sedat anar - santur - minnet eylemem

Eternitatea efemerului, insuportabila efemeritate a eternului…

Florin Dochia, Produse derivate, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2017

Aşadar, doamnelor şi domnilor, nu poetul-nepereche, ci poetul Dochia-Poveste! Între Dante, Tolstoi, Nietzsche, Villon, Novalis, Baudelaire, Poe, Cioran (penultimul poet este dedicat lui Emil Cioran; asta ca să amintim câteva referinţe pentru cei mai orbi decât Homer), Florin Dochia nu cedează deloc în faţa nebunului gust, îmblânzeşte cu bici de cuvinte de lumină răul şi întunericul, singurătatea care este un zeu atotputernic, rival al Unicului (înţelegeţi paradoxul, că doar de aia e paradox!), propovăduind în tăcerea şi arşiţa nopţilor:

„vei învăţa că singur eşti întreg,/ vei învăţa cum să te-m parţi pe tine,/ cum să oferi şi altora destine,/ acelor ce tăcerea o-nţeleg. // vei preţui de-acum tăcerea sfântă,/ vei asculta discursul îngerului mut,/ sfidând cuvintele de împrumut -/ false chemări nu te mai înspăimântă.” (p.100)

Morţii i se acordă un rol niţeluş mai simpatic:

„moartea nu umblă/ niciodată singură, se ştie,/ are alaiuri,/ are cohorte,/ cete de servitori/ o însoţesc peste tot,/ tu însăţi, femeie,/ cu dragostea ta nesfârşită,/ eşti în serviciul ei credincios,/ noapte de noapte,/ în tăcere./ fiecare suspin al tău/ este hrană bogată/ pentru ultimul suspin,/ încă un dar de preţ/ pe care mi-l face moartea,/ în tăcere.” (pp.84-85)

Ca şi numărului pi, într-un poem antologic, cum multe sunt în această carte care este, totuşi, a luminii, poemul „liber abaci”, care începe la  pagina 86 şi se termină la 90 aşa: „cifrele se iubesc nebuneşte/ la picioarele noastre./ de aici, vedem că haosul/ e o frenetică mare de numere,/ în care tu naşti, femeie,/ un univers derizoriu/ în fiecare zi.”

Deşi noaptea, la un moment dat, nu singură, pare să aibă câştig de cauză: „noaptea nu are nimic absurd./ noaptea este o locuinţă primitoare şi caldă,/ e locuinţa ta plină de aşteptări,/ în care o primeşti cu solicitudine,/în timp ce luna răsare timid./ deschizi larg fereastra şi ea intră,/ în foşnetul unor aripi transparente,/ efemerizând totul în urma ei,/ eternizând clipele pe care ţi le dăruieşte/ cu o totală lipsă de parcimonie./ aerul arde în jurul ei şi tu te aprinzi/ de o sfântă tandreţe…” (p.92)

Da, la început a fost tandreţea, la urma urmelor, apostolul religiei tandreţii pare să fie Florin Dochia, poemele sale chiar par a fi cocori rotindu-se în jurul unui templu uitat şi el într-o fotografie: „e linişte ca-ntr-o iubire uitată,/ sclipind în fotografia de/ deasupra şemineului rece./ e linişte precum o blană de urs/ într-o cabană de munte pustie.// trupul meu o ia înaintea corpului,/ la întâlnirea cu tine/ va trebui să fim împreună,/ legaţi cu aceeaşi cătuşă de mătase.// voi avea grijă să anulez/ eterna reîntoarcere,/ ţi-am promis,/ e un circuit turistic ratat/ de prea multe ori.// vreau să-ţi desenez conturul/ cu inima mea/ să afli şi tu că ascensiunea/ înseamnă să fii tot mai singur/ cu cât eşti mai sus,// iar Dumnezeu este singurătatea pură.” (pp.94-95)

Îndrăgostit de „eşafod şi de calvar” ( după cum anunţă la p.96, dar primul poem chiar se intitulează „eşafod”), poetul care se ascunde sub numele de Florin Dochia se mai auto-denunţă (ca orice poet responsabil, să ştie muzele ce le aşteaptă): „nu te teme, mâine voi inventa/ o nouă capcană”, în care iubirea şi alţi demoni, eternitatea efemerului, insuportabila efemeritate a eternului, frumuseţea, vor cânta povestea de a nu fi doar o poveste ( a „produselor derivate”, axiologic diferite ontologic) în adevărul infinit al pulberilor de stele…

Dar să mă întorc la poemul care chiar se numeşte „produse derivate”!

Nu scriu „va urma”!

AM MURIT, DAR SUNT BINE

AM MURIT, DAR SUNT BINE: Fără a se pierde în detalii multiple, fără a căuta figuri de stil, fără a fi preocupată să impresioneze, Elena Ferrante propune, în romanul Fiica asc

Moscheea albastră: minaretul al IV-lea

Este nedrept

să nu te poţi gândi la palmieri,

îi scriam hogii pe aripi de porumbel

şi frumuseţea îl desena pe Allah

pe cerul mai albastru decât albastrul

îl desena indescifrabil, la infinit

şi noi înţelegeam desăvârşirea

ca pe o milă care nu cunoştea mila,

ca pe primul bulb de lalea

creat de Allah

în bunătatea lui cât toate stelele

când ai, vorba vine, frumuseţea la degetul ei mic,

al lumii, o urmă pe o plajă secretă

e ca o literă din limba primordială

poetul trebuie doar să traducă

acea literă

în câte fire de nisip poate duce

sufletul lui fără gramaj

Charlotte Gainsbourg - Deadly Valentine (Official Music Video)

Mai mult ca perfectul năucitor: literatura fără nume!

Ovidiu Vitan, Rău de spaţiu; Omul fără nume, Ed. Pavcon, Bucureşti, 2017

Mai citeşte o dată! Şi încă o dată! Cititorule, te pierde, te pierde, în abisul cărţilor, răpit de dansul de iele al cuvintelor-stele, în abis, priveşte abisul cărţii până simţi abisul ei privindu-te, uitându-te în propriile idei despre viaţă, univers, sens, hipnotizându-te, învârtindu-te, priveşte în ochii polifemici ai stelelor…

Şi, din nou, mai citeşte, încă şi încă, priveşte în ochi „răul de spaţiu”, de spaţiu clasic tipografic, editorial, livresc, te întreabă: cine este căpitanul, tu sau scriitorul, cine este abisul, tu sau cititorul, ea sau scriitorul, ea, cine este ea, „când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el la tine când te uiţi îndelung într-un abis, abisul se uită şi el la tine când te uiţi îndelung…”, hai, sparge oglinda destinului, soarta să nu se mai reflecteze…

Encore, uită-te în ochii tăi, cititorule, în adâncul întunecat al pupilei (locul neloc unde începe antimateria în om), citeşte acolo despre numele omului fără nume, despre numele numelui omului fără nume, despre numele numelui numelui omului fără nume, găseşte antidotul, găseşte binele de spaţiu al cuvintelor, sensul cozii pisicii lui Schrödinger, vie şi moartă în acelaşi timp, citeşte cartea necarte a lui Ovidiu Vitan, cu moarte pre moarte cercând o revoluţie, evoluţie în acelaşi timp, rpima acrte cu două fiinţe, „rpima acrte” este corect, nu modfcţ, lăsţ aş, şa, nu e geş’t, prima carte cu două titluri, cu doi naşi, „doi”, „două” nu există, cuantic vorbind, literatura la scară atomică trebuie să ia avânt, bine aţi venit într-un univers paralel, două, trei, patru, la infinit, aproape, bine aţi venit într-o carte paralelă altei cărţi, unde personajele trec într-una, două, trei, dintr-una, două, trei, la infinit…

Scrie un prefaţator, real-ireal, Gheorghe Veonescu, care apare şi ca postfaţator, parcă şi ca personaj, nimic nu este foarte sigur, seif, nici măcar tu, cititorule, care crezi că vei fi în afara cărţii, în cartea lui Ovidiu Vitan, un nume de reţinut:
„…autorul a vrut şi el să renunţe la eterna cutie în care punem textul, să caute o cărare mai puţin umblată şi, cel mai probabil, să scrie o carte în care să primeze experienţa receptării, dacă nu chiar o carte care să nu poată fi povestită, în sensul că, desigur, ideile pot fi redate, acţiunea poate fi redată, dar s-ar pierde experienţa diferită a citirii. De altfel, unul dintre texte nu va putea fi publicat niciodată pe suport digital – lipsa experienţei fizice l-ar face inutil, vidat de rost, ar imploda ca o stea care şi-a epuizat combustibilul şi se prăbuşeşte în ea însăşi, rezultând o gaură neagră din care nu mai este nimic – nici măcar sensul. Astfel, explorarea expresivităţii tradiţional prea puţin exploatate a tiparului, a formatării textului, dar şi a străvechiului suport numit hârtie conferă o dimensiune suplimentară textului tipărit, lectura, tradiţional bidimensională, ajungând pe alocuri tridimensională!” (pp.6-7)

Cu invidie creatoare, mai că spui: dar parcă nu aduce nimic nou, parcă sunt repovestite nişte clişee, cu lumi paralele, cu astronauţi, scriitori; dar este cartea care urlă să fie povestită, fără a putea să o povesteşti! Prin felul în care este aranjată, deranjată, dovedind de câteva ori că Dumnezeu există şi nu există!

Da, există, de fapt, mai multe texte, unele te fac să crezi că însăşi cartea se poate prăbuşi în ea însăşi, primul text, intitulat „Singurătatea astronautului în tăriile galaxiei” este, de pildă, şi nu voi strica prea multe alte surprize, alcătuit din cinci pagini… albe, ce mai, zici că este greşeală tipografică, dar, într-un târziu, dacă ai ochi buni sau dacă îţi pui, între timp, ochelarii, observi scris foarte mic, dar foarte mic (mă refer la font, dimensiunea lui): „Oare unde mă aflu? De 40 de ani îmi caut printre stele drumul către casă. Ajutor! Sunt aici!” (p.12)

Tu, cititorule, salvează-l! Poate şi frunzărind paginile, după modelul unui joc din copilărie, când mâzgăleai, cu sens, opusul cotorului cărţii: şi apoi, doar dacă frunzăreai, puteai să înţelegi mesajul, de cele mai multe ori, gratuit! Doar aşa vei putea găsi un joc de… verzale! La un moment dat, un personaj îţi va sugera să citeşti şi verso-ul paginii de la începutul unui capitol/text: ridicând în faţa unei surse de lumină, vei înţelege că există, totuşi… Un alt fel de carte!

„Cartea asta are două variante, care diferă, printre altele, prin titlul acesta de pe pagina de gardă: unele se cheamă „Rău de spaţiu”, altele „Omul fără nume”. Este aşa numita colapsare a funcţiei de undă: neobservate, variantele coexistă simultan, dar când cineva face o observaţie, numai o singură posibilitate se produce.” (p.33)

Alte aproape cinci pagini conţin, încercând să redea o anumită grea trecere a relativului timp, doar câteva litere: „, r, e, c, g, r, o, a”; aproximativ şase pagini şi ceva prezintă doar întunericul spaţiului, cu câteva stele şi… un beep, pe care nu l-am văzut decât la a „n”-a răsfoire, în timp ce-i prezentam fetei de zece ani trucurile din carte… Şi, cum v-am spus, sunt şi alte şi alte surprize, mai ales când literele încep să dispară din cuvinte,apoi cuvintele din fraze, apoi personajele din carte ş.a.m.d.

Încărcătura epistemologică în sens larg, în sens filosofic, mai pe înţelesul unora, este şi ea, existenţialist sau nu (undeva notasem că este un Camil Petrescu de secol XXI, deşi, după întreaga lectură, renunţ la titulatură), prezentă:

„(După atâta timp, am început să cred că, în cosmos, de fapt, nu ajungi niciodată nicăieri. Oriunde ai fi, mai ai de mers infinit. Ce rost are să ajungi într-un loc, dacă te aşteaptă încă un miliard de alte locuri? Orice realizare devine superfluă, orice succes, un eşec sau, cel mult, o victorie plictisitoare. Şi atunci, de ce să mai străbaţi drumul, care, iată, îţi ia toată viaţa? Nu mai bine făceam altceva în viaţă?)” (p.39)

În postfaţa (falsă?), intitulată „Păi au personajele literare WhatsApp?”, se scrie ceva despre „apartheidul ontologic”, „despre ideea vană că simpla citire a unei opere literare nu îţi exclude automat condiţia de, pasămite, personaj literar”, undeva, unde, dacă nu eşti atent, nu ajungi, (re)apare Mircea Eliade, biosoftware „pentru realitate virtuală augmentată care oferă utilizatorului iluzia vieţii pe o planetă fictivă numită Pământ”, avem patru texte „Cutremurare”, mai degrabă spus cutremurătoare, scrise cam aşa, pardon, intitulate aşa: „Cutremurare”, „Cu tremurare”, „Cu tremur are” şi „Cutre mur a re”, oarecum pe principiul veşnicei repetiţii din „Ziua cârtiţei”, care preced de fapt, „Rău de spaţiu”, unde apare cu adevărat acel astronaut, cosmonaut, la un moment dat ni se demonstrează existenţa ontologică a deja-ului care poate fi de multe feluri, precum vu, fu, lu… În alt text deja, iar, eşti într-un film cu… subtitrare, asaltat de zombi, astronautul, de fapt, este pe o astrogaleră de sclavi, Tarantino ar citi încântat scenele de tortură din „**” … ăăă, nu găsesc pe tastatură semnul, „=”, dar cu liniuţele mai alungite… „/”, nu slash vreau, bine, folosesc „I”, apoi „O.” şi căciuliţele de la î sau Â, iată cum toate „aceste semne” devin personaje de text meta-literar, dar să mă întorc, cât mai am timp, până să ajung la textele, doar atât?, „Teoria relativităţii”, „Dumnezeu”, la astronautul care meditează:

„Zburasem ani-lumină ca să pătrund în sufletul meu în ani-întuneric. Avusesem secretul tot timpul la mine şi călătorisem în spaţiu ca să-l găsesc. Dar dacă nu aş fi zburat în cer, nu aş fi putut coborî nici în sufletul meu. Ca să vezi în suflet, trebuie să te înalţi la cer.” (p.78)

„…aş fi vrut să rămân aici, la puţurile spaţiale lăsate de vreun zeu otiosus, uituc sau doar sadic, pentru a deveni eu însumi un zeu şi a mă dedica studiului universului, unde aveam de văzut lucruri extraordinare, la care nici măcar nu mă puteam gândi, pentru a le înmagazina şi apoi a le trimite cu o suflare unor scriitori de pe Pământ, pentru a îmbogăţi culegerea de povestiri ştiinţifico-fantastice şi nu numai a universului. Poate, cine ştie, aveam să împing cititorii să uite de lumea lor cenuşie şi să se lase pradă răului de spaţiu… (n.a.g.s.: răului de spaţiu scris cu nişte litere boldate, cu interiorul alb) În plus, aveam aici (unde ajunsese cu galera spaţială, nota tot a.g.s.) toate răspunsurile din lume, aveam şi întrebări noi, aveam lucruri care m-ar fi ţinut interesat o veşnicie. Şi poate chiar aduceam mai aproape un alt puţ spaţial şi le puneam faţă în faţă şi, multiplicat infinit între oglinzi cosmice paralele, aveam să trăiesc veşnic!

Ar fi însemnat, însă, încă o minciună, care, cu vremea, avea să se transforme, la rândul ei, într-o altă fiară, care să mă chinuiască şi să-mi piardă minţile şi sufletul. (…) Am pus pe hârtie toată povestea mea, căreia i-am dat titlul cărţii văzute mai devreme prin lentila cosmică, «Rău de spaţiu», şi am tipărit-o; volumul l-am expus într-o vitrină ermetică, singurul obiect dintr-un tronson al navei pe care l-am detaşat…” (pp.79-80)

Este o fiară ciudată pe care o veţi descoperi, desigur, dar cred că adevărata fiară a lui Ovidiu Vitan este chiar Cartea cea cu două capete, care apare şi în cele patru cutremurări şi prin alte locuri, Cartea-Fiară, alunecare către alte lumi…. „Tentativa înţelegere concepte cauzat blocare circuite logice, care cauzat malfuncţionare, eroare 4343, buclă dinamică continuă” (p.122), da, criticul dă eroare, da, cartea ar fi putut fi scrisă de o femeie tânără frumoasă, cum apare destule prin ea, s-arfi îndrăgostiti iremediabil de ea, ea, energie rămasă, o,01 %, „simulantul Ontologic Umanoid se va închide” în 10, 9, 8…

Lansare reuşită!

Lectura cărţii a coincis, oarecum, cu momentele premergătoare şi cele reale ale lansării rachetei Falcon Heavy, un fel de „Millenium Falcon”, păstrând proporţiile şi caracteristicile, dar poate botezat aşa în… memoria navetei din Starwars”: personajul, de fapt unul dintre ele, aşa, mai principal un pic, seamănă cu Star Man-ul care a plecat cu maşina lui Musk spre… viitoruri! Sic!

Reboot…

Mai citeşte o dată! Când te uiţi îndelung într-un abis…

Pastişă, parodie, ironie, ludic, umor (auziţi, România în finala C.M. de fotbal, jucând cu Brazilia, tocmai când vine sfârşitul lumii!) dar nu numai atât: Ovidiu Vitan e însărcinat cu literatura care ar putea fi, de acum, de tip Star man, nu numai fără nume! Răul de spaţiu este inevitabil! Lectură obligatorie! Măcar pe orice expediţie către Marte…

Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783