La porţile Anatoliei: Labirintul din Kula (I)

Tezhip V

Rătăciţi în labirintul din Kula,

căutând trecutul, zâmbetele

şi cuvintele caselor, sufletele oamenilor

care au fost,

între două chemări ale muezinului,

printre motorete trecând razant, cântând în felul lor

inima îngerilor, privind vechii meşteşugari

pe strada unde soarele se juca cu umbrele noastre,

într-un târziu, într-o curte de veche casă boierească,

ai avut certitudinea că ai văzut primul rodiu şi acesta îţi vorbea

prin fructele lui roşii:

Halil, bine ai venit!

şi minotaurul, calm, cu turban, a început să povestească

toată istoria lumii, de la Adam

la cum a scăpat cartierul acela din Kula de foc

şi a ajuns la noi, la vizita noastră

ca de la suflet la suflet…

la ieşirea din labirint,

măgarul lui Nastratin Hogea

a zis că este nemuritor

toate baclavalele au râs,

numai pâinea pe care mi-a dăruit-o

Hasbiye Candemir,

mare, rotundă, de aproape 2-3 kilograme,

cu o semilună încrustată pe coajă,

cum alţi strămoşi de-ai mei

însemnau crucea pe aluat,

numai acea pâine a rămas serioasă,

într-o pungă de plastic,

încercând să înţeleagă vremurile

în care a ieşit din cuptor

sufletul acelei pâini

doarme mereu cu sufletul meu,

îmbogăţit atunci, ca zidul unui locaş sfânt

cu versetul uitat

 

Rătăciţi în labirintul din Kula,

căutând trecutul, zâmbetele

şi cuvintele caselor, sufletele oamenilor

care au fost,

între două chemări ale muezinului,

printre motorete trecând razant, cântând în felul lor

inima îngerilor, privind vechii meşteşugari

pe strada unde soarele se juca cu umbrele noastre,

într-un târziu, într-o curte de veche casă boierească,

ai avut certitudinea că ai văzut primul rodiu şi acesta îţi vorbea

prin fructele lui roşii:

Halil, bine ai venit!

şi minotaurul, calm, cu turban, a început să povestească

toată istoria lumii, de la Adam

la cum a scăpat cartierul acela din Kula de foc

şi a ajuns la noi, la vizita noastră

ca de la suflet la suflet…

la ieşirea din labirint,

măgarul lui Nastratin Hogea

a zis că este nemuritor

toate baclavalele au râs,

numai pâinea pe care mi-a dăruit-o

Hasbiye Candemir,

mare, rotundă, de aproape 2-3 kilograme,

cu o semilună încrustată pe coajă,

cum alţi strămoşi de-ai mei

însemnau crucea pe aluat,

numai acea pâine a rămas serioasă,

într-o pungă de plastic,

încercând să înţeleagă vremurile

în care a ieşit din cuptor

sufletul acelei pâini

doarme mereu cu sufletul meu,

îmbogăţit atunci, ca zidul unui locaş sfânt

cu versetul uitat

Arca lui Valeriu Valegvi (rânduri la un manuscris cu suflet salvat de o carte cu pânze)

Valeriu Valegvi, Arcă-n vremi de mătase, eCreator, Grinta, 2017

Meditaţia a fost mereu unul dintre atributele liricii valegviene. Nu neapărat meditaţia ca „arcă” a fiinţei umane, fiindcă tot suntem la acest capitol al… genezei de sine liric, o geneză continuă pentru poeţii privilegiaţi.

Scrie Ioan Romeo Roşiianu, editor dedicat şi inspirat, dar şi poet hăruit, în postfaţa intitulată „Valeriu Valegvi şi salvarea-n cuvânt”: „… ne ademeneşte acum poetul, acest nărăvit la profunzimile cuvântului, altfel un taciturn vorbitor în vers, o fire uşor introvertită care explodează-n poem.

Acest „Cvartet în SI bemol” (n.a.g.secară: aşa se intitula iniţial manuscrisul, devenit subtitlu al cărţii) împlineşte un destin poetic, aduce-n prim planul iubitorilor de frumos un spirit puternic, un visător, un om dedat la forţa introspecţiei, la lumina venită din interior.

O poezie prin care transmite uşor emoţii, o poezie în care jonglează cu dexteritate de magician cu mijloace artistice, tăietura de maestru în text trădând îndelungul său exerciţiu liric, aplecarea asupra hârtiei.” (p.59)

În cuvinte puţine este surprins tipul poetic-uman, de parcă scriitorul şi jurnalistul I.R. Roşiianu l-ar cunoaşte pe Valeriu Valegvi, care împlineşte zilele acestea o frumoasă vârstă, de o întreagă viaţă… literară.

Finalul, auto-analitic, curajos, dezvăluie un alt animal totemic, decât cele cu care ne obişnuisem, din rândul păsărilor ori fiinţelor mitologico-astrale: „ca o broască ţestoasă/ înaintezi bezmetic/ spre ţinta finală.”

Un mai îndrăzneţ filon existenţialist-biografic însufleţeşte acest nou volum de poezie, experienţa eseistică din volumul precedent punctând benefic împrospătării aerului liric înalt unde era poftit de obicei cititorul. Manuscris dedicat memoriei mamei, Elena, stă sub semnul acestui moto pe care nu l-am mai regăsit în carte. „Cu bemolii mei/ de-o seamă-s cu liniştea/ furnicilor prevestind furtuna”…

Păstrând proporţiile şi accentele lirice, Valeriu Valegvi se anunţă a fi un alt fel de Gerald Durrell, rin felul în care raportează la necuvântătoare şi la familie, elegiac sau nu, dar refuzând absurdul de tipul celui care a scris „Elegiile pentru fiinţe mici”, fabulosul Eugen Ionescu!

Regretatei mame îi scrie: „MAMEI SOARELE (premonitorie):// Mamei soarele îi vine până la bărbie/ glasu-i un gâjâit luuuuung/ picioarele demult sunt amanetate de vânt/ cocorii tot îi clevetesc pe la subţiori/ mamei i s-a pus o vorbă bună desigur/ acolo sus în virtutea credinţei asumate/ dar o mai vreau aici pe pământ/ cu starea ei copilăroasă cu tot/ o mai vreau pentru destulă vreme/ cu colecţia ei de erori fără acareturi/ de tot râsul aici pe pământ” (p.25)

Fiicei îi scrie astfel, scrisoare lirică trădând o emoţie bulversantă: „CURÂND TATĂL TĂU FIICA MEA// Curând nu ne vom mai recunoaşte/ eu o să fiu tatăl tău tăcut/ tu fiica mea nepricepută/ mirabilul carusel o să ne întărească/ în convingerea că nu s-au terminat/ prefacerile cu tâlc/ doar că s-au micşorat zilele/ şi n-o să ne mai bucurăm/ n-o să ne mai întristăm/ cu acelaşi entuziasm/ şi cum îţi spuneam/ eu tatăl tău/ tu fiica mea/ suntem deopotrivă de siguri/ că mâine ne vom risipi/ în răsărituri în asfinţituri/ precum două zbateri de aripi/ ale aceluiaşi înger şi totuşi/ ne vom mai recunoaşte?” (p.28)

Sunt, într-adevăr, „tensiuni/ într-un crepuscul apropiat” (p.58), dar „magicianul” Valeriu Valegvi încearcă să scoată certitudinea sufletului din jobenul liric, pentru o liniştire (măcar) aparentă: „ÎNDEMNURI// Ridică-te suflete/ şi cântă cum numai tu ştii/ pentru fecioarele din nuci/ alină-te suflete/ cât porţile cerului/ nu s-au deschis încă/ hotărăşte-te odată suflete/ să iei în braţe/ toate odoarele vântului/ recunoştinţa celui scăldat în lumină/ în vremi nefavorabile/ ridică-te în sfârşit suflete” (p.54)

De altfel, dintre cele patru grupaje ale volumului, unul se intitulează „Sufletul se-amurgeşte”. Această întoarcere înspre parafrazare psalmică nu-l preschimbă (încă?) pe poet într-un mistic, dar ispita misticii, cu ironii şi auto-ironii, este posibil să fie răvăşitoare:

„Decât o întoarcere în Eden/ mai bine o baie de vulg/ decât bucurii uscate/ mai curând tristeţi cărnoase/ şi o foame de spaţii interioare/ decât îmbrânceli spre toamne/ mai bine infuzii de iluzii/ cum nu au mai fost de demult/ şi să vezi şi să vezi ce mai/ înghesuială la loterii pe degeaba/ decât o vânătoare de lei/ preferi un pescuit pe lună plină/ având chipul răvăşit de speluncă/ şi să auzi şi să auzi cum bat/ din palme umbrele/ ocolite de boală şi minciuni” (p.8)

Este în acest poem parcă un răspuns la provocarea analistului, care se întreba, în postfaţa cărţii de eseuri, dacă poetul a avut sau nu un Moby Dick! Se pregăteşte oare acum pentru vânătoarea de lei sau de balene albe (doar Iarna se apropie, şi nu o ştiu doar realizatorii serialului de succes „Game of Thrones”!), ori măcar, precum pescarul din „Bătrânul şi marea”, să viseze leii? După predicare toamnei („să mai schimbi o vorbă două/ cu gândul la implacabilul deznodământ/ când ne vom elibera sufletul/ din îmbrăţişarea trupului turmentat/ de smogul pretutindenear/ mai ales că nici binele nici răul/ nu se vor tulbura cu imaginea/ celui care a predicat despre toamnă odată”, p.20) , va urma mobilizarea unei cruciade, poate pentru încreştinarea Lunii, cu şoimii atât de dragi poetului?

Partea a doua chiar se intitulează „Mă aştepţi cu şoimul de serviciu pe umărul drept”, iar poemul care se referă la şoim sună aşa: „Acolo în vecinătatea inimii/ mă aştepţi/ cu şoimul de serviciu pe umărul drept/ într-acolo/ armiile cuvântului mărşăluiesc/ şi visele de iubire desigur/ acolo în vecinătatea inimii/ mă aştepţi/ dup-o amiază cu năbădăi/ presimt că ai să te rătăceşti/ prin interiorul acela neospitalier/ şi totuşi şi totuşi/ m-ai aşteptat/ cu nerăbdare aceeaşi” (p.24)

Revenind însă la suflet, este cuvântul care apare, probabil, cel mai des în carte (aproximativ de 30 de ori), nu este important doar sufletul propriu: „SUFLETUL TĂU// Dintr-o vale în alta/ sufletul tău cântă/ din valea plângerii/ în valea regăsirii cântă/ sufletul tău neîncetat/ îl ascult înmărmurit/ sufletul tău precum o fântână/ din care beau pe rând păsările/ şi himerele fructelor vai/ îl ascult preschimbat/ în pietre grele de umbră şi/ de dus nu m-aş mai duce/ în cele ţări străine/ aici mi-e auzul atent/ la cea mai naltă cântare/ a sufletului tău” (p.56)

Are ceva de Orfeu poetul în această carte, coborând în infernul blând al Poeziei sale, pentru a întoarce, dacă este posibil, misterul euridician al fiinţei dragi…

Bref, o carte de suflet pentru suflet, nu chiar dincolo de bine şi de rău, nietzschean vorbind, aproape mai degrabă de adevărul observat subtil de către prefaţatorul cărţii, poetul Florin Dochia: „A se vedea ce discretă e credinţa în eterna reîntoarcere şi lipsită de vreo încărcătură tragică, de nihilismul din faţa uşii nietzschean, poate mai degrabă pe filiera heideggeriană a eternei reîntoarceri a aceluiaşi (deşi şi Nietzsche avea, re-aflăm via Milan Kundera, parcă în „Insuportabila uşurătate a fiinţei”, mitul eternei reîntoarceri), a re-trăirii momentelor faste.” (p.7)

Dar „Este posibil ca unele adevăruri/ în care ai crezut copilăreşte/ să nu te mai însoţească o vreme/ (cine ştie dacă într-o nouă toamnă/ îţi vor tăia calea?)./ e rândul neputinţelor de-a valma/ să te surprindă cum scufundarea într-o albie/ fără niciun orizont./ e timpul orelor de aşteptat cu teama în gât/ că altfel nopţile se vor derula şi/ singura şansă e să nu te pierzi./ cusurgiu şi plin de planuri entuziaste/ continui să-ţi admiri umbrele dintre degete/ alergarea lor fără nicio ţintă” (p.11)

O definiţie a poeziei sale ar putea fi, nu-i aşa, teatrul de umbre dintre degete! Are ceva Valeriu Valegvi de călugăr shaolin, doar teatrul de umbre este originar din China!

Mai citim undeva: „Mergi pe acelaşi drum cu toiagul lăstărit târziu/ înfometat ca după un efort depus de altul/ visând la păsări călătoare la iubiri decente/ cu aerul tineresc al vânătorului de iluzii/ mergi şi alături pe o potecă uşor denivelată/ o umbră se chinuie să-ţi ia urmele…” (p.36)

Şi: „o vânturare de evantai se strecoară ca o felină/ printre bolgiile sufletului. ochii tăi ciupind lucrurile/ aflate într-o aleasă normalitate. doar aşa vezi fotoliul/ din sufragerie se hotărî să stea locului odată iar/ biroul cel cu faţa la perete consimţi să fie deranjat/ de anumite nelinişti emanând din umărul drept” (p.35)

Închei cu unul dintre cele mai interesante şi îndrăzneţe fragmente, din jocul metafizic de şah cu Poezia, amintind şi de acela din filmul lui Bergman, unde muta Poezia-Moarte ( „A şaptea pecete”):

„(se pusese de o vară/ lungă cât o păpădie)/ în zadar l-am invocat pe Eol/ cel nevăzut cel negrăit/ calul meu s-a tot micşorat/ iar de la o vreme/ l-am pierdut printre pulpele mării”… (p.38)

De ce-o fi atât de înfricoşător să iubeşti pe cineva atât de tare?

De ce-o fi atât de înfricoşător să iubeşti pe cineva atât de tare?: Pe la mijlocul microromanului lui Ian McEwan, „The Comfort of Strangers” (tradus la noi „Mângâieri străine” de Dan Croitoru), un personaj feminin, Ca

Calistrat Hogaş quasi-steampunk? "Vârsta de aur a statorniciei" la Piatra Neamţ...

Adrian G. Romila, Zeppelin, Polirom, 2017

Dacă aş fi fost un adolescent de dinainte de 1989, care ar fi citit „Zeppelin” după câteva cărţi de povestiri ale… „Ceahlăului” literaturii române, Mihail Sadoveanu, l-aş fi declarat pe Adrian G. Romila, cu inconştienţa adolescentului, „un demn urmaş în ale povestitului”… După Llosa cu al său povestaş, deşi nu ştiu cât de mult s-ar potrivi in extenso, i-aş putea spune „micul Llosa din Piatra Neamţ”, deşi ar mai fi de găsit comparativ nişte nume literar-măgulitoare pentru ceea ce a realizat în „Zeppelin”, fascinând cititorul, dar şi lăsându-l cu buzele uscate, ca să nu spunem împuşcat în pustiul munţilor Ceahlăului, înzăpeziţi… mai ceva ca-n „Baltagul”!

Desigur, nu încercăm să măgulim pe cineva, aşa cum nici A.G. Romila nu a încercat cu, de pildă, Calistrat Hogaş (apropo, anul trecut s-au împlinit 100 de ani de la moartea tecuceanului!), menţionat de câteva ori, sau cu întreaga Urbe a Tombstone-ului moldav (veţi vedea legătura dintre oraşul făcut celebru de Wyatt Earp şi Piatra Neamţ, al cărui nume, dacă nu mă înşel, chiar nu este menţionat în carte, exceptând o clapetă!)! Cert este că poate fi, cartea, şi un mic omagiu adus povestitorului, povestitorilor moldavi în genere!

Prin finalul „ales”, am putea spune că avem de-a face cu un Lars von Trier aproape idilic, încercând să îndulcească viziunea lucidă asupra umanului, sugerând că lupii (în sine) mai pot fi păcăliţi cu puterea artelor (ca în diverse mitologii mediteraneene; este una dintre scenele memorabile, antologice al cărţii, unde oamenii cântă, înconjuraţi de fiare: „I dreamed a dream the other night…”), dar oamenii continuă să fie fideli dictonului, tot mediteranean, homo homini lupus!

Totuşi, Adrian G. Romila nu va apela la arsenalul unui Tudor Ganea (care distruge bună parte din Constanţa şi Bucureşti, sic!), par exemple, sau la soluţia lui Lars von Trier din „Dogville” sau mai radicală din „Melancholia”! Urbea mitologizată – într-o epocă a demitizărilor, Adrian G. Romila a ales să remitologizeze, declarând, de exemplu, pe clapeta menţionată, explicit: „Acest roman s-a născut din dorinţa de a-mi remitologiza spaţiul natal. M-a ajutat mult potenţialul epic al întregului peisaj. Şi, desigur, am avut în faţă câteva stampe, întâmplări şi personaje care mi s-au impus, la limita istoriei. Căci despre timp şi despre istorie e vorba, între altele, în carte. Ce provoacă un schelet de uriaş descoperit la marginea unui oraş mic e şi el un fapt al istoriei, nu-i aşa?” -, aşadar Urbea, dar şi împrejurimile, se vor bucura de o cronică, pe scurt, a evenimentelor care vor urma începutului de secol XX – povestirea propriu zisă se termină la început de an 1912, după ce debutează în răcoarea unei dimineţi de 3 mai 1910! -: dezvoltarea interbelică şi comunistă a oraşului, construcţia barajului de la Bicaz, lacul rezultat acoperind o localitate cheie în carte, Hangu, contribuţia Pietrei Neamţ la al doilea război mondial (din gara de aici dă mareşalul ordinul cu trecerea Prutului), ce se întâmplă în primul război mondial (un Zeppelin german este doborât deasupra Oraşului în august 1917, dar nu despre el este vorba în carte), se ajunge (prin meandrele desfăşurării acţiunilor) la un Ceaslov desenat de uriaşi care dovedeşte că spaţiul şi timpul pot fi ale istoriei, iar istoria poate fi, aproape ca în teoria bandei lui Moebius, „o bară îndoită, pe care Oraşul e o parte, întins înspre un capăt al ei şi înspre celălalt. Secvenţe din viaţa lui trecută şi viitoare erau acolo, pe ultima pagină, fără ca Andrei Toma (nota  a.g.secară: personajul principal, un tânăr jurnalist, de la „Reformatorul”, preocupat de… non-ficţiune, dar şi de desen, „blestemat” să întâlnească Ficţiunea cât se poate de uriaşă!) să fi putut să le înţeleagă (afară de zborul său în zeppelinul ca un peşte aprins) ( de unde, din înalt, nota a g. secară, face o antologică declaraţie de dragoste): barajul de la Bicaz, cu şoseaua de deasupra; cartierele de blocuri cu antenele de comunicaţie înfipte în vârf, care-au înlocuit, treptat, casele şi prăvăliile; cele două războaie mondiale, când oamenii şi-au luat vieţile cu tot felul de arme nemaivăzute, pe pământ, în apă şi-n aer; ajungerea americanilor pe lună, cu racheta, în iulie 1969, prefigurată, în felul ei, de americanul care s-a înălţat cu un zeppelin pe cerul de deasupra Bistriţei, în iunie 1911; explozia centralei nucleare ridicate de sovietici la Cernobîl, în aprilie 1986, al cărei nor ucigaş a trecut şi pe deasupra Oraşului, în drum spre văzduhul Europei.

În desenul cu omul inform care îşi ţine mâinile pe suprafaţa îngustă, ca un ştergar, sunt eu scriind această carte. Am făcut-o în faţa laptopului personal, mângâindu-i apăsat tastatura dreptunghiulară. Şi eu mărturisesc oricui o va citi: iată, oameni uriaşi au vestit cândva despre mine!” (p.216-217)

Aşadar, toate acestea rezultau din nişte desene misterioase descoperite într-un ceaslov vechi, desene atribuite unor uriaşi care locuiau într-o parte localităţii Hangu, precursoare ale benzilor desenate…

(...)

Dacă printre uriaşi s-ar fi strecurat şi nişte zâne, mai că a-i fi putut spune că este o feerie de carte, în care totul se termină (aproape) cu bine! Oamenii au trăit cu tehnologia, (anti) heideggerian, fericiţi, până la adânci bătrâneţi! Iar Cartea, aproape o carte-shrek, este posibil să aibă soarta „muzei-zeppelin”: aparatele Zeppelin au fost învinse de avioane, dar chiar şi acum au farmecul lor, aproape mistic, dacă este să ne referim la o mistică a tehnologiei, nu chiar steampunk aici…

Subintitulat „Stampe şi istorii apocrife”, romanul-zeppelin, o nouă subspecie literară (sic!), adică romanul „Zeppelin” te seduce şi te abandonează…

Învie o lume („vârsta de aur a statorniciei” lui Stefan Zweig, şi el de găsit la moto-uri), deschide porţi către lumi virtuale, către „ceruri” din acelea de care ne amintim când citim prologul: „Când a făcut Dumnezeu lumea, a plăsmuit-o prea mare şi nu încăpea deloc sub cer” (din vechi legende româneşti!)… 

(Fragmente dintr-o cronică în lucru)