Din resursele nebănuite ale Poeziei…

Sau raportul lipsit de graţie al unui adjunct de Inchizitor

Dan Vîţă, Dosar de beatificare, Opera Magna, Iaşi, 2017

Şade talentul-păcatul în Dan Vîţă precum Păcatul în Anna Karenina (nu cea din Tecuciul amintit(ă) la pagina 35!)!

Desigur, Dan Vîţă este şi el „o iubictimă” ( un poem se intitulează „Sonet pentru iubictimă”, p.42), eretizând-n (eretele-i neam cu şoimul) vânătoare de poezia sufletrupurilor demne de a fi visate, cântate, poemate „picioarele ei lungi ultimele se scufundă-ncet/ din coapse-i ies în fugă haite de ogari/ în somn goniţi de corn fligorn trompet// cu ochi mărturisitori ca sfânta agnesa-n lupanar/ doarme goală trufaţă cu nimb anahoret/ cu şoldul alb prelung şi arcuat şi princiar// cum iepurele-n fugă gonit de prepelicar/ afazic o acopăr în strigăte de şoim orbicular/ şi mâinile-n aerul cu întuneric o peţesc încet”, p.39.

Din punct de vedere al istoriei ereziilor, Dan Vîţă este un Hannibal Lecter (azi e mai cunoscut decât Rabelais, cu ai săi copii, Gargantua şi Pantagruel) al poeziei şi al credinţei, muşcând din nepoliteţea iubirilor mari şi dătătoare de fiori ai condamnării eterne, jucându-se şi de-a… apocrifele (partea a doua a cărţii, „Faza roman(ă)”, „noul textament” începe cu un astfel de apocrif, partea întâi fiind „Faza diecezană – excepţii de la cele 2 minuni”): „citiţi şi încă de pe acum vă tânguiţi că/ Titlul Poemului/ este greu de dat la o parte cu mâinile voastre/ mirosind/ a cloramină şi dezinfectante/ pregătite de îmbălsămare/ mormântul e gol ca o lăuză/ bolborosind ca o beregată în punga apelor/ înainte de a urca la cer/ se va arăta pe drumul de întoarcere/ şi bineînţeles că dumneavoastră îl veţi confunda cu grădinarul” (p.47)

Dacă vreţi, Dan Vîţă strigă şi el într-un pustiu, un pustiu al anti-materiei (sfinţeniei): un poem este intitulat „(dincolo de desfrâu şi înainte de ispită glasul celei care strigă)”, încercând să nu… încerce împăcarea imposibilă dintre luciditatea acceptării menţionatului desfrâu şi iubirea mai presus de orice iubire a misticilor. Spălând picioarele cuvintelor, el este un mistic al micilor iude care nu vor să fie doar cât valoarea a 30 de arginţi, iubind frumuseţea abstractă a provocatoarelor/provocatorilor de plăceri (incriminate), cerând, printre texte, îndurare: „şchiopătând ca iacob după desfrâu/ de după catapeteasma/ ochilor ca un text neputincios condus de călugării textualieri/ spre locurile cele dintâi la ospăţ/ printre leproşi şi paralitici/ hidropic intru în poemul hidropic/ ca în scăldătoarea de la betezda/ şi aştept/ mişcarea/ apei/ îngerul/ care/ tulbură/ cititorul cel bun care îmi aruncă textul/ vindecându-se-mă” (p.55)

Un prometeism de tip Van Gogh pare să anime bună parte din „aventura” sa: „Atunci cum e când strigătul ei nu se aude tot/ dispar sunete/ de smulgi cearşaful dezgolind-o/ să atingi precum pre-cuvântul/ textul tăiat în urechea lui malhus dinspre/ slugă înspre arhiereu/ dincolo de slugă înspre arhiereu/ de lângă slugă spre iuda foneticul/ fonem lângă arhifonem/ viermi de aer roşu şi vaier în grădină prin mulţimea de caligrafi şi zugravi ca la un tâlhar/ aţi ieşit să mă prindeţi/ când/ poemalhus a fugit gol din text” (p.57)

Destăinuirea cum că, într-un fel, textul poate fi o mlaştină, p.59, fără a rupe din context, ba dimpotrivă, referindu-ne la întregul fenomen liric vîţăean, ni-l poate prezenta pe poet şi ca pe un alt fel de Toma (dacă nu şi un fel de Barabas, după cum ar rezulta din „un exerciţiu de răstignire cu ecorşeul lui barabas”, p.62, sau un alt fel de Ioan, vezi „(despre propria mea decapitare)”, p.83), care ar vrea să creadă cum… crede el, observând non-concordanţa metafizică şi ultrafizică dintre planurile ontologice, fiind, repet într-un fel, un mistic al nefirescului misticismului, între profan şi sacru silabisind că „nu vei fi înfricoşat de memoria care asupreşte/ cuvântul pierdut” (p.60)

Că este pierdut sau că se vrea fi pierdut, este altă poveste!

Fiind întru Text, posibil „desfigurat de cititori/ textul cel vechi de zile”, Dan Vîţă îşi explică într-un fel şi relativ târzia „expunere” a textelor: „să zămisleşti şi-apoi să tăinui/ cum elisabeta” (p.61).

Desigur, omul nostru se poate să se fi distrat bine, să fi fost bucuros, pe lângă sentimentul de seriozitate pe care îl impune… cercetarea lirică: ni se sugerează să fim asemenea Mântuitorului, noi ne recunoaştem limitele şi limitaţiile, încercările, chiar şi aproape eretice sau păgâne de Imitatio Christi, dar şi înfrângerile în aceste demersuri: cu sau fără „moaşte la picnic” „să am poftă/ de peşte fript şi faguri de miere/ pe giulgiu ca la picnic/ să mişc deja/ în treia zi după acea noapte de dragoste” (p.68)

Poetul poate fi un tâlhar sau un criminal lecterian, cu bune gusturi, Dan Vîţă este un histrionic cu har, ieşind sau intrând în rol, din rol în rol, jucându-se cu toate cel sfinte, chiar şi cu Sophia, pe lângă Împărat, şi Ea poate avea goliciunile Ei, este preocupat de „înfăţişările învierii” şi umanităţii raportându-se la miracol („poemul răstignit cu două spinări” quasi-shakespearean), întrebând „primiţi păcătoşi de peste noapte?”, ascultând jazzul zornăitului celor 30 de arginţi amintiţi: „prinşi de friguri pe plajă/ ochii lui ioan bolborosind în apa sărată pe sânii mari ai mariei/ magdalene coborând leneşi ca lifturile/ vechi tremurând/ din toate articulaţiile/ blocându-se între coapse ca între etaje/ strigând după ajutor la vecinul apostol de la 4 (din 12)/ care trăieşte cu o/ mironosiţă tânără şi frumos-înspăimântată…” (p.73)

„Skandalon”? Aşa se numeşte poemul ce urmează, p.74, dar probabil, mai mult ca sigur „soluţia corectă este cealaltă (întotdeauna)”, p.76, aşa se numeşte poemul, poetul ne arată clowneristic serios o limbă de hârtie, p.77, „după Marea mea Schismă de Maria Magadalena”, p.79, alt titlu de poem, în ultimă instanţă Dan Vîţă este un demn urmaş al suprarealiştilor (mistici), ne lasă o Pseudo-Evanghelie Dada, cu personaje, printre altele, „un lamantin şi-un serafim ce dragoste a aerului cu apa”, dar el nu a tăiat cuvinte-hârtii pe care să le amestece apoi într-o punguţă pentru a le extrage separat, ci sinucigaş s-a tăiat pe sine, şi-a deschis beregata obsedantă (din întreaga carte), s-a lăsat părăsit de cuvinte, p.91, şi, totuşi, „iau cuvintele din gura mea şi le pun în gura ei/ (e o tehnică personală de supravieţuire inspirată/ e la priveghiul unui afrodiziac/ - parcă îmbrac mortul după scăldat/ mortul)// cuvintele mici o strâng de-abia îi vin/ îi sunt scurte i se văd pulpele albe/ atunci încep să scriu”, p.91, da, poate fi, nu numai moartea, p.88, „cu conţinut explicit sexual”, dar să nu uităm că s-a scris şi o metafizică a sexului, istoria omenirii este plină de mistica dragostei dintre un bărbat şi o femeie, Adam şi Eva sunt în toate, de la „Tichileşti la Burgos”, de la Tecuci până la Ierusalim…

Ucenicul (vrăjitor al cuvintelor) Dan Vîţă dă lecţii maeştrilor, nu că ar vrea asta, aşa i-a ieşit (glumesc!), este un fel de Cerenkov sui generis, cu Cerenkov începe cartea, scrierea sa este un fel de radiaţie Cerenkov, şi Evanghelica Wikipedie ne lămureşte: „Radiația Cerenkov este radiație electromagnetică emisă atunci când o particulă încărcată electric (cum ar fi un proton) trece printr-un dielectric cu o viteză mai mare decât viteza de fază a luminii în acel mediu, fenomen numit și efect Cerenkov. Strălucirea albastră caracteristică reactoarelor nucleare se datorează radiației Cerenkov. Numele provine de la fizicianul rus Pavel Alexeevici Cerenkov, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1958, primul care a caracterizat acest fenomen.”

Între „(rai urât şi iad frumos)”, titlul poemului de la pagina 30, între Emil Brumaru (un picuşor mai încrâncenat, mai straşnîi, cum ar spune multe dintre personajele ruseşti invocate în carte), Magnificul Tzone, Mihail Gălăţanu, Luca Piţu, Shakespeare, Petrarca şi… Baudelaire, dar aici cu un fel de psalmi-declaraţii de amor ai posibilului rău absolut, care va să zică iubirea femeilor sau a unei femei mai presus de… Orice („astfel că-n mintea mea raiul avea chipul şi asemănarea ei”, p.40), ca să concluzionăm, poetul îşi propune si(n)gur propriul dosar de beatificare… literară, zâmbind sincer a spovedanie.

Dacă nu iese chiar din mantaua lui Gogol, din cămaşa de condamnat la moarte a lui Dostoievski se trage aproape sigur Dan Vîţă (în propria ţeapă), cu ajutorul iubitei iubire, putând să se joace de-a Karamazovii toţi (altfel decât Mihail Gălăţanu în al său „Ultim Karamazov”), să interpreteze toţi posedaţii, demonii…

Bref, un poet aproape ascuns, doar pentru cunoscători (până acum de apreciat), propune, în fine, întregii lumi, un dosar… X al „noii sincerităţi” literare, de… analizat şi de tratat în noi şi noi estetici, inumane, postumane, postapocaliptice ş.a.m.d. Aceasta dacă nu e cumva primul pas al unei noi revoluţii dionisiace! Eclectice, diogenice, dându-se ambiguităţii condiţiei umane ceea ce este al Cezarului!

© a.g.secară

Un mini concert memorabil la Festivalul POEZIA – PORT LA DUNĂRE.

„Vis de violoncel” - concert Clementine Gasser, în dialog cu poetul Peter Sragher – ”Ascultă liniştea vorbind”

Raţiunea Istoriei la... Harem?

Un existenţialism sui generis? Viaţa… Kösem

Solmaz Kâmuran, Kösem. Şerbetul puterii are gust de sânge, Polirom, 2017, în traducerea Margaretei Aslan şi a lui Călin Felezeu

Poate mai mult ca niciodată un roman istoric clasic, în cele mai multe componente ale „regiei” sale, mi-a lăsat gustul sălciu al deşertăciunii. Crime, chiar omorârea propriilor copii, doar pentru ce? Pentru eternitatea unui nume, pentru o glorie efemeră? Sau setea de supravieţuire, transformată prin fermentare, în sete de putere?

Unde este adevărul unei vieţi devenite legendare, dar care s-a frânt aproape nefiresc de uşor? Uşurătatea fiinţei umane, până la urmă, cât cântăreşte în talgerul istoriei… sacrului?

Avalanşa de asasinate politice, prinţii posibili moştenitori (şahzadelele: cartea aproape că începe cu asasinarea prin sugrumare a tuturor celor 19 fraţi ai noului sultan, Mehmed al treilea, care urca pe tron la 22 decembrie 1603) şi vizirii fiind în topul celor omorâţi, tot felul de oameni de încredere care ajung degrabă daţi… neîncrederii Morţii, campaniile militare, molimele, cutremurele, incendiile, răscoalele, cele mai multe, evident, înăbuşite în sânge, toate, mai toate acestea schiţate, cu câteva excepţii, exprimă, probabil, şi o anumită filozofie asupra istoriei din partea scriitoarei Solmaz Kâmuran.

Sau încearcă, estetic, să exprime grozăvia speciei noastre care parcă doreşte iarăşi, în ultimii ani, să arate Raţiunii cât de puţin importantă este şi a fost de-a lungul timpului!

În traducerea muncită, inspirată a doamnei profesor Margareta Aslan şi a domnului profesor Călin Felezeu (care însufleţesc, printre altele, Institutul de Turcologie din Cluj-Napoca, fiind amândoi împătimiţi de cultura, civilizaţia şi spiritualitatea turcă, dar şi de cea a popoarelor turcice), romanul lui Solmaz Kâmuran, care nu este deloc la primul roman istoric, nu „filosofează” precum am început eu această prezentare de carte. Sunt pagini încărcate de un anume lirism, se strecoară şi meditaţia, dar spiritul vechilor cronici istorice, pastişat cu graţie de S. Kâmuran (şi cu iscusinţă de traducători, domnul Călin Felezeu fiind şi doctor în istorie, cu specializarea chiar în Istoria Imperiului Otoman, aşadar turcolog din toate punctele de vedere, predând şi istoria Islamului, specializat fiind şi în paleografia turco osmană), învinge şi romanţarea.

În ceea ce priveşte… Adevărul, în momentul în care rivala lui Kösem, sultana Mahfiruz moare, după o ultimă întâlnire, de împăcare, cu eroina principală, un mic paragraf de la pagina 196 este lămuritor, fiind oarecum punctul în care personalitatea fostei Anastasia, născută pe o insulă grecească sub administraţie veneţiană, Tinos, răpită de piraţi şi cumpărată pentru plăcerile sultanului, capătă accente malefice, din setea pentru supravieţuire, în ultimă instanţă instinctivă, atât pentru ea, cât şi pentru copiii ei: „Chiar dacă acum Kösem ştia tot adevărul, a preferat să nu spună nimic şi să lase lucrurile aşa cum erau. După cum îi spusese şi lui Mahfiruz, lăsase totul în urmă, într-un trecut ce nu mai putea fi schimbat. Ceea ce conta acum era ziua de azi şi cea de mâine…”

Mahfiruz, şi ea grecoaică la origini, o femeie frumoasă, cum altfel?, dar mult mai puţin inteligentă decât Kösem, nu degeaba romanul stă sub semnul jocului minţii, şahul, pe care Kösem îl ştia bine învăţându-şi şi sultanul, mult prea iubitul Ahmed, aşadar, Mahfiruz, cam iute la mânie şi gelozie, ajunge să sufere cumplit, fiind marginalizată, în urma comploturilor şi asasinatelor unor apropiaţi ai lui Kösem, printre ei numărându-se şi un francez, Antoine, castrat, devenit Sandal (de la esenţa de santal), îndrăgostit de Irina, prietena cea mai bună a lui Kösem, răpită în acelaşi timp cu ea…

Antoine, deşi „secundar”, este unul dintre cele mai bine creionate personaje, prin amestecul de bine şi de rău pe care acesta îl putea face, în pofida înfăţişării angelice. Câteva dintre faptele lui vor fi cele care vor duce la marginalizarea lui Mahfiruz, dragostea posesivă pentru Irina, cea „re-botezată” Nevnihal, ducând la exasperarea acesteia, care îi destăinuie lui Kösem „adevărul” în ceea ce priveşte nevinovăţia rivalei în ceea ce priveşte otrăviri şi tentative de otrăvire care vor duce, de pildă, la moartea unei sultane rivale lor, Fatma…

Sultanul Ahmed avea băieţi de la toate cele trei, Kösem îi va iubi pe toţi aceştia, îi va învăţa… şah, evident, unii vor înţelege mai bine regulile, alţii nu, cert este că, într-un fel, nu raţiunea, ci parcă teroarea, spaima, lăcomia, nebunia par să domnească prin urmaşii lui Ahmed, cărora Kösem le va fi, în măsura posibilităţilor şi conjuncturilor, sfetnic…

Este o lume de o instabilitate „politică” înfiorătoare, Kösem „prinzând” domniile lui Ahmed, Mustafa cel Nebun, Osman, Murad al IV-lea, fiul lui Kösem, urcat pe tron la 11 ani, în 1623,(Ahmed preluase puterea la 14 sau 13, vârstă pe care o avea şi Anastasia când s-au cunoscut: văzând adolescenţii vremurilor noastre te îngrozeşti un pic când te gândeşti că ei guvernau, cu ajutor, dar, şi sub „povara” capriciilor lor un ditamai Imperiul!), apoi Ibrahim, tot fiul lui Kösem, şi el un pic „luat”, şi Mehmed, un nepot… Vizirii erau schimbaţi aproape ca şosetele, de obicei condamnaţi degrabă la moarte, diplomaţia se îmbina cu mârşăvia, promisiunile erau deseori neonorate, politica internă încerca să se sincronizeze cu… politica externă, Imperiul intră într-o fază de stagnare, jucându-se… şah cu marile puteri ale vremii (diplomatic sau militar): Persia, Veneţia, Austria, Anglia, Franţa, Polonia…

Relaţional-narativ se pune accentul pe perechile Ahmed-Kösem şi Kösem-Murad. O romantică poveste de dragoste mai este aceea dintre Irina şi Rüstem, unul dintre piraţii care le răpesc pe cele două din Tinos, care se vor regăsi mult mai târziu, vor avea şi copii, trei fete, dar pe care şerbetul puterii – nu ştiam că şerbetul este şi o băutură! - îi va despărţi dramatic dar şi poetic, Solmaz Kâmuran alegând o soluţie interesantă pentru a arăta contrastul dintre o viaţă liniştită, măcar aparent, şi una în care toate legile sunt date în egală măsură de setea de putere şi de supravieţuire cu orice preţ!

Într-un fel, ca în orice carte bună, este vorba despre… viaţă, despre alegeri pe care le poţi face sau nu.

„Viața e ca o bocceluță plină de înfruntări și de contraste, un amestec de miracole și speranțe. Nașterea și moartea, fericirea și tristețea, sănătatea și boala, bogăția și sărăcia, puterea și slăbiciunea, mila și cruzimea, iubirea și ura… Toate lucrurile frumoase își au și neîmpăcările lor.” (p.260)

 Scriitoarea îi acordă Irinei o şansă…

Dar despre aceasta şi alte aspecte ale unui roman istoric quasi-clasic, pe bookhub.ro, cât de curând… Kösem, adică „lidera”, „conducătoarea”… Viaţa care ne călăuzeşte…

© a.g.secară

Poarta turcească la Festivalul POEZIA - PORT LA DUNĂRE

Felicitări organizatorilor, Centrul Cultural Dunărea de Jos!

https://www.facebook.com/media/set/?set=ms.c.eJxFjsENxEAIAzs6YcAs9N~%3BYKWwg35E9NopgqZnnUU3~_8AKClkUZQHQizoKTKmT5C5DnSZhhQFU7MqYCeSrhk1CXTji30tLgJ~_WV2lQEV~_or7WMmeyyqj6XuSoOQBcgGK0VeEPYHYhw3QQ~-~-.bps.a.1951591791539006.1073742766.184185541612982&type=1

Cronica în întregime la Poarta Turcească, realizată de către Romeo Aurelian Ilie...

Dacă tot a apărut în revista Urmuz, am dat link cu câteva postări mai devreme, dar sunt ceva probleme la lectură şi accesare, şi fiindcă Romeo Aurelian Ilie a şi vizitat Poarta hanului turcesc din Galaţi, cu voia dumnealor, minunaţilor oameni urmuzieni, postez aici cronica în întregime:

Romeo Aurelian Ilie la Poarta Turcească din Galaţi

Întru propășirea prieteniei literare româno – turce

Cronica la volumul „Poarta turcească” de a.g. secară – halibey

(Editura Detectiv Literar, 2017)

de Romeo Aurelian ILIE

„Poarta turcească”, cel mai recent volum de versuri al poetului și criticului literar A. G. Secară (ortografiat aici și Halibey), este mai întâi de toate o carte inedită. Și aceasta prin prisma faptului că stă sub semnul prieteniei și al tributului adus unor personalități culturale de etnie turcă, care i-au trecut prin viață poetului, marcându-i într-un fel sau altul destinul: profesorul Űnal Șenel, Gülten Abdula – Nazare, scriitorii Șefik Kantar, Emin Emel, precum și poetul Mehmet Ḉerçi. De asemenea, cartea mai este dedicată și memoriei strămoșilor de etnie turcă ai poetului, reprezentați în carte de străbunica Ruxandra Halibei.

Volumul este construit din patru cicluri distincte: „Poarta turcească”, „Sabia de smochin”, „Urcând la Koyun Baba” și „Întâlniri cu Yunus Emre”, precum și o scurtă secțiune în limba engleză, „The Gazels of the Fig Tree Sword”, cuprinzând traducerile lui Petru Iamandi la ciclul „Sabia de smochin”. Fiecare dintre aceste cicluri are un caracter de sine stătător, identificându-se printr-o unicitate stilistică și estetică anume, dar unindu-se totuși în economia cărții, sub umbrela prieteniei poetice româno – turcă.

Ciclul „Poarta turcească”, ce deschide volumul, se distinge prin faptul că adună, la un loc, poezii mai noi și mai vechi din creația poetului, având ca numitor comun afinitatea spirituală pentru cultura turcească, poezii în care sângele otoman ce-i mai curge încă prin vene poetului își spune cuvântul. În anul 1999, A. G. Secară – Halibey scria: „muezinul fluiera.../ lunii semite feregeaua/ îi ședeau bine ochii/ (se)gregau sub pleoape intifada senzuală// în jurul arșiței șarpele se încolăcea/ un coran despletit/ era citit de un nor necredincios// ...// străina căuta minciuna-n deșert”. Iar în poezia din finalul ciclului, creație de dată recentă, poetul își afirmă încă o dată legătura ombilicală ce-l ține legat de mistica turcească: „omul a zâmbit/ a ridicat brațele a dans cu noaptea/ focurile s-au aprins/ semiluna a ieșit din teaca nopții/ ca o sabie de lemn/ cu care un copil și-a tăiat copilăria/ spre a nu-l mai părăsi// sângele ei/ floare nebună/ hrana tinereții - gazel”.

Dat fiind faptul că este un ciclu format din poezii din perioade diferite ale creației, el are într-adevăr o imagine aparent dezordonată. Se întâlnesc aici elemente estetico - stilistice diferite, specifice fiecărei perioade în parte. Dar și așa, acestă dezordine poate fi asimilată de către duhul ce plutește peste întregul ciclu, și care creează din plin atmosfera mistică, specifică unei comunități turcești, populată de cadâne și mai ales de muezini și derviși rotitori.

Cu totul altfel stau lucrurile în cel de-al doilea ciclu al volumului, „Sabia de smochin”, având și un subtitlu foarte sugestiv: „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară Halibey”. În această secțiune, ce stă sub protecția literară a poetului musulman Rumi, poetul se transformă la rândul său într-un scriitor de gazeluri desprinse parcă direct din lirica otomană. Este impresionant aici modul în care A.G. Secară reușește nu doar să împrumute tehnica și estetica gazelurilor turcești, în manieră mecanică, dar să le și dea viață, să imprime fiecare vers cu elemente din viața și cultura musulmană. Spre exemplificare voi reda în continuare doar primul dintre cele șaptesprezece gazeluri create de acesta (sau traduse sub stare de transă, cine știe): „Smochine de dulceață sufletele oamenilor sunt/ Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere și unt// Cânt și rugăciune oamenii pot fi, pace-n ochii lor,/ Inima ta deschisă fie, de când părul tău nu e cărunt// Din viitor aud cântecul tânguitor de sub salcâm,/ La mormânt se-adună speranța, înfrângând tot ce este crunt// Îngerii zboară-n cuvânt, secundele nu mai trec deșert/ Iubirea sfântă pogoară, cum apa alintă urma-n prund// Adi güzel, viața parcă e un vis, vis de uitat derviș/ În uitată caravană, în uitarea uitării... drum sunt”.

Deși nu sunt un cunoscător al limbii turcești, pot intui, bazându-mă pe fonetica cumva diferită pe care o iau gazelurile lui A. G. Secară, și care le face să fie și mai turcești, că acesta a respectat în creația sa, inclusiv legile gramaticale ale limbii dervișilor, având grijă să folosească corect sintaxa frazei și topica cuvintelor.

Cel de-al treilea ciclu al volumului, intitulat „Urcând la Koyun Baba” este format dintr-un singur poem – fluviu, ce surprinde atât prin profunzimea mesajului, cât mai ales prin structura sa grafică, descrisă prin folosirea versurilor scurte, dar inegale ce dau naștere unui text vertical care sugerează urcușul, atât fizic cât și spiritual. De asemenea, este foarte important de punctat aici faptul că din punct de vedere al mesajului transmis, poetul reușește să obțină o buclă mistică, ce denotă ideea de împlinire a unor idealuri spirituale, ca și cum căutarea s-a încheiat armonios, prin aflarea răspunsurilor. Astfel, poemul începe cu versurile: „inimă străină/ cu un toiag improvizat/ dintr-o creangă de copac/ necunoscut// urcând urcând// departe de lume/ printre umbre, urme de fructe/ sfărmate/ doar de timp”, și se încheie astfel: „noi, oamenii,/ coborând, coborând,/ ducând dorul/ de a fi și altceva, altcum,/ altfel// scântei/ ale paradisului/ care este/ pentru totdeauna/ inima lui Dumnezeu// uneori inima Lui/ se odihnește pe Koyun Baba”.

Cel de-al patrulea și ultimul ciclu al volumului (exceptând traducerile lui Petru Iamandi la ”Sabia de smochin”), denumit „Întâlniri cu Yunus Emre”, se constituie dintr-un dialog imaginar, mai bine spus, livresc, înfiripat între poetul român și maestrul său spiritual în materie de poezie turcească, poetul Yunus Emre. Poate cel mai frumos schimb de replici dintre cei doi este cel din poemul al cincea, în care poetul turc își deplânge durerea singurătății: „Doamne, ce crezi că pot să fac?/ Iubita mi-e departe./ Durere-mi port, fără de leac,/ Speranțele-s deșarte”; iar A. G. Secară – Halibey, îl consolează spunându-i: „Yunus Emre, dragostea/ e ca un pui de soare/ fugit de-acasă// ia-l, de poți, în căușul palmelor,/ ascunde-l sub turban,/ apropie-te de departe, zâmbește-i// poate ea îți va zâmbi, poate îți va spune un cuvânt/ unde puiul de soare/ va găsi un grăunte/ din sângele firii”.

Ceea ce atrage atenția la acest din urmă ciclu, este faptul că poetul român s-a aplecat într-atât asupra poeziei omologului său turc, încât a reușit să intre în pielea versurilor acestuia, să-i înțeleagă atât mesajul cât și estetica și să-i răspundă ca de la egal la egal, reușind să creeze prin aducerea la un loc a celor două identități poetice, în principiu diferite, a unui text unitar,ce poate fi citit ca și cum ar fi scris de la un capăt la celălalt de o singură voce poetică.

În încheiere nu îmi rămâne decât să salut călduros apariția acestui inedit volum de versuri, făcând o adâncă reverență în fața eforturilor depuse de către A.G. Secară – Halibey, de a aduce la un loc două culturi poetice atât de diferite, dar susceptibile de a fi unite în duhul unei reciproce deschideri a inimii către celălalt.