De 8 Martie, ceva de suflet...

Patru ore de eternitate

Angela Baciu, Charli. Rue Sainte-Catherine 34, Bucureşti, Integral, 2017

Cu aceeaşi dezinvoltură şi eleganţă lirică din „Hotel Camberi”, Angela Baciu propune un moment special, patru ore de eternitate (Poate ar trebui să scriu cu E mare, Eternitate, dar să fim precauţi, metafizic vorbind!), o invitaţie la cafea şi nu numai pentru un Nietzsche rătăcitor, care credea în eterna reîntoarcere, mai mult sau mai puţin, şi care îţi imagina un comandament conform căruia trebuie să-ţi imaginezi că ai putea fi prins într-o buclă temporală de o zi, şi după acest principiu să-ţi organizezi fiecare zi din viaţa ta, să fie o zi plăcută, perfectă la care ai putea să te întorci mereu şi mereu…

Scrie despre aceasta şi Milan Kundera în „Insuportabila uşurătate a fiinţei” şi Angela Baciu, care ştie cu siguranţă de acele episod, găseşte în viaţa sa recentă…patru ore pe care le-ar repeta, probabil, dacă ar putea, în paradisul său particular.

Patru ore pe Rue Sainte-Catherine, nr. 34, la „Charli” o boulangerie din Bruxelles! Într-un fel, întreaga carte stă sub semnul magic al cifrei patru, dacă ne raportăm la un fragment din textele de început (p.8):

„Apropos, cândva am citit într‑o revistă pentru femei, din acelea în care găseşti reţete de amor, sau cum să învăţăm să folosim rujul corai, unde e iubitul tău când tu eşti la serviciu, sau 5 secrete pentru o relaţie reuşită. Nu mai spun de paşii pentru a avea un orgasm reuşit, sau slăbeşte cu dieta minune x. Dar, să revin că m‑am luat cu vorba, vă spuneam că am citit într‑o revistă cum se prepară un croissant cu unt (ştiu, e şi preferatul Norei): nu ştiu dacă e reţeta cea mai bună.

Ingrediente: 120 ml lapte cald, 25 grame drojdie proaspătă (sau 7 grame drojdie uscată), 3 linguri zahăr (45 grame). 250 g făină, o linguriţă sare, 150 grame de unt.

Mod de preparare:

Într‑un castron mare se pisează drojdia proaspătă şi apoi o amesteci bine cu zahărul. Adaugi laptele călduţ şi dai deoparte. Aveţi răbdare. Într‑un bol separat, amesteci făină cu sarea, apoi cu untul tăiat cubuleţe şi după ce le‑ai omogenizat, torni amestecul de lapte cu drojdie, şi îţi va ieşi un aluat vârtos, pe care apoi îl înveleşti într‑o folie de plastic. Îl laşi vreo 30 de minute la frigider. Scoţi aluatul din frigider şi îl întinzi bine într‑o foaie, pe care apoi o împătureşti şi o întinzi din nou. Repeţi operaţiunea de împăturire şi întindere a aluatului de (nu mai mult, nu mai puţin) 4 ori. Apoi înveleşti aluatul, din nou, într‑o folie de plastic şi îl laşi la frigider peste noapte.

A doua zi:

Întinzi aluatul într‑o foaie dreptunghiulară pe care o tai în triunghiuri, pentru a le rula apoi, în formă de croissant, după care le pui în tava de cuptor, pe o hârtie de copt şi le laşi 2, 3 ore…”

Precum se observă, frumoasa prietenie dintre Nora Iuga şi Angela Baciu continuă şi aici, literar vorbind, deoarece acest punct de vedere ne interesează:

„Apoi am învăţat să număr minutele. Fără grabă. De parcă toată viaţa mea s‑ar fi strâns în această zi. Cu toţi oamenii care intră şi ies din prăvălie.”

Şi mai ales cu toate gândurile.

Şi despre „regele meu”, probabil regretatul Rege Mihai, căruia i se aduce un omagiu pios:

„nu ştiu de ce mă gândesc acum la regele meu.

când am dat mâna cu el m‑am fâstâcit

ca un copil.

mâna grea mi‑a strâns degetele a zâmbit uşor

mi‑am dus un picior la spate

şi mi‑am îndoit genunchiul

voiam să mă fac mică

aşa ca alice în ţara minunilor

să fie vreo douăzecişicevadeanideatunci

îmi plăcea să îl privesc

stătea drept în faţa aparatului de fotografiat

eu în rândul 2 cu sacou roşu

şi cămaşă cu dungi albe

fotografia asta o port cu mine peste tot.”

„Totul” începe la orele 14, într-o zi oarecare a Eternităţii, la şi cinci începe o ploaie torenţială, încet, încet, minutele, gândurile, oamenii vii şi cei mai vii decât viii, aşadar, intră în poeme: pe lângă Rege, mama, apoi, la şi douăzeci, bunica Sofia:

„nu am cunoscut‑o.

dar o văd

cum intră pe uşă la charli.

câinele ei bătrân şi şchiop cunoaşte drumul

88 de riduri duc toate la casa ei.

în fiecare zi cere

baghete tradiţionale cu cereale. nimic altceva.

nu se grăbeşte. desface sacoşa albastră

de rafie şi înghesuie pâinea. deasupra aşează

poşeta cu margine metalică. la modă în timpul războiului.

mâinile îi tremură uşor.

la charli e cald

vin unii. ies alţii.

numără restul. aceleaşi gesturi

în fiecare zi. nu se teme de ploaie

câinele şchiop o păzeşte.” (p.14)

Potopul continuă la şi „33”, fanteziile se coc „la fără zece”:

„prin uşa de sticlă se văd cuptoarele de pâine

din boulangeria belgiană.

patiserul, în halat alb şi mânecile suflecate

pare că ştie ce are de făcut. e atât de serios

de parcă s‑ar pregăti de o operaţie grea.

aşează tăvile pe rafturi

le face loc altora.

îşi pune mănuşile,

scoate pâinea fierbinte

din cuptor. aburii,

ei, aburii mă duc acasă

la vatra din pământ de ţară.

închid ochii. pâinile

sar de colo colo înghesuite fiecare

îşi caută locul. unde vor ajunge azi

o rafală de vânt deschide uşa

aerul rece intră nepoftit şi geamurile se aburesc

nu mai văd nimic prin lentilele ochelarilor.

pe vârful pantofului o gărgăriţă.”

Şi în afară de magica buburuză, ce să vă mai doresc: pain au chocolat, le tortillon, la croix de Savoie, le Suisse raisin, la brioche au chocolat, le craquelin… Şi câte un sejur fabulos la Paris, Coasta de Azur, Bruxelles… City break să fie!

La cartea Angelei Baciu  voi reveni, cât de curând...

Primul gazel imaginar al lui Sarî Saltuk Baba, acum şi în germană...

Das Feigenschwert

Die imaginäre Ghasele von Sarı Saltuk Baba,
In der ebenso imaginären Übersetzung von Adi G. Sekara Halilbey

Motto:

Das Sein ist dünner als die Vorstellung,
Und der Mond bleibt nur Gewölbe.

Rumi

**

I.

Süße Feigen sind die Menschenseelen

-auf Allahs blauen Schale- Gestirn von Honig und Butter.

Lied und Gebet sei die Menschen, Frieden in deren Augen,
Sei dein Herz offen schon bevor dein graues Haar.

Aus der Zukunft höre ich das Wehlied unter der Robinie,
Zum Grab kommt die Hoffnung, die alles grausames besiegende.

Wörterähnlich fliegen die Engel, kein Augenblick sinnlos weht,
Die Liebe steigt heilig herab, wie ein Fluss die Spuren auf dem Sand küsst.

Adı Güzel, das Leben ist gleichwie ein Traum, Traum eines vergessenen Derwisches
In der vergessenen Karawane, in der Tiefe des Vergessens ... Weg bin ich.

Sabia de smochin

Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba,

În traducerea la fel de imaginară a lui Adi G.Secară Halibey

Moto:

Mai strâmtă-i ființa decât închipuirea,

Și lunii îi rămâne atunci doar arcuirea.

Rumi

**

I.

Smochine de dulceaţă sufletele oamenilor sunt

Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere şi unt.

Cânt şi rugăciune oamenii pot fi, pace-n ochii lor,

Inima ta deschisă fie, de când părul tău nu e cărunt.

Din viitor aud cântecul tânguitor de sub salcâm,

La mormânt se-adună speranţa, înfrângând tot ce este crunt.

Îngerii zboară-a cuvânt, secundele nu mai trec deşert,

Iubirea sfântă pogoară, cum apa alintă urma-n prund.

Adı güzel, viaţa parcă e un vis, vis de uitat derviş,

În uitată caravană, în uitarea uitării… Drum sunt.

The Fig Tree Sword

The imaginary gazels of Sarî Saltuk Baba,

In the no less imaginary translation of Adi G. Secară Halibey

Motto:

The being’s narrower than imagination

And then the moon is left with just its curvature.

Rumi

**

I.

The people’s souls are like jam figs

On Allah’s azure plate, stars of butter and honey.

Song and prayer people can be, peace in their eyes,

May your heart be open, ever since your hair was not gray.

From the future I hear the sorrowful song from under the locust tree,

Hope comes to the grave, defeating whatever is dreadful.

The angels fly spreading the word, the seconds pass no longer in vain,

The holy love descends just like the river strokes the trace in its bed.

Adi güzel, life looks like a dream, a dream about a long-forgotten dervish,

In a forgotten caravan, in the mother of forgetfulness … I am a way.

P.S. Salcâmul la care fac referire în text încă era în anul 2015, după cum se vede din filmuleţul realizat de mine atunci, când am ajuns prima oară la Babadag.

Traducerea în engleză aparţine Profesorului Petru Iamandi, iar traducerea în germană lui Rafael Fogăraş.

Codruţ Radi şi convingerea sa că limitele Poeziei pot fi depăşite…

Pe pagina de gardă a celei mai noi cărţi a poetului şi artistului plastic Codruţ Radi, „Ecoul dintre umbre” (Ed. Detectiv literar, Bucureşti, 2017), a noua în ordinea apariţiilor, autograful dăruit subsemnatului precizează că este un volum „despre limitele poeziei”…

Vasta experienţă în relaţia cu Măria Sa, Poezia, îi permite să afirme ludic, dar serios, această perceptivitate care se exprimă, experimentalist, câteodată, din ce am citit în alte trei cărţi ale domniei sale, abstract, ermetic, ca să nu spunem codat, Adrian Lesenciuc, într-o prefaţă intitulată „Formula alchimistului”, la volumul „Celălalt, hotar cu mine”, referindu-se la „un ermetism filologic de tip mallarmean”. Dar iată ce exprimă poemul „Nimic de ales”, pp.78-79, fragmentar, confirmând: „Toate timpurile/ s-au închis/ într-un cod/ însuşi omul/ că e viu/ se preface/ hăul dinăuntru/ să vadă/ de la un capăt/ la altul/ cât e pod/ înainte de pace,// Toate minţile/ au sfârşit/ fără rod/ precum sunt/ spre dincoace/ altui trup/ un întreg univers/ să nu-încapă/ în el/ izbindu-se-ntruna/ arce-n pod/ înainte de pace.”

După cum explică eseistic în prefaţa intitulată „Rezonanţa poetică…” (fragment dintr-un volum în pregătire, intitulat „De… cripte-n voie – pretexte în favoarea poeziei”), „constanta fatalităţii noastre artistice rămâne nevoia de eliberare din constrângerile limbajului, pentru a găsi expresiile cele mai nimerite creaţiei.” Rezultă un experimentalism intelectualizat, demn de o estetică autentică, nu neapărat inumană, după cum se joacă serios Felix Nicolau, unde inteligenţa pare să aibă câştig de cauză în disputa amicală cu sentimentul, omul, înţeles în primul rând ca fiinţa raţională, ajungând să se împace, prin creaţie, „cu natura generatoare, de cele mai multe ori” a unor energii negative.

Văzând limitele Poeziei, poetul provoacă şi o subtilă gâlceavă, chiar moderat optimist fiind în depăşirea acestor limi… taţii, ca să adoptăm limbajul lui Constantin Noica, care făcea o distincţie între „limite” şi „limitaţii”, ultimele lărgind regulile: „Nu am în mine-atâta poezie/ cât să m-aleg visării de trezie/ când nu mai ştiu ce noapte ori ce zi e/ şi dacă-s viu că-nseamnă erezie,// M-adaug bătrâneţii cu trufie/ acopăr ce-am pierdut prin ce-o să fie/ pe urmele-i scornind filozofie/ cuvinte neînstare de-atrofie,// Apusului ce-mi pare lenevi/ când gândurile timpul reînvie/ scăpându-mă amintei din sclavie/ primejdiei de-o altă colivie.”

Deloc facil, aşadar, propunând cititorului o provocare demnă de teoriile textului, dar nefăcând precum Derrida, adică nu întrebându-se numai „ce este scrierea?”, ci aruncându-se în viitor, provocând întrebarea „ce va mai fi scrierea?”, Codruţ Radi propune şi rezolvă „exerciţii mentale” care au rolul lor, de a păstra nişte punţi cu „amintirea experimentată deja”, sesizând însă şi pericole sau, dacă vreţi, dificultăţi: „Suprimarea totală a concretului, în afara percepţiei, ar fi un salt prea mare în lumea strict ideatică. Pe de altă parte, implicarea în exces a gândirii, la nivelul creaţiei, riscă o golire de semnificaţii artistice, de esenţe metafizice, de magie a cuvintelor, în cazul poeziei. «Gândirea spulberă farmecul poetic», spune Petre Ţuţea. Poate nu aşa de drastic, reconsiderând această afirmaţie metaforic, nu trebuie să condamnăm implicarea gândirii în poezie decât dacă, în momentul ei de sublim, intervine prin epurarea imaginilor, nu a ideii. Reconstrucţia continuă, posibilă în această zonă, a poeticului, implică, desigur, şi o anumită ordonare, respectarea unor canoane literare pe care gândirea le controlează mai bine decât orice subconştienţă artistică.” (citat tot din prefaţa amintită)

Să fie prieten al raţiunii mai presus decât prieten cu adevărul Codruţ Radi? Dacă adevărul nu este acelaşi lucru fiinţial cu Raţiunea? Scrie el spre final de text prefaţator:

„Ar urma, într-un alt spaţiu probabilistic, regăsirea spirituală, începând cu neliniştile noastre existenţiale, de care încercăm, altfel, să scăpăm, până la contopirea cu neliniştile artistice, pe care ni le induce Creatorul artistic suprem, pentru a le trece prin filtrele creaţiei personale, de la percepţie până la interpretare, încărcarea cu simboluri şi semnificaţii, sublimarea, în fond. Reîntoarcerea este evident cauzală, dualitatea noastră consacrată, împerecheată pe toate planurile trăirii. Nu trebuie să ne deruteze această tendinţă intrinsecă, de a o lua mereu de la început, raţiunea este cea care ne va stabili şi restabili ordinea şi locul nostru în lume. Doar că raţiunea nu „porunceşte” întotdeauna şi nu controlează toate stările ori momentele noastre existenţiale.” (p.6-7)

Finalul cărţii, mai în şagă, mai în serios, deschide o poartă, în pofida „sinelui zăvorât” (titlu de poem, p.112), către o ipotetică „insulă a unui Moreau” pierdută în Munţii Sinaiei, în care apar o „fiară-nchipuită”, sălbăticită, tensionând existenţial, aproape un îngeroid, de la android plecare, „muşcând din tăcere”, dar gata să ridice „templu” unei rostiri noi („Rostire nouă” se numeşte poemul de la 109):

„N-am găsit încă răspuns/ cum se cade mai departe/ evidenţei chip ascuns/ mizând restul pe o carte// Ce întruna m-a străpuns/ rătăcind zărilor sparte/ orb răscrucii de-am ajuns/ unde drumul nu se-mparte// Timpul numai curge-mpuns/ prin clepsidrele-i deşarte/ roi nisip îndeajuns/ vieţilor de după moarte.”

Oedipul meta-modernist care poate fi considerat C. Radi, raportat la Tradiţia-tată, este împărţit la doi (107: „Desprins pietrei/ dintre chipuri/ nevăzut sfarm/ înapoi/ zbârcind prundul/ de nisipuri/ eul împărţit/ la doi.”

Mioara Bahna, într-o recentă carte a domniei sale, „Paradigme poetice actuale”, apreciază astfel, când vine vorba de „Ecoul dintre umbre”: „Codruţ Radi scrie o poezie a cărei lectură nu poate fi la îndemâna oricui, fiindcă începând cu majoritatea titlurilor şi, fireşte, continuând cu un conţinut de extracţie mai ales cerebrală, scrisul lui îi impune lectorului o participare la receptare pe măsură. Dacă avem în vedere fie şi doar o seamă de titluri de poezii, între care Iniţial hăit, Ataşerii, Curs detriment, Dezgrădire, Felurimi decâte, Egoul dezlocui, Preinduceri, Fireşte-ne, Himernicii, Reflux capilar, Raid cusur, Concentricie, Emers concav, Strict compas, Faptoriat, Aleluiele, Decum perindă, Sic factorial, Părelnicii etc. acestea pot constitui argumente suficiente şi relevante pentru afirmaţiile de mai sus.

O asemenea aplecare spre o anume chintesenţă a lucrurilor, într-o rostire sui-generis, pusă însă la un loc, într-un mod cât se poate de natural, aşa cum este lesne de observat, cu o prozodie – în cea mai mare parte a cărţii – de factură clasică, realizează un tot, cel puţin în aparenţă, oximoronic. Este, ca şi în volumele precedente, o formă particulară, a poetului de a îmbina contrariile spre a scoate la iveală inefabilul vieţii, cel ce nu se revelează decât prin iniţiere.” (p.297)

Aşadar, Codruţ Radi, un poet cât se poate de interesant, provocator, care merită atenţia noastră şi la cărei poezie vom reveni, cu siguranţă. În ultimă instanţă, un supra-neo-bacovian racordat la realităţile şi mai ales anti-fanteziile spiritului/ spriritelor vremii…

Dacă, destul de curând, Stelian Dumistrăcel îşi lansa o carte intitulată „Cuvintele, încotro? Lingvistică pentru toate televiziunile”, lăsând la o parte aceste instituţii care în ultimul timp doar tâmpesc poporul, cărţile lui Codruţ Radi pot fi un răspuns la toate provocările Limbii Vii, Poeziei Vii, care se naşte mereu, în chinuri sau nu, din tot ceea ce devine, iată, tot „devine”, dar înspre trecutul care poate fi doar într-un plan paralel, din Limba Veche, Poezia Veche… Nu mai spun nimic despre Locurile unde se adăposteşte Fiinţa, cert este că vechimea a fost întotdeauna o certitudine a calităţii…

Iar despre vechimea umbrelor, ca şi despre aceea a ecoului, numai de bine, din perspectiva ecourilor divinităţii…

Remember: bucurii!

În curând, la Galaţi, vine în vizită o demnă urmaşă a lui Ion Creangă…

Irene Postolache, Zmeoaica şi mărgelele, Ed. Junimea, Iaşi, 2016

Sunt aproape convins că numai unele zâne pot scrie poveşti pentru copii. Copii mai mici sau mari, poate şi pentru copiii ascunşi printre grijile şi fanteziile câte unuia mai adult.

Citind fetelor mele din „Zmeoica şi mărgelele”, sunt convins că am descoperit un astfel de spirit, de „nouă” sau „altfel” Mary Poppins, că tot au anunţat studiourile Walt Disney că de Crăciunul anului 2018 o vom primi din nou, cu colinda, în filmul „Mary Poppins Returns”!

Este vorba de Irene Postolache, autoare a zece poveşti care au toate şansele să se adauge acelor minunate poveşti „nemuritoare” care mi-au încântat… prima copilărie! Câteva dintre ele sunt adaptate, gândite pentru cei mai mici cititori, cei care abia termină să descifreze tainele abecedarului, dar cu siguranţă şi cei un pic mai mari vor fi bucuroşi să cunoască un balaur precum Baluz, din primul text, un balaur jucăuş, gata să fie rival plin de candoare pentru dinozaurii hollywoodieni! Acest balăurel se împrieteneşte cu o prinţesă Sofia, alta decât cea din filmele de desene animate de pe Minimax, parcă… veţi vedea, cel rău nu este balaurul, ci un personaj-surpriză, dar care se dovedeşte până la urmă înţelegător!

Villanul, personajul negativ din al doilea text (cel care dă şi titlul cărţii), cu adevărat rău, se dovedeşte mai puţin cooperant, , este o zmeoaică destul de non-conformistă, care va avea de înfruntat două surori care se vor dovedi destul de descurcăreţe. Una era Furnicuţa, una Puturica, dar cele două trăsături de caracter care le-a adus porecla se vor dovedi, în cele din urmă, complementare, ele reuşind să-şi învingă duşmanul de, era să zic „clasă”, altă categorie. Dacă mai spun că totul se termină cu două nunţi, cred că nu stric prea mult din surpriză!

O fabulă moralizatoare, aproape în maniera în care Ion Creangă, Homerul nostru de la Humuleşti, scria despre acul şi barosul, este povestea a treia, despre trei fraţi care, încet, încet, ajung să înveţe să colaboreze, spre fericirea Tătucăi… Şi al patrulea text, „Povestea Izabelei”, este tot despre maturizare, cu accent pe socializare, un ursuleţ de pluş având aici rolul înţeleptului din al treilea text! O pildă cu un boier hapsân este scrierea „Badea Nădrag”, unde sărăcia şi răutatea oamenilor aşa zişi de viţă nobilă sunt  învinse cu ajutorul unei viţe cu adevărat nobile: strugurii de aici ne sunt martori!

În următorul text, o împărăteasă tânără şi frumoasă, căreia îi plăcea să se distreze, dând din două în două zile câte un bal, se trezeşte într-o deloc bună dimineaţă că are un picior mai scurt decât altul… Este o lecţie din partea destinului? Pericolele care apar, o invazie străină, dar şi povestea de dragoste care se înfiripă întregesc o poveste care se termină cu „aşa au trăit fericiţi şi mai trăiesc şi astăzi”…

Un fel de poveste a unui alt fel de om leneş, în alt sens, este „Fudulul şi dregătoria”, lenea fiind înlocuită aici cu impostura şi chiar cu lipsa de curaj! Oricum, deşi nu se vorbeşte nimic despre strugurii care sunt acri, concluzia, una dintre ele, ar fi că, dacă vrei să fii dregător, „simbria e mică, mică de tot, iar pentru orice greşeală, împăratul te spânzură.” Şi unde mai este şi dorul mare, de rude, e clar că nu este loc de dregătorie!

Una dintre cel mai calde poveşti este „Prinţesa Teodora şi zâna”, parafrază peste timp a Prinţului şi cerşetorului, neintrându-se însă în detalii epice, nici măcar în necesara înlocuire a uneia cu alta, o gafă a unei zâne ducând la complicaţii care vor fi însă rezolvate de Vraciul Amor, Finuţa, care nu era chiar o cerşetoare, ci prietena mai săracă a prinţesei, devenind prinţesă prin căsătorie, fratele prinţului căsătorindu-se chiar cu Teodora… Totul e bine când se termină cu bine!

„Măriuca şi Hârja” aduce aminte de atmosfera din „Soacra cu trei nurori”, aici fiind însă o rivalitate între numai două nurori, dintre care una mai leneşă şi mai intrigantă. Pedeapsa pentru Hârja, nora buclucaşă: „Dacă vrei să fii iertată, să iei măgarul de funie şi în fiecare zi, timp de un an, să duci caprele la păscut. N-ai decât să alergi după ele toată ziua, poate aşa te răcoreşti. Să mai vii acasă doar seara la asfinţit. Dacă nici aşa nu ţi-o trece răutatea, să te duci în lumea cea largă!”

„Uriaşul Gură Nesătulă” este, de fapt, povestea lui Ştefănel şi a prinţului-Corb, în poveste existând, pe lângă aceşti eroi pozitivi, chiar două guri nesătule, un căpcăun, dar şi un împărat, care vor fi învinşi, în cele din urmă: după faptă,şi răsplată! Este o poveste care te trimite cu gândul şi la legendele Corvineştilor!

Uita aşa, v-am spus povestea unei cărţi de poveşti, şi-am încălecat pe-o şa!

Veniţi la întâlnirea cu poveştile-mărgele ale Irenei Postolache, o scriitoare legată sufleteşte de Galaţi! Nu veţi regreta! Precum nu veţi regreta nici alte cărţi al Colecţiei „Uliţa copilăriei”, de la Editura Junimea Iaşi! Să nu uit nici frumoasele ilustraţii realizate de către Ioana-Gloria Sănduţă şi nici cuvintele entuziasmante ale poetei Nora Iuga de pe coperta a IV-a! Zice aceasta:

„Să-i mulţumim autoarei Irene Postolache care şi-a păstrat sufletul de copil nealterat, vrând prin frumuseţea închipuirii să înfrumuseţeze şi chipul realităţii… Doar se spune – o ştie toată lumea – că realitatea imită ficţiunea.”

https://www.youtube.com/watch?v=kvt41MIelDE&feature=share 

Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură

Invitaţie la mistica literaturii… care este mai mult decât literatură: Dacă finalul prezentării scriitorului Dan Alexe, de pe una dintre clapetele cărţii, se încheie cu sublinierea preocupării sale majore, „limbajul însuş