Ada Carol, Despre dragoste şi alte păsări, Bucureşti, Editura
Detectiv Literar, 2017
 |
| Fotografie de pe pagina de facebook a Adrianei Bulz |
Probabil deloc întâmplător şi eu lucram la un manuscris intitulat
„Păsăroiul şi… spânzurătoarea”, când am descoperit cartea Adei Carol! E drept,
există o bucurie (apropo de… „distractivă”) a scrierii… vieţii, asezonată cu un
strop de resemnare „şi cu stil”, reale, chiar dacă auto-declarate, „anemia
imaginară” nu are, într-adevăr, aripi, deşi păsările sunt agenţii secreţi ai
cărţii-declaraţie: „Vine la mine o dată pe seară,/ cu aerul de artist scufundat
în orbită./ Când mă satur de nori îmi croieşte/ o bluză din păsări…/ Noi nu
suferim niciodată de anemie imaginară.”, p.13.
Desigur, recunoaştem cu toţii parafraza titlului romanului
lui Gabriel Garcia Marquez, „Despre dragoste şi alţi demoni”, dragostea trece,
desigur, la reabilitare, cum spuneam, cartea este în primul rând o declaraţie
de dragoste: „dacă m-ai lăsa să îţi stau pe inimă şi să-mi rotesc/ privirea, ce
s-ar vădi oare din înaltul tău?/ mă întreb uneori şi atunci un zâmbet larg
apare/ la rădăcina firelor de iarbă/ care îţi cresc pe umeri şi de care mă
prind/ cu pumnii când te escaladez/ în uniforma nou-nouţă.” (p.14)
Referinţele culturale (şi quasi-pop, gen James Blunt,
Leonard Cohen; dar şi Kavafis, Nichita Stănescu, Stanislaw Lem, Schopenhauer,
Prévert, cele mitologice ori creştineşti) nu îngreunează deloc receptarea, aş
putea spune că textul este racordat şi la FB („dacă ne-ar da la TV sau am posta
pe FB ceva/ am constitui o pereche destul de abstractă/ pentru curioşi. Cu
toate acestea, prinşi între două/ aşternuturi reale – cel cu stele dedesubt şi
cel cu/ frunze deasupra, ne părem nouă înşine/ cu desăvârşire concreţi.” - p.15),
dar şi la… „acceleratorul de particule” (care apare în poemul „contospirala”, p.16),
aşadar experimentului i se dă ceea ce este al lui, cu detaşare, dar şi cu o
anume „gravitate”: „desigur însă nu prea contează/ (…)/ al cui satelit mai sunt
şi care îmi este orbita,/ pentru că depărtarea la mii de ani lumină/ de noi
anulează orice mişcare de revoluţie/ şi fixează elipsa în timp, ca o piatră de
onix/ pe un inel absurd de îngust.” (p.17)
(...)
Ada Carol „colecţionează”: butoni de manşete cu zâmbete cu
tot, scheunături de căţei, nostalgii de privighetoare, degete alergând pe sub
pielea gândurilor cu viteza razelor solare, sâmburi de rodii, bale de melc pe
oglinzi, consistenţa untului, sângele Alionei, un „Amor retoric”, miriapozi
saltimbanci şi miriapode posibile, absenţe, Penelope (titlu de poem), un „înger
de lut ars”, declanşatoare automate de crepuscule kaleidoscopice, nume noi,
ploi, jocuri de umbră în întârziat aprilie, pseudo-animale exotice…
Autoarea experimentează şi… nenăscutul, dar şi imunitatea la
viaţă, dar, omeneşte, parcă s-ar întoarce la cei dragi, poate chiar la
vrăjitorul-bunic (poate altul decât vrăjitorul din prefaţă), care apare în
poemul care dă şi titlul cărţii, ba chiar şi mitul androginului:
„Femeia sortită te va
pătrunde până la suflet/ precum o ploaie mocănească,/ îţi va topi inima într-un
clei/ de lipit cuibul pe care o să-l atârne/ în spatele coastelor tale
stângi.// Să ştii! După dragoste încolo vei umbla liber/ (cu un cuib de pasăre
în loc de…)/ Însă ea te va vizita doar în sezonul cald/ şi numai în serile cu
lună plină o vei auzi.// Aşa vorbea, glumind, bunicul/ iar eu, novicele,
m-am tot ferit/ de dragoste şi alte păsări/ până nu demult.” (p.33)
Citind (şi) „Elegie sublunară (via Schopenhauer)”, putem
înţelege că, parţial color, volumul este şi schiţa unui roman (tratat) eco de
dragoste, unde există… sau a existat Un Stăpân (kunderian sau mai degrabă ba,
Jacques!) care a putut crede: „Câinii şi iubitele fac parte din categoria
fiinţelor credincioase care îşi ispăşesc vina de a exista fără alt Dumnezeu în
acte decât Stăpânul.” (p.37) Un Stăpân care este, mai mult ca sigur, altul
decât Omul din „ReAMINtiri”, p.39, un alt fel de psalm declaraţie de dragoste: „E
un mal de apă în privirea ta/ ce mă îndeamnă să mă lungesc alături,/ ca tu
să-mi curgi prin vene fără grabă/ iar eu să te adun în pumni cu grijă.”
E o
iubire (sau mai multe) (im)precisă, în care se pot face declaraţii şi aşa: „te
voi iubi până vom amuţi amândoi”! Sau: „îţi aduc sufletul ca să decupăm din el/
urma buzelor tale.” E o iubire… polară, de copii ai gheţarilor: „Alunecăm în
crevasa muntelui albastru,/ proaspăt răsărit dintre valuri. El arde pe/
dinăuntru, ca un soare orb.// Acolo dezgrop şi înviu, iar şi iar,/ buzele tale
şi mâinile, moi ca felinele./ Aproape că torc…” (p.43) E o „iubire interzisă de
timp”, „posibilă/ totuşi în spaţiu ( nota a.g.s.: şi în Carte!), aşa că timpul
mai umflă şi el din/ umeri şi uneori mi te revarsă în braţe.” (p.45), e o
iubire… mitologică, demnă de toate Penelopele posibile...
(fragment dintr-o cronică mai amplă, care va fi citită pe Boohhub.ro)
