă, între reportaj şi istorie…: În urmă cu zece ani primeam entuziast cartea de debut a lui Costel Crângan, „Cutia cu păianjeni”, care se deschidea cu un prolog, „Ţara cu oameni gri

Mioriţa-Golem, Oaia-Zombi...

Costel Crângan, Emigranţii, Ed. Axis libri, Galaţi, 2017

În urmă cu zece ani primeam entuziast cartea de debut a lui Costel Crângan, „Cutia cu păianjeni”, care se deschidea cu un prolog, „Ţara cu oameni gri”, o parabolă schiţând o microistorie a României comuniste (în numai patru pagini), o parabolă care contrastează într-un anume fel cu naturalismul prozelor scurte din volum, proze care nu s-au constituit într-un roman numai datorită înţelepciunii scriitoriceşti a autorului care a migălit cartea timp de cinci ani, existând cel puţin un personaj a cărui umbră o putem simţi în mai toate textele, personaj ispită pentru a cădea destul de uşor în… romanesc…

După un deceniu, în care manuscrisul a tot stat la… maturare, jurnalistul a căzut, în fine, în ispita romanului. Cu un subiect mult încercat, ca să nu vorbim şi de temă, în literatura română a ultimilor ani, scriitori precum Cătălin Dorian Florescu, Marin Mălaicu Hondrari, Mihai Buzea, ca să dăm doar câteva nume, jonglând literar cu destinele românilor obligaţi, din diverse motive, chiar şi de conştiinţă şi de liber arbitru, sic, să ia calea exilului.

Spre deosebire de prima carte, aici, Costel Crângan pare să se ambiţioneze, anticalofil cu măsură (primul capitol arată că este de acord şi cu excepţiile), să demonstreze că literatura nu este chiar atât de importantă, când este vorba să ridici la fileul discuţiilor probleme grave ale naţiunii şi statului…

Concluzia primei cărţi, prin prisma comentatorului, era că „România (şi nu numai cea rurală) este (încă) o cutie cu păianjeni.” Concluzia celei de-a doua cărţi, din perspectiva scriitorului jurnalist, este că Speranţa, unul dintre relele cutiei Pandorei, nu a murit ci că s-a transformat într-un monstru demn de cele mai negre coşmaruri. Strigătul emigrantului, sufocat de impostură şi de hoţia administrativ-birocratică mioritică (da, monstrul e Oaia frankensteiniană, modificată genetic prin inginerii nu numai financiare, o oaie polifemică uriaşă, având coarne – nu ştiu dacă diabolice -, behăind pe la toate posturile de televiziune care nu mai au nicio treabă cu deontologia jurnalistică, mâncând iarbă doar din jurul Palatului Parlamentului, producând căcăreze parlamentare/i, oaia care a învăţat să ragă precum leul ori să urle precum lupul moralist, mâncând oameni prin curţile şi camerele spitalelor, cu garnitură de salcâmi şi alte limbi de lemn, Oaia-zombi, cu fâşii de carne atârnându-i printre dinţii înnegriţi, cu kakaclasa „politică” culcuşită printre firele de lână de aur, ş.a.m.d.), strigătul emigrantului din ultimul paragraf al cărţii este gâtuit, parcă anemic, dar cu atât mai disperat, „viu şi eliberat de povara îndoielii”:

„Băi, urdorilor! Băi, gnomilor! Rămâneţi cu ţara voastră de Kafka, băi, ipochimenilor, că eu mi-am găsit alt loc în univers. Am descoperit că aici nu-i gura de rai pe care-o cânta poetul şi nici mirabilul picior de plai cutreierat de mioriţă. Nu vă mai aparţin, strâmbilor! Nu mă mai revendicaţi! Aţi otrăvit pământul şi mi-aţi ucis rădăcinile. Sunt un ciuline de pârloagă rostogolit de vânt către Vest. Mereu către Vest… Statornicia e doar o nălucire. Sunt doar un emigrant oarecare dintr-o masă gigantică de emigranţi fără cale de întoarcere…” (p.157)

Într-un fel, Panait Istrati a fost primul scriitor care a scris despre emigranţi români, dacă nu îl socotim şi pe Jean Bart… Şi de la „Ciulinii Bărăganului” la „Ciulinii Covurluiului” nu este deloc o distanţă mare!

Costel Crângan nu dă nume de localităţi, dar se specifică: oamenii sunt din sudul Moldovei! Jurnalistul parcă s-ar fi înfiltrat, de-a lungul a peste zece ani, doar din când în când în grupul, gruparea de muncitori „clandestini” din Spania, coordonată de la un moment dat, nu ni se explică clar de când, de către Cezar, personajul principal, cel care strigă în pustiu la final…

În momentele în care este „complice” la munca lor în construcţii, află câte ceva despre vieţile lor, concepţiile lor, o întâmplare, două, este martor la câte o bucurie sau o dramă…

Continuarea prezentării de carte, în curând, pe Bookhub.ro...