Radu Paraschivescu se întoarce la Galaţi! Miercuri, 16 octombrie…

…La Librăria Humanitas, de la orele 18, cu o nouă ediţie din „Fluturele negru”, romanul revizuit acum, care a apărut prima oară în anul 2010, dar şi cu „În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi)”, cea de-a doua fiind dintr-un ciclu pe care l-am putea denumi „Simţul umorului şi simţul ridicolului, dar mai ales simţul neridicolului s-au născut la români” sau „Românul s-a născut poet şi ridicol” ori „Mai mult decât absurdul este o treabă strict românească”, ca să nu mai spunem de „Încarnări de Stan, Bran, Tom & Jerry ş.a. în politicieni români” ori „Perle naturale, de cultură şi de tranziţie infinită”, Radu Paraschivescu fiind în acest sens un fel de culegător de folclor urban şi nu prea, atent la nesimţiţi (de unde „Ghidul nesimţitului”), dureri de minte, clişee, limbi de fier, de lemn, de fund de mămăligă, de mături, mai obsedat, vorba vine, de maimuţe carpatine decât Frans De Waal de bonobo… Aşadar, fără teamă, după ce nu a dispărut în maelstromul buric românesc al fiinţei, revine la Galaţi…

Pe coperta a IV-a a noii ediţii din „Fluturele negru”, cealaltă carte fiind la început de istorie literară, găsim scris, de către Tania Radu: „Când scrie proză, Radu Paraschivescu e un fel de arteziană ficțională. Are o capacitate de autopunere în scenă năucitoare. Istoriile sunt ingenioase, arborescente, complicate. Au mereu nevoie de un challenge cultural, cât mai surprinzător cu putință, frizează reconstituirea istorică, biografia literară, dar nu se țin de gen, ci merg acolo unde-l duce pe autor plăcerea scrisului, slujită până la performanțe de nivel digital. Sunt aproape convinsă că ar scrie la fel de bine în orice manieră, pe orice subiect, oricât de încărcat cultural, istoric și textual, pentru că s-a născut cu o genă de iluzionist, pe care – înțelept și nemilos cu sine – și-o dresează prin literatură.“ Simona Sora adaugă: „Fluturele negru este romanul unei predestinări în care fiecare amănunt – copilăria chinuită, maestrul iubit, dar aflat într-o altă vârstă a picturii, amorul novelesc pentru o femeie pierdută, dar mai ales spectrul morţii-prietene, viziunea fluturelui negru în fiecare gest, vis, întâmplare – îşi are rolul său. Nu există scăpare din universul negru al lui Caravaggio – pare a ne spune povestitorul din alt timp –, nu există scăpare în afara scurtului moment în care, printr-un tertip (de ordinul creaţiei din nimic), artistul ne obligă să privim altfel figurile sale ambivalente, concupiscente sau suave, fructele sale pline de o sevă artificială, «cinele de taină» necanonice şi neconvenţionale.“

Prin 2015 scriam şi eu despre ediţia din anul 2010:

Prea târziu născut pentru istoria lui Giorgio Vasari (avea trei ani când a murit istoricul, în anul 1574), Michelangelo Merisi da Caravaggio a captivat, prin viaţa tumultoasă, biografi diverşi imediat după moartea sa survenită nedrept de repede, pictorul putând fiind încadrat în categoria artiştilor damnaţi, dispăruţi între 27 şi 39 de ani!

Fascinaţia sa a trecut peste veacuri, mileniul al treilea, ca să nu referim şi la ce s-a întâmplat în secolul al XX-lea, debutând cu numai puţin de patru cărţi despre viaţa sa, mai mult sau mai puţin romanţate, scrise de autori mai mult sau mai puţin mediatizaţi: Claude Esteban, L'Ordre donné à la nuit, 2005; Guy Walter, Le Caravage, peintre, 2001; Dominique Fernandez, La Course à l'abîme, 2002; Peter Robb, M, The Man who became Caravaggio, 2000. Consultând internetul mai dai peste piese de teatru, opere, un balet, ca să nu precizăm şi filmele inspirate de viaţa sa…

De la noi, aproape surprinzător, cunoscându-i preocupările (onorabile, sic! De pildă, traduceri din Rushdie, Golding, Steinbeck, Lodge, Ishiguro, Virgnia Woolf ş.a.), Radu Paraschivescu şi-l alege ca personaj pentru un roman fermecător, cum poate de la „Agonie şi extaz” a lui Irving Stone, unde celălalt mare Michelangelo este personaj, nu am mai întâlnit…

Adică mă refer, evident, la o carte despre pictori, cei „îndeobşte văzuţi drept nişte lumânări de carne peste care Dumnezeu a picurat darul expresiei” (p.45). O carte despre nişte artişti pe care îi idealizăm, pe care am putea să-i împărţim în două: cei care îţi iau culorile gata făcute şi ceilalţi, despre care maestrul care îl învaţă tainele picturii pe Caravaggio spunea: „Cine îşi pregăteşte singur culorile n-o să umple niciodată pereţii şi pânzele cu minciuni” (41).

La scriitori, prozatori în primul rând, probabil e vorba de cuvintele născute din propriile întâmplări, deşi cei foarte buni pot (re)crea foarte bine universuri de mult trecute în neant… Cum este şi cazul Romei sfârşitului de secol XVI, început de secol XVII, ecou decadent al Romei imperiale (deşi nu toată acţiunea, firul vieţii se deapănă acolo), Romă de care este evident că Radu Paraschivescu este îndrăgostit şi pe care cuvintele o învie…

În altă ordine de idei, cât se poate de dihotomic, din partea comentatorului, este şi frumoasă poveste de iubire (deşi sunt mai multe!), dar o iubire din acelea absolute, cu multă Lumină, între pictor şi Lide (dacă vreţi, o prostituată sacră: „Lide, cum spuneau hâtrii prin pieţe, avea minte multă, dar nu toată bună. Altminteri, de ce-ar fi vrut o fată care primea totul pe tavă la Siena să plece din tihna unui conac toscan şi să-şi câştige pâinea vânzându-şi farmecele cui se nimerea? (…) A pătrunde în mintea unei femei era la fel de greu cu a mâna o căruţă pe un drumeag desfundat de ploile toamnei.”, p.130) şi, pe de altă parte, povestea unei obsesii nu numai pentru clarobscur, pentru negru, pentru Noaptea înţeleasă aproape ca şi categorie filosofică, nu numai estetică. El, personajul Caravaggio chiar vrea „o poveste a nopţii” pe care vrea s-o picteze cum ştie „că nimeni altcineva n-ar fi în stare s-o facă”, cu ajutorul unui „fluture de noapte, o creatură pe a cărei mantie stau semne pe care puţine minţi le desluşesc.”

O parte din carte este gândită ca şi cum eroul ar scrie un fel de jurnal-scrisoare către maestrul său, profesorul mort Simone. Un astfel de fragment poate fi semnificativ, trezind interesul cititorul grăbit: „Nu pun preţ pe ce cred alţii despre mine, dar am observat că sunt cu toţii de acord asupra unui lucru: că voluptatea nocturnă mi se potriveşte ca mai nimănui în oraşul acesta care se crede cu încăpăţânare un fel de fântână a luminii. Ei, bine, tocmai fiindcă sunt întunericul din miezul incandescenţei, şi fiindcă Acheron e fiul lui Helios, ţin să las un tablou în care lumea să vadă semnătura unei vieţi. O poveste a nopţii, a distrugerii şi a morţii brodată pe aripile unui fluture. Un muzeu al sfârşitului, altfel decât cele pe care le are sub ochi oricine intră într-o biserică. Altfel chiar şi decât acel muzeu al sfârşitului care este opera mea. Decapitări, sfârtecări, răstigniri, trupuri străpunse de săgeţi, lănci înfipte în carne, spade retezând gâtlejuri, chinuri fioroase ale martirilor tăcuţi, sfinţi omorâţi ca vitele – parcă nici nu-mi vine să cred că au ieşit din mâna mea. Uneori îmi spun: ajunge, nu te-ai săturat? Cât sânge mai trebuie să curgă în tablourile tale ca să te simţi răzbunat pe lume? Câte cruci mai trebuie duse în spate de condamnaţi? Câte capete mai trebuie să cadă sub secure?” (p.55)

Pictorul care şi-a nemurit propria decapitare (imaginară - el este Goliat în „David ţinând capul lui Goliat”, una dintre lucrările sale celebre) se poate să se fi gândit la noaptea raţiunii umane, ţinând cont de toate intrigile, asasinatele, ura, invidiile epocii (un personaj spune că Roma e mai degrabă oraşul celor o mie de invidii decât oraşul celor şapte coline), opusă liniştii de a se şti iubit, care îi lipsea la un moment dat (p.94), obsesia certitudinii în acest sens putând fi sursă de instabilitate emoţională…

Tabloul cu fluturele sfârşeşte simbolic într-un incendiu, eroul este un damnat al vremurilor sale, ajuns proscris, meditând în imaginatele clipe de final ale vieţii asupra literelor ce compun cuvântul „Roma”, sau cuvântul „amor”, „mora” mai însemnând în limbi slave „duh al răului plămădit de somn”, mai simplu „coşmar” sau chiar „fluture”. Care poate fi şi o „Acherontie”, adică un „Cap de mort”, pe care hipersensibilitatea artistului (scriitor/pictor) îl poate percepe ca o mască a Satanei în forfota carnavalului veneţian ( „Nimeni nu-l recunoaşte, dar toţi simt ceva necurat în apropiere, de parcă minţile le-ar fi luate în stăpânire de un tiran glumeţ şi sadic. Prinsoarea lui e să le pătrundă tuturor în gând şi să-i piardă. Şi ce deghizare mai potrivită poate exista decât gingăşia catifelată a unui fluture?”, p.60) sau oglindind miniatura unei crucificări.

Minţile lui Caravaggio vor rezista asaltului Răului (şi din oameni), muşcăturii guşterului dintr-o altă celebră lucrare a sa sau totul, dar totul se va scufunda într-un întuneric căruia mereu ne este teamă să-l numim?!

Împreună cu Radu Paraschivescu şi Doru Căstăian, vom afla câteva răspunsuri la astfel de întrebări alintate, numai bune pentru o seară de miercuri!!!