Doi profeţi în deşert, un poet în Bărăgan...

În avanpremieră, un scurt fragment dintr-o cronică mai amplă la cea mai nouă carte de poezie a unui

scriitor mai mult decât interesant, de o autenticiate aproape exotică în peisajul foarte dinamic al literaturii contemporane... Este vorba de...

F. M. Ciocea, cu al său "Mic tratat filosofic despre îngeri, tractorişti şi femei nebune", Ed. Detectiv Literar, Bucureşti, 2016

Desigur, nu veţi găsi nimic despre doi profeţi! Nici măcar despre unul singur! Că doar nimeni nu este profet în ţara lui, nici măcar pe blogul lui!

...Florin Ciocea pare, pentru cine nu-l ştie decât aşa, ocazional, un personaj de basm (cult, post-modernist, ultra-futurist)… Cu o luptă a lui cu un „ceva” care-l îngroapă, în universul acestei cărţi scrise între luna decembrie 2012 şi luna septembrie 2016 (cu trei inserţii, două din 1975 şi una din 1986), „în pământ până la genunchi”, după cum aflăm de la primul poem, datat 22 mai 2013…

O luptă, „agonie”, ca să sune mai dramatic, în care aliat este „nesomnul”: „Pe câmpiile nopţii nesomnul/ Construieşte turnuri bizare;/ (…)/ Să fie nostalgia toamna duse?/ Sau gravitaţia mă leagă irevocabil/ De tăvălugul iubirilor viitoare?”

„Singur în Bărăgan” ( o alt fel de singurătate, nu socială, omul nostru având un cult special al prieteniei), poate medita (ne)liniştit, creând planuri de rezistenţă ori de cucerire: „Uneori sfârşitul poate fi o sărbătoare,/ Sfârşitul lumii,/ naşterea păsărilor Phoenix în conştiinţa noastră./ ne regăsim instantaneu în ochii/ prădătorilor din toate erele/ Şi sângele oamenilor arde/ În sângele fiarelor./ Sărbătorind sfârşitul/ ne facem planuri pentru ziua de mâine.” (p.6)

În călătoriile sale lirice, alt aliat (alţi aliaţi) este Îngerul: „Am împrumutat aripile unui înger/ Şi am zburat la cer,/ Dar nu am aflat acolo munţii mei dragi,/ Iar acum sorb ţărâna/ Din fântânile adânci ale Bărăganului/ Şi mă gândesc că zborul la cer/ Este o experienţă traumatizantă/ pentru sclavii eterni ai gravitaţiei./ Totuşi, îngerii mă vizitează deseori/ Şi-mi împrumută aripile lor,/ Să mă bucur măcar de perspectiva luminii,/ Care inundă în fiecare dimineaţă/ Sufletele prietenilor mei.” (p.7)

Iar Lumina aceasta îi poate revela: „…moartea nu este decât/ Un sonet îndelung recitat?” Sau: „Cineva aprinde totuşi un opaiţ/ Într-un colţ troienit din sufletul meu.// Prieteni,/ Zăpezile chiar dacă vin pe pământ,/ Nu vor arde gheaţa,/ Nici nu vor încălzi lumina/ Rece din sufletul meu.” (p.10)

Balansul pământeano-fluturesc (relevă şi el): „Intactă rămâne euforia balansului/ Pe aripile de fluture”, între „coapsele fierbinţi/ şi mintea crispată ale iubitei mele”!

Florin poate fi perceput şi ca pe un Ion Creangă de Bărăgan, care a auzit nu numai de o beţie cu Marx (din ce aud, la… conacul său, Florin surprinde cam cum… surprinde şi Mircea Dinescu), şi care îndrăzneşte să scrie şi despre femeile iubirilor sale, altfel decât din perspectivă nichifor coţcariană: „Scriu această poezie de dragoste/ pentru femeile care şi-au epuizat dragostea/ Într-o dragoste furibundă cândva,/ Iar acum ucid dragostea,/ Intensă şi pură din privirile altora./ Scriu acest poem în izmene,/ Cu sufletul pervertit,/ Săvârşind în sărutul alb al lunii/ Orgii care nu au nicio legătură cu dragostea…”

(...)

Între solipsism şi cartezianism, între nebunia demiurgilor însinguraţi (falşi sau nu) şi frumuseţea lumii în care dragostea „îşi construieşte palate de iarbă”, când heideggerian îl locuieşte tristeţea, iar materia bachelardiană îl amăgeşte cu iluzii demne de marea stepă rusească („Când este primăvară în cer,/ La noi iarna fluieră pe câmpiile dezgolite şi pustii.”, p.56), Florin Ciocea, când nu analizează Femeia („Pot dărâma imperii cu un singur gest,/ Sau le pot ridica în aurora limpede a unui surâs./ Dacă priviţi o femeie îndrăgostită în ochi/ O să vedeţi universul rotindu-se haotic/ Şi galaxiile pulsând în ritmul respiraţiei ei;/ Dacă o strigaţi, nu va răspunde:/ Femeia îndrăgostită nu mai este locuită de ea;/ În sufletul ei trăieşte o fiară ciudată,/ Pătimaşă şi surdă,/ Care devorează uneori cadavrul propriei iubiri.”, p.54), este un semi-zeu ciudat ( sui generis, un lebădoi bizar, neurmând lebedele care creează un drum înşelător, p.23) care levitează deasupra acelui salcâm primordial (poate „arborele-soare” de la 25) din care un om îndrăzneţ ar putea face muzeu dintr-un singur copac, precum cel de la paginile 52-53, ori precum cel din „2084”, romanul distopic al lui Sansal; el poate murmura o mantră precum: „Imaginea mea efemeră va călători etern/ În ochii grăbiţi ai bătrânei lumini.” (p.51)

(...)

Alintându-se, poetul ar dori să fie declarat nebun sau măcar diogenic: „Mi-am construit un oraş în nori/ ca să privesc de sus/ Oraşul în care trăiesc;/ Dar sufletul meu locuieşte altundeva.// Călătoresc în Africa,/ sau în insulele paradisului/ Şi, totuşi, sufletul meu nu mă însoţeşte.” (p.35- poem din 2015)

(...)

Dar sanctificarea întru nebunie nu este chiar atât de uşoară, mai ales doar când mărturie sinceră nu pot depune decât câinii (mioritici au ba) şi „Marinică,/ Cel mai deştept măgar din univers” (p.40), într-o lume în care toate sunt pe dos, mai puţin, probabil, Lumea…

Halil!

*varianta din 10.11.2017

Ain îmi spune dimineaţă, Rafaela la ea în braţe,

urmărind pe Maui, un semi-zeu din Pacific,

cântând „you are welcome”, Ain îmi spune

că iar am avut un coşmar peste noapte

nu-mi aduc aminte

pentru a câta oară,

poate e coşmarul adevăratului meu nume

pe care-l caut şi nu-l caut

să mă strig singur

pierdut într-un autobuz

pe autostrăzile Turciei

ca în ceaţa aceea

de la Manisa la Istanbul

sau să mă strige femeile străine sau nu

care îmi apar în vise

ţesând poveşti abstracte, fantastice:

„Halil!”

mi-a spus Hasbiye Candemir,

o bunică din Balçova-Izmir,

care m-a şi înfiat, simbolic, la o cafea

Rafela, micuţa Rafaela

priveşte încă uimită la dansul lui Maui,

încă nu s-a plictisit de el

ridică mânuţele în sus

şi chicoteşte, gângureşte, spune „niu, niu”,

învăţând încă diferenţa dintre da şi nu

Halil!, dansul acestui nume, dans de derviş,

continuă, continuă,

o fărâmă de suflet a rămas

pe vulcanul de lângă Kula, o alta este în cântecele lui Sedat Anar,

o alta este printre grămăjoarele de condimente din micul bazar,

o alta pe podul Galatei, o alta într-unul din peştişorii prinşi

din Cornul de Aur, cu trei dorinţe,

tot-aşa, rotirea continuă,

aproape solipsist, aproape nominalist:

doar numele noastre rămân, acolo, între stele,

praf de stele

sufletele contopindu-se-n contemplarea

Frumuseţii Iubirii

prafului de stele

Doar.. con-topire

şi şoptirea adevăratelor nume…

Aşteptând ceaiul să se răcească pentru a chema copiii la pomenirea tuturor păsărilor

Aşteptând ceaiul să se răcească pentru a chema copiii la pomenirea tuturor păsărilor: Ramona Băluţescu, Ceai din căni de copii, Ed. EMMA, Cluj, 2017 Ramona Băluţescu ne-a obişnuit cu o anumită temperatură a cărţilor sale. Poemele sale

Jurnal quasi-liric: la porţile Anatoliei (II)

Mai mulţi prieteni m-au întrebat ce s-a întâmplat în ultimii trei ani,

de când am început să public mai multe texte în care universul turcic, turc în primul rând, constituie un accent deosebit… Mai zilele trecute o colegă de facultate mi-a spus că întotdeauna i s-a părut că aş fi avut ceva de turc în mine. Nu ştiu dacă asta este de bine sau de rău.

Nu este chiar o preocupare atât de nouă. Este drept că Islamul şi lumea lui, istoria religiilor în general, au fost o preocupare în timpul facultăţii… Prima lucrare de seminar la domnul profesor Sergiu Tofan a fost despre filosofia istoriei la arabi, prin 1997-1998, am publicat şi un eseu despre estetica musulmană în revista „Dunărea de Jos”, prin 2002, prin 2009, cred, am scris un grupaj de poeme intitulat „Esme”, inspirat şi de atmosfera moscheii din Mangalia, în urma unui sejur petrecut acolo, cu soţia glumesc că de n-ar fi fost expansiunea califatului arab, care mi-a căzut la examenul de titularizare, nu aş fi cunoscut-o, iar de curând, precum veţi vedea mai jos, am descoperit rădăcini turceşti, dar şi greceşti, în arborele genealogic…

…Lumea turcică este, în linii mari, mult prea puţin cunoscută şi mai ales neînţeleasă, şi în contextul internaţional atât de complicat. De aceea, demersul meu cred că este mai mult decât interesant.

Copilăria mi-a fost încântată, printre altele, pe lângă aventurile unui Robinson Crusoe, Tom Sawyer, a unor muschetari, a unui căpitan Nemo, de călătoriile personajelor din „Toate pânzele sus!”, unde este un personaj turc printre cele mai îndrăgite de cititorii de toate vârstele, bucătarul Ismail, şi de povestirile scurte pentru copii, cu şi fără cuvântătoare, ale lui Aziz Nesin…

Printre planurile mele literare se numără şi două romane dedicate, primul, Mariei Cantemir, dar şi lui Dimitrie Cantemir, cu anii săi petrecuţi în Turcia, iar al doilea, intitulat Cumania, spune, prin nume, destul de multe despre poporul turcic al cumanilor...

Fiind istoric sau, dacă vreţi, profesor de istorie, am cunoscut destule de multe despre istoria turcilor iar de curând, mulţumită unui verişor, am descoperit că una dintre străbunicile din partea tatălui, din părţile Târgului Frumos, era o Halibei… Ruxandra. Prietenia deosebită cu doamna profesor Gülten Abdula Nazare m-a apropiat de epoca lui Yunus Emre, descoperindu-l pe Sarî Saltuk Baba (prin cartea lui Şefik Kantar), pentru care, printr-un joc estetic poate chiar misterios, am scris aproape douăzeci de poeme, cele mai multe gazeluri, pastişând stilul epocii, dar, evident, în limba română, inspirându-mă şi de la un mare poet român, Vasile Voiculescu, care a scris „ultimele sonete ale lui William Shakespeare”, în traducerea lui imaginară.

Gazelurile voiam să le folosesc, şi mai vreau, ca un fel de moto-uri pentru un roman care ar trebui să-l aibă în prim plan pe Sarî Saltuk Baba. În documentarea pentru carte, am fost prins de vârtejul cât un întreg univers care este cultura, spiritualitatea şi istoria turcilor…

*

Aşa se poate spune că au început „noile călătorii” ale lui Sarî Saltuk Baba… Care, prin acea carte a scriitorului şi publicistului Şefik Kantar despre care scriam mai sus, primeşte un nou semnal de salut, din partea criticului Marius Chelaru, care, în numărul din octombrie 2017 a prestigioasei reviste „Convorbiri literare”, care apare la Iaşi, îi dedică câteva rânduri generoase.

Imaginile de mai sus sunt din periplul turc, din Manisa… Multe dintre ele de la hotelul „Anemon”, gazdă mai mult decât generoasă…

Închei cu un poem:

Halil

Mă numesc Halil, aşa mi-au spus prietenii

din Manisa şi Izmir,

meditând la numele străbunicei mele,

poate misteriosul meu nume ascuns, pe care

îl ştiu pisicile din Istanbul

şi pisicile lui Eliot

şi mă gândesc la gândul lui Abdul Rahman Ibn Khaldun,

ce-ar fi putut el creadă despre istoria mea personală

ca un labirint pe verticală

unde mă simt pierdut

între ceruri

pe drumul spre un cer

care nu crede în istorii mărunte

Sufletul meu nomad meditează şi el

la Al-Muqadimma, alt fel de prolegomene:

păsările Saharei nu ştiu nimic despre asta,

despre mine,

doar zboară

spre Anatolia cerurilor mele

„Mă numesc Halil”,

asta sună ca o rugăciune

în care am căzut

ca într-un vis

Eseu despre atotputernicia lui Dumnezeu

Jason Mott, Cei care se întorc, Ed. Univers, 2016, traducere de Petru Iamandi

În „Eseu despre orbire”, Jose Saramago îşi imaginează că întreaga omenire începe să orbească, cu foarte puţine excepţii… O lume nouă se naşte în urma efortului scriitorului, o lume în care, totuşi, nu mai ţin minte dacă oamenii mai cred sau în Dumnezeu!

Aici, în lumea pe care şi-o imaginează Jason Mott (oarecum ca în „Ciuma” lui Camus), oamenii mai cred, atât cât se poate şi cât se poate şti, în Dumnezeu… Chiar dacă grosul acţiunii se desfăşoară în Statele Unite, într-un orăşel din Sud, nu întâmplător denumit Arcadia, ceea ce se întâmplă, adică „întoarcerea” din lumea morţilor a celor plecaţi acolo, este un miracol planetar, existând ecouri, în desfăşurarea evenimentelor, despre ceea ce se întâmplă în lume, în restul lumii, ba chiar existând două pagini despre reacţia autorităţilor din… România (p.198-199)…

Da, imaginaţi-vă că morţii din familia d-voastră încep să se întoarcă… acasă, unde le-o mai fi casa în aceste condiţii! Încet, încet, vă treziţi, cu bunici, străbunici, câte un unchi, o mătuşă… Vi-i aduce câte un agent special, de la Biroul Internaţional al Celor-care-se-întorc în garsoniera, apartamentul de două camere sau trei, în vila abia construită… Asta nu numai pentru că Divinitatea ar trece printr-o criză de umor, deoarece, spune în sinea ei, cu credinţă, un personaj important, Lucille, „Dumnezeu avea simţul umorului”. Şi poate îl mai are! Ţinând cont de Atotputernicia Sa, evident că Totul ar fi posibil! În situaţia dată, s-ar putea ajunge acolo încât morţii să fie chiar mai mulţi decât vii, după cum se trage un semnal de alarmă la o adunare din Biserica pastorului Peters, alt important personaj, care se va trezi, bărbat însurat, cu anunţul că este căutat de iubirea sa din tinereţe, Elizabeth, moartă la 16 ani şi care s-a întors printre cei vii la acea frumoasă vârstă!

Oricum, crede pastorul sau agentul Bellamy, Martin Bellamy (în spatele căruia îl putem ghici chiar pe autor, un scriitor afro-american, adică, mai pe româneşte, un "tuciuriu", după cum traduce P. Iamandi) sau poate chiar scriitorul, „Când Dumnezeu scapă lucrurile de sub control, numai Guvernul putea să pună piciorul în prag.” (p.49)

Şi veţi vedea că Guvernul va interveni… Şi prin mâna unui quasi-diabolic colonel numit Willis, dar care ar fi putut avea şi numele Norris, sau van Damme…

Voi reveni şi cu alte amănunte! :) Pe https://bookhub.ro/ sau şi în alte locuri! Sunt pretutindeni! :)

Mai nimic despre nasul lui Lars von Trier şi mai multe despre o femeie Kon-Tiki…

Mai nimic despre nasul lui Lars von Trier şi mai multe despre o femeie Kon-Tiki…: Greu încadrabil, dar atât de viu aceste nou roman al Doinei Ruşti! Un experiment, în ultimă instanţă, dar care s-ar încadra unui manifest de-al meu, ins