Seducţia de către Altul, mai exact de către
Celălalt, cultural meditând, nu implică, evident, quasi-sartrean vorbind,
Infernul.
Iubirea, Seducţia putând fi parte a Iubirii, este
Libertate, alegere liberă, Înţelegere!
„Limitele limbajului meu semnifică limitele lumii
mele.” scria (şi gândea) Wittgenstein. Roland Pangrati a demonstrat imperial (
la început de Eră Reiwa, imperială la propriu!) că un Străin (mai deloc
camusian, ca să continuăm trimiterile existenţialiste, oarecum aride, mai deloc
zen raportate la spiritualitatea niponă la care s-a apelat în „construcţia”
complexului act expoziţional care a început cu Galaţiul drumul lung spre Ţara
Soarelui Răsare) poate realiza o punte demnă de basmele cele mai spectaculoase, basme unde, într-o
noapte, se poate ridica un pod de cleştar de la o împărăţie la alta (aici, fost
regat).
Efortul lui Roland Pangrati a fost mult mai
îndelungat, două luni de documentare chiar în Japonia, apoi opt luni de
travaliu concret, de o complexitate extremă, presupunând şi colaborări care, în
sine, confirmă că relaţiile interumane pot fi ele însele opere de artă: în
primul rând ţinerea permanentă a legăturii cu Hiroko Narizuka, curatoarea
expoziţiei, şi apoi dialogul început pentru partea muzicală, complementară
părţii vizuale, cu un muzician care nu mai are nevoie de nicio prezentare,
compozitorul şi dirijorul Eugen Dan Drăgoi. Dintr-un articol de presă postat on
line aflăm că „lucrările sunt inspirate reciproc: compozitorul a realizat
muzica pornind de la unele lucrări ale pictorului, iar pictorul şi-a continuat
opera ascultând muzica realizată de compozitor.”
În mitologia niponă, Podul are un rol destul de însemnat,
Mitul Creaţiei consemnând următoarele: „Primii zei au făurit două ființe
divine, una masculină, Izanagi, și una feminină, Izanami și le-au însărcinat cu
crearea primului pământ. Pentru a le ajuta să facă acest lucru zeii le-au dat
și o naginata, decorată cu nestemate,
cunoscută sub numele de Amanonuhoko
(Halebarda divină a mlaștinii). Cele două zeități au plecat apoi pe podul
dintre rai și pământ, Amenoukihashi
(„Podul plutitor al Paradisului”) și au agitat marea cu halebarda. Când stropi
de apă sărată au căzut de pe halebardă, au format insula Onogoro. Izanagi și
Izanami au coborât de pe pod și și-au făcut o casă pe insulă. În final, ei
hotărât să se împreuneze pentru a popula insula.” Ş.a.m.d.[1]
„Podul” pe care l-a meşterit cu jertfele sale Roland
Pangrati este un pod-oglindă (oglinda este simbolul lui Amaterasu!), reflectând
atât spiritul „străinului” care se îndrăgosteşte de „spiritul noilor locuri” pe
care le cucereşte sau care îl cuceresc, cât şi o anume evoluţie, o dialectică
înfruntând şi învingând, cred eu, anumite prejudecăţi, pe de o parte, şi pe de
alta, o aprofundare a unei filosofii nu numai de viaţă, ci şi asupra artei,
Rezonanţa, ca şi jocul de cuvânt, grafic, din titlul expoziţiei, „ReSonance”,
având aici numai un rol pozitiv, dincolo de orice rezonanţe negative care, se
ştie, au dus la prăbuşiri spectaculoase ale unor opere de artă ale ingineriei
atât de omeneşti…
Un rol pozitiv, dar şi unul principal, ca şi Soarele,
înţeles şi ca zeiţa Amaterasu, muză sau nu! În textele „explicative”, care
însoţesc picturile, texte aparţinând aceleiaşi Hiroko Narizuka, se începe aşa:
„Despre rezonanţa viziunii omului asupra lumii şi
ritmul universului. Nu trăim singuri. Trăim conectaţi. Observăm acest lucru şi
împărtăşim dragostea cu toată lumea. Dorim fericirea cuiva. O energie creşte,
iar altă energie creşte şi ea prin rezonanţă. Când o energie cade, cealaltă
rezonează cu prima, devenind astfel putere ajutătoare. Vibraţiile inimii
rezonează pentru a adânci iubirea şi încrederea. Relaţia care poate rezona nu
se va destrăma niciodată.”
Citind mai departe textele care sunt mai mult decât
explicative, fiind de fapt poeme care împlinesc o sfântă treime a imaginilor,
sunetelor (armoniei acestora) şi a cuvintelor, înţelegem expoziţia lui Ronald
Pangrati şi ca un eseu asupra Încrederii, care se poate adăuga ca parte a
Iubirii Înţelegerii şi Libertăţii. Înţelegerea şi Încrederea înlocuiesc în
triadă Egalitatea şi Fraternitatea, noţiuni metafizice oarecum compromise şi
tratate cu ceva dispreţ de un Petre Ţuţea!
Scrie Hiroko Narizuka: „Totul porneşte de la
încredere. Şi fără încredere nu putem exista. Suntem încrezători şi vrem să
trăim în încredere.”
Încercând să cuprindem cu puterea limitată a minţii
ansamblul îndrăzneţei Mari Instalaţii care este expoziţia lui Roland Pangrati,
este un exerciţiu de încredere între marele univers şi micul univers, sacru şi
profanul uman, între Materie şi Spirit, între elementele sacre, traduse şi în
aur, argint, cupru şi culoare pur şi simplu, până şi lipiciului (nigawa)
acordându-i-se importanţa cuvenită, pe lângă tipul special de hârtie înduplecat
să folosească/slujească ecranelor pliabile care nu vor absolut deloc aici să
fie doar decorative ci să invite privitorul la jocul dintre început şi sfârşit
de lume care are loc practic întru orice unitate de timp, cu o solemnitate
aparte, aici zeiţa seducând muritorul care pare să fi devenit captivul unui
miraculos vas de ceai realizat prin misterioasa tehnică Yohen Tenmoku (în
întreaga lume, adică în întreaga Japonie, sic, există doar trei boluri de ceai
săvârşite prin această tehnică care încă nu este descifrată, din acest punct de
vedere Roland Pangrati, gălăţeanul devenit cetăţean universal, prin opera sa,
aducând un omagiu anonimilor creatori de ceramică, se pare că ei au fost
chinezi, dar cele trei boluri, care au fost patru, se găsesc numai în Japonia,
la Kyoto, Tokyo şi Osaka. Din nefericire, unul s-a pierdut, se pare că
definitiv, în condiţii dramatice…
Scena „seducţiei” este redată în cel mai amplu „exponat”,
o lucrare dublă, în a doua parte, spre dreapta (vezi prima imagine!) unde cei
doi, Zeiţa şi Pământeanul, - nota A.G.S.: în hermeneutica mea! - sunt „pierduţi”
într-un astfel de bol, care pare să fie un altfel de Pământ, un al doilea, aşa
cum Hiroko Narizuka identifică un al doilea Soare: „În mintea noastră există un
al doilea Soare. Soarele străluceşte deasupra Pământului, dragostea străluceşte
în inimă. Acestea luminează fără a cere nimic în schimb. Nu putem trăi într-o
lume în care acestea nu există.”
Aceste cuvinte sunt pentru o altă lucrare (sunt
şapte în total, de aici putem sări repede cu gândul la cele şapte note
muzicale, fiecare lucrare pictată are echivalentul ei sonor, cele şapte cântece
compuse de Eugen Dan Drăgoi se armonizează, intră în rezonanţă, pot fi sesizate
diferit, dar şi în acelaşi timp: „Autorul coloanei sonore a utilizat o scară
naturală stilizată, de inspiraţie japoneză, reprezentând rezonanţa naturală a
sunetelor pornind de la rezonanţa cosmică a planetei Pământ, situată în jurul
frecvenţei notei Mi. Privitorul care se va apropia de una dintre lucrări va
auzi în prim-plan coloana sonoră a lucrării respective iar în planul secund
muzica dedicată celorlalte lucrări, aflate în armonie cu întregul univers sonor
şi vizual creat.”- astfel explică Valentin Trufaşu în „Adevărul” din 16 mai
2019!), precum se observă, cuvintele sunt aici, în cronică, aproape
neputincioase, trebuie să apeleze la alte cuvinte, parafrazând-o pe Hiroko
Narizuka, Opera lui Roland Pangrati, dacă nu vine din viitor, vine din cele
1001 de lumi paralele, şi „Nimeni nu poate prezenta” („prezice” scrie Hiroko) „viitorul”
adăugându-se: „Aşa că să nu prezicem dificultăţi. Nu-ţi face griji pentru că nu
ştii ceea ce urmează să se întâmple. Port mereu soarele în gând şi vreau să
trăiesc intens în limitele vieţii mele.”
Orice „Asfinţit” (titlu de pictură) este, de fapt, „Promisiune
pentru Mâine” (titlu de poem sui generis). „Privind soarele la asfinţit,
privesc în urmă la ziua ce tocmai a trecut. Astăzi am fost ajutat de mulţi
oameni, dar pe câţi i-am putut ajuta, la rândul meu? Nu pot trăi izolat. Inima
îmi tresaltă de recunoştinţă. Acest sentiment de recunoştinţă este promisiunea
de conectare la ziua de mâine.”, „ReSonance” se transformă, încet, încet, în
amintire, Amintirea naşte Lumină: „Lumina ta mă umple de bunătate. Şi îmi
călăuzeşti busola minţii pe calea cea dreaptă. Vreau să trăiesc şi să îmi creez
propria viaţă urmând busola gândurilor mele către conştiinţă, cuget, scop şi
imaginaţie. Uneori reuşesc, cu ajutorul tău…”, Corpul de Lumină al Iubirii se metamorfozează
în Bucuria de a fi, de a şti, de a conştientiza că ai fost şi încă mai eşti,
chiar de nu vei mai fi „aşa”: „Nu uita bucuria pe care o găseşti în dragoste,
fericire, persoana dragă, lucrurile noi şi importante. E timpul să rezonezi cu
toate acestea. Acum, dacă descoperi ceva aici, e timpul ca minta ta să rezoneze
cu pictura şi cu muzica.”
Aşa se încheie turul expoziţiei, cu aceste rânduri,
(vernisajul a avut loc în ziua de 24 aprilie 2019 la Galaţi, la Galeriile
Nicolae Mantu), o expoziţie cu adevărat de neuitat, un portal inspiraţional,
vortex intercultural, care poate provoca noi şi noi întâlniri, cum a fost şi
aceea cu membrii Cenaclului Noduri & Semne, din seara zilei de 10 mai, când
versurile lui Leonard Matei au intrat mai mult sau mai puţin în rezonanţă cu
experimentul concludent al lui Roland Pangrati: dacă nu intervin cele câteva
feţe ale mărginirii şi intoleranţei rasei umane, toate culturile îşi pot găsi
ecoul (şi rezonanţa) în armonia oricărei expresii trăite cu adevărat, iubite…
Leonard Matei şi Roland Pangrati |
Am văzut galeria acestui artist.
ReplyDeleteÎndrăgostit până la misticism EL a reușit să combine toate forțele universului intr-un singur cuvânt ce are ca ,,REZONANTA" IUBIREA.
Sper sa mergi mai departe.