Adrian Buzdugan, unul dintre mântuitorii lui Freddie, l-a
înviat mai mult sau mai puţin de curând, într-un volum memorabil, intitulat
chiar aşa, „Freddie” (deşi titlul nu spune mai nimic despre carte, dar poate fi
un single reuşit, unul dintre şlagărele verii literare! https://cartearomaneasca.ro/produs/freddie/), mi-a dăruit, nu cred
că împreună cu un mesaj subliminal ascuns, câteva cărţi, destul de recent:
printre ele, „Să fugi!”, de Jean-Philippe Toussaint !
 |
Jean-Philippe Toussaint, fotografie de Madeleine Santandrea, sursa Wikipedia |
Trebuie să recunosc: nu ştiam de musiu! Belgiano-francezo-universal,
scriitor, cineast, fotograf! Cartea am citit-o la mare, dar deloc pe fugă: o
revelaţie! Documentarea am făcut-o după ce m-am întors de la Eforie (Nord) şi
am descoperit că este o tetralogie, „Ciclul Mariei” (asta e!), din care a
apărut în limba română doar „Să fugi!” (2007), a doua carte, celelalte două,
ultimele, fiind publicate în Franţa în 2009 şi 2013. Prima era „Să iubeşti!”
(2002), trebuia, evident, să urmeze, „Să fugi!” (2005 în Franţa), apoi „Adevărul
despre Marie” (Maria, da!) şi „Goală” (sau „Nudă”!)!
Dar nu vă fie teamă să alergaţi! Este aici şi o pledoarie pentru body building intelectual, sic! Poate fi citită şi fără
celelalte! Eu n-am păţit nimic!
Spiritual, te poţi gândi la… o religie a vitezei, în care
trei video-evanghelii ar putea fi „Speed”, „Gone in Sixty Seconds”, „Run Lola
run” (mai sunt şi altele, dar viteza memoriei mele prinde doar atât la minut!),
dar mai aproape de adevăr ar fi să te gândeşti, atmosferic vorbind, sic, la un
„Lost in translation” tratat quasi-camusian!
Japonia este aici înlocuită cu China, Algerul cu insula
Elba, Scarlett Johansson este, de fapt, chiar o chinezoaică, pre numele ei LI
Qi, cu ea personajul aproape că are o relaţie, o aventură, în spaţiul
mediteranean nu mai este o mamă moartă, ci un tată, şi mai ales o iubire care
se străduieşte să învie, iubirea dintre personajul masculin narator şi Marie,
europeanca...
„Lost in translation” apăruse în 2003, ca spirit filmul era
al Sofiei Coppola, „aventura chinezească” din „Să fugi!” ocupă cam jumătate (
aproape 2/3 după alte numărători) din carte, care a primit Premiul Médicis şi
despre care Jean-Claude Lebrun, în „L’Humanité”, scria: „În universul
mondializat (n.n.:sic!, probabil a vrut să spună minimalizat, adus la stadiul
de „sat al celor care îşi permit să-l stăpânească”; sau poate „globalizat”),
J.-P. Toussaint ia în derâdere limitele convenţionale ale spaţiului şi
timpului. Face să survină o lume în acelaşi timp vastă şi restrânsă în care
elementele disparate ale realităţii se încrucişează cu viziuni, fantasme şi
angoase.”
Dacă vreţi, este o carte subtilă! Scriu, deja am scris mult
despre ea. Cât de curând veţi citi întreg textul! Şi se mai merită scris!
Este şi despre fuga amintirilor, a uitărilor, a micilor
coşmaruri existenţialiste pe care ţi le dăruieşte viaţa în general, precum
într-o pagină demnă de o altă mare crăpelniţă, dar mult mai subtilă: „Platoul
se oprise, şi, privind în faţa mea felurile dispuse pe masă în diferite
farfurii lungi, porc tocat cu ardei roşu, rinichi, peşte descărnat din care nu
mai rămăsese decât şira spinării, limbi de raţă care se marinau într-un rest de
sos brun, întregi, complete, care fuseseră pesemne prelevate în toată mărimea
lor, începând din fundul gâtului raţelor şi care plecau de la laringe pentru a
se lărgi şi a deveni lungi şi subţiri la capătul lor, am simţit deodată cum mi
se face greaţă, asociind fugar una dintre aceste mici limbi moarte cu limba lui
Li Qi – şi această imagine înspăimântătoare, pe care, odată apărută, am
încercat să o alung, veni să întunece şi oarecum să învenineze amintirea
momentelor de plăcere şi tandreţe petrecute cu care rămăsesem din contactul
real cu limba lui Li Qi în gura mea azi-noapte în tren, şi, acestei amintiri
totuşi delicioase, i se substitui atunci o senzaţie de dezgust, de silă, de
revulsie fizică, senzaţia concretă şi aproape gustativă de a fi avut azi-noapte
în gură, mobilă şi răsucindu-se voluptuos în jurul propriei mele limbi, una
dintre aceste mici limbi de raţă lungi şi subţiri de-un roz bătând în cafeniu
închis, presărată cu papile gustative albe şi aspre.” (p.82)
Evident, de aici plecând, Toussaint este… anti-proustian!
Dar avem de găsit măcar o căutare a unei iubiri… pierdute, de fapt două, una de
fast food chinezesc, alta tradiţional europeană (Elba este, nu-i aşa, lângă
Corsica!), cea de-a doua prezentându-se, după înmormântare (superbe imaginile
de la ceremonie şi de pe drumul de la biserică la cimitir, sau de acasă la
cimitir, cu Marie călare! „Pusese şaua pe o iapă a tatălui ei, şi, într-unul
dintre acele gesturi de nebunie de care
era capabilă, de paradă, de cutezanţă şi de bravură, ea, care nu se urca pe
cal, ea care nu făcea călărie, ănsoţise dricul călare”, p153), când cei doi
merg cu maşina, şi el o roagă pe femeie, orbit de soare, să-i dea ochelarii ei
protectori: „Şi-i scoase de la ochi şi mi-i puse chiar ea pe nas, într-un gest
care ar fi putut fi tandru, dar care, ca toate gesturile tandre pe care le
schiţăm astăzi, se termină printr-un dezastru şi o confuzie (…) de parcă de
acum înainte nu ne mai puteam apropia unul de altul,şi nu ne mai puteam iubi,
decât înfoindu-ne şi bruscându-ne reciproc.” (p.177)
Şi dacă tot scriam despre „poveştile efemerului”, câteva
detalii despre biografia lui Marie (p.164) îmi confirmă oarecum intuiţia, apropo
de estetica Occidentului avant la Lady Gaga şi la aproape 15 ani după „The
Physical Impossibility of Death in the Mind of Someone Living” a lui Damien
Hirst: „În urmă cu câţiva ani, Marie crease o colecţie de rochii din şerbet ce
se topeau pe trupurile manechinelor şi se amestecau cu carnea lor sub forma
unor firişoare lichide, tabac blond şi trandafir ofilit. Era una dintre operele
sale emblematice, o colecţie a efemerului, o primăvară-vară archimboldescă,
îngheţate, şerbeturi, granita, frulatto şi frape, care se topeau pe cărnurile
dezgolite ale modelelor, de-a lungul umerilor şi pe contururile şoldurilor, pe
pielea lor devenită carne de găină şi pe vârfurile sânilor lor întărite de
frig.” (p.164)
*
În cu totul altă ordine de idei, dacă nu vrei să mai alergi,
te poţi opri să asculţi „Patru porţi”, un album de muzică tradiţională
anatoliană, un album aproape lansat la Galaţi, cu ocazia simpozionului
intitulat „Muzica veche tradiţională – Influenţa muzicii turceşti asupra celei
din Balcani” (din 8 iulie), organizat de către Asociaţia pentru Promovarea
patrimoniului Cultural Galaţi (preşedinte Nelu Stase) şi Uniunea Democrată
Turcă din România, filiala Galaţi (preşedinte Gulten Abdula Nazare şi
vicepreşedinte Sali Erol), în parteneriat cu Universitatea de Jos şi Casa de
Cultură a Studenţilor.
Ali Riza Erdogan, născut la 24 decembrie 1970, la Sivas, care
este şi psiholog, având un cabinet la Istanbul, a şi stat în România, la
Brăila, vreo şapte ani; Nesrin Ulusu, născută, din ce am înţeles în 1974, la Hamburg,
este nepoata de unchi a unei celebrităţi în domeniul muzical, Celal Ulusu.
Muzica celor doi îţi poartă imaginaţia către un tărâm magic,
exotic cu măsură, leagăn al atâtor civilizaţii: Anatolia! Iubire, sacralitate,
umanism – iată trei cuvinte cheie pentru o oră de cântece care îţi vor reveni în memorie, fredonându-le când te aştepţi mai puţin!
Levantim, levantim, lumea chiar este un sat ceva mai mare pe care cu avionul, povestea sau muzica îl putem străbate degrabă!
 | |
| Participanţi la simpozionul dedicat influenţei muzicii vechi turceşti |
