Adi
Secară-Halil
„Poet
chemând derviș…”, Editura „Centrului Cultural Dunărea de Jos”, Galați, 2019
„Poet
chemând derviș…” – o călătorie inițiatică spre alte rădăcini
În urmă cu un an de zile, mai precis 2018, apărea, la
Editura Detectiv Literar, volumul de poeme: „Porta turcească”, al poetului, istoricului, criticului A. G.
Secară-Halibey, prin care acesta deschidea drumul unei călătorii de aflare a
obârșiei sângelui, așa cum aflăm din dedicația de la începutul cărții −
„…strămoșilor mei necunoscuți, în special Ruxandra Halibei” −, dedicație din
care este ușor de dedus pseudonimul care însoțește numele autorului, Halibey,
călătorie care se extinde, devenind inițiatică, odată cu apariția celui de-al
doilea volum din acest ciclu: „Poet
chemând Derviș…”, Editura Centrul Cultural „Dunărea de Jos” Galați, 2019,
căci, după ce a deschis poarta istorică dintre cele două lumi: creștină și
orientală, din care face parte deopotrivă, Halibey, devenit acum Halil, în
căutarea sinelui etnic, străbate, nu numai figurativ, Asia Minor sau Anatolia,
ajungând la Înalta Poartă, inima
Turciei, orașul celor două continente, Istanbul.
Noul
volum are în componență șapte capitole, primele patru fiind secvențe din primul
volum, „Poarta turcească”, prin care
autorul reia firul liric și epic din volumul precedent, cu scopul de a
reconecta cititorul la spiritualitatea musulmană. „Poarta turcească din Galați”, numele primului capitol, un vestigiu
al sec. XIX, scăpat printr-o minune demolărilor comuniste și rămas mărturie
istorică între blocuri, „ poarta gălățeană/ româno-turcească prin destin/ de
cărămizi, de stele”, nu este alta decât poarta destinului poetului care
printr-un exercițiu de imaginație sau, de ce nu, de transcendere a eului , va
face legătura între cele două lumi lirice și istorice, complet diferite. A.G.
Secară-Halil, înțelege și îmbină, în mod salutar, sistemul silabic latin, cu
sistemul transliterat și al scrierii tana
(scrierea arabă), în care primele grafeme (h-v) derivă din sistemul de numerație,
totul fiind posibil prin „îngerul baghetă”, cum ne spune chiar autorul. El a
putut, astfel, să gândească poemele aproape în limba orientală, acestea având
calitatea de a putea fi traduse și interpretate în limba turcă.
Poetul
va pendula între lumile paralele ale celor două părți ale sinelui, în căutarea
identității, a „fericirii perfecte”, până când se va simți pregătit pentru a
descoperi lumea sângelui strămoșesc, „visând la casa bunicilor/ corcodușii
înfloriți/ gândind la femeia străină// sunt gata pentru o nouă lume/(…)//
aducându-mi aminte de tătaia/ visat cum se întoarce din mormânt/ scuturându-se
de praf, de țărână,/ cum ar spune el,/ murmurând:/ Doar nu credeți că există
moarte!” (pag. 112, „Allegro”), o lume dincolo de moarte, atributul porții
turcești fiind mult extins, ea devenind o poartă a vieții și morții în același
timp, „poarta unei iubiri mai presus de orice iubire”. Cum era firesc,
simboluri religioase turcești și musulmane, (ex: „ochiul turcoaz”, „femeia
semilună”, „șaman derviș”, „îngerii”, „smochinul”, „sabia/lancea”, etc), precum
și forma de gerunziu a verbelor, vor marca întregul volum. Cititorul descoperă
o altă lirică și altfel de melodicitate a versului.
Inițierea
la care se auto-supune istoricul A. G. Secară-Halil, este cu atât mai
revelatoare în cel de-al doilea capitol: „Sabia
de smochin”, care are un subtitlu
mai mult decât concludent: „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba/ În
traducere la fel de imaginară a lui Adi G. Secară Halibey” și un motto
revelator: „Mai strâmtă-i ființa decât închipuirea,/ Și lumii îi rămâne atunci
doar arcuirea.” (Rumi) Despre Sarî Saltuk Dede Baba, considerat fondatorul
orașului Babadag din regiunea Dobrogea, legenda spune că ar fi fost un faimos
gânditor turc, persoană luminată, respectată în egală măsură de credincioșii
musulmani și creștini, cunoscător al limbii și religiei creștine, recunoscut
prin puterile fantastice ale sabiei sale de curmal, asociere pe care poetul A.
G. Secară-Halil o face cu „sabia de
smochin”, poate și din cauza dulceții fructelor pe care poetul le
metamorfozează în sufletele oamenilor: „Smochine de dulceață sufletele
oamenilor sunt/ Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere și unt”, pag.
121, sabie remarcată prin tăierea în două a unui trunchi de copac pe care zece
persoane nu-l puteau cuprinde. Se mai povestește că Sarî Saltuk Dede Baba era
conducătorul a 10.000 de familii de turci selgiukizi împreună cu care ar fi
venit în regiunea Dobrogei în anii 1263 și 1278, să ceară împăratului bizantin
de la acea vreme dreptul de a se așeza în regiune și că a fost un mare propovăduitor
al religiei musulmane, de numele gânditorului fiind legată chiar denumirea
orașului Babadag, „baba” în limba turcă însemnând tată, conducător, strămoș,
„saltuk” − tare, „daĝ” − piatră, deci Babadaĝ – poate fi tradus ca Muntele Tatălui. După moartea sa,
dervișul ar fi cerut să i se pregătească șapte morminte, anticipând că va fi
revendicat de șapte regi, legendă consemnată în cronicile despre păstorul
Koyun-Baba („tatăl oilor”), cel care va descoperi mormântul cu ajutorul oilor
sale, care ocoleau locul unde era înmormântat Saltuk Baba.
Despre
cel de-al doilea capitol, criticul Octavian Mihalcea, în publicația „Viața
liberă” din 27 aprilie 2018, remarca: „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk
Baba prezintă o adânc spiritualizată ideatică a căii, versuri pline de
paradoxuri, frământări interioare cu parfum diafan”. Este cunoscut faptul că în
literatura română doar Coșbuc a scris gazeluri, acesta fiind un gen liric
specific literaturii musulmane. De fapt, gazelul, este o poezie în distihuri,
ale căror prime două versuri rimează între ele, rima păstrându-se în al doilea
vers al celorlalte distihuri, rimă și metrică reușită în totalitate de A. G.
Secară-Halil, takhallos-ul ales fiind
„Adî güzel”, regăsit în ultim distih,
cum este firesc. Există în gazelurile poetului A. G. Secară-Halil, o coborâre
în sine și căutare de mare forță și profunzime, o nevoie interioară de
cunoaștere a rădăcinilor, originilor din care provine, poate și în ideea
aderării sufletului la o anume credință, spre care se îndreaptă, cu voia sau fără
voia poetului, atras fiind de moștenirea genetică, căutare a dervișul din interior,
„sâmburele de curmal”, miezul înțelepciunii,
partea cea mai lăuntrică și profundă a sufletului, prin asceza căreia omul se
simte mai aproape de Cel de Sus. Dansul unui derviș rotitor, pare o coborâre și
urcare pe o spirală spirituală, un dans celest, de la răsărit spre apus. Odată
începută mișcarea de rotație, dervișul îşi scoate mantia lăsând să se vadă
tunica albă, renunţarea la togă simbolizând moartea fizică şi renaşterea
spiritualităţii superioare şi mistice. Dervișul în dansul său are rol de
intermediar între Allah și credincioși. Mâna dreaptă cu palma în sus astfel
încât să poată primi darurile lui Allah, mâna stângă cu palma spre pământ cu
rostul de a dărui oamenilor/credincioșilor ceea ce a primit de la Cel de Sus.
Poetul Adi. G. Secară-Halil surprinde în gazelurile sale toate aceste afinități
și sentimente subtile, cel mai reprezentativ gazel, din care se desprinde și
titlul cărții, fiind cel de-al cincilea: „Poetul caută dervișul ascuns în el,
sâmbure/ De migdal, ochi de smochin, din viitor de aur arbore.// Viseaz’ că va
ucide balaur din capete multe,/ Va libera frumoase făpturi, duhuri din lanțuri
de ore,// Litere de cuvinte, cuvinte din fraze de cap,/ Fraze șchioape din
cărți scrise pe pânza turbanelor rare,// Arabesc de pe podele îndrăgostite de
tavane,/ Semilună dintre stele, inimi barbare.// Adî güzel, poetul caută
dervișul rătăcit/ În marea din el, care nu crede în valuri funerare.” (pag.
125)
Despre
cel de-al treilea capitol „Urcând la
Koyun Baba”, poetul și criticul Romeo Aurelian Ilie scria în cronica „Întru
propășirea prieteniei literare româno-turce”, din Revista Urmuz, nr. 3-4/2018, că este „format dintr-un singur poem – fluviu,
ce surprinde atât prin profunzimea mesajului, cât mai ales prin structura sa
grafică, descrisă prin folosirea versurilor scurte, dar inegale ce dau naștere
unui text inegal, care sugerează urcușul atât fizic, cât și spiritual” ( pag.
198)
Legenda
spune că sfântul musulman Sari Saltuk Baba i s-a arătat în vis unui păstor din
Asia Centrală, căruia i-a cerut să vină în ținuturile Dobrogei, ca să-i caute
mormântul. Trecuseră deja 200 de ani de la moartea lui Sari Saltuk Baba. În
urma visului pe care l-a avut, păstorul Koyun Baba şi-a lăsat gospodăria asiatică
şi a venit pe țărmurile româneşti ale Mării Negre. Păstorul a găsit mormântul
lui Sari Saltuk la Babadag, devenind el însuşi sfânt. O altă legendă povestește
că, la un moment dat, de pe acest munte a pornit un şuvoi de apă izvorât din
pământ, care amenința Babadagul. Localnicii au încercat să arunce pe fundul
fântânii naturale pământ şi piatră, dar şuvoiul era de neoprit. Koyun Baba a
venit cu ideea de a acoperi locul de unde țâşnea apa, cu lâna oilor care va
devia curgerea apei, ceea ce s-a și întâmplat. După ce şi-a dat obştescul
sfârşit, Koyun Baba a fost înmormântat chiar pe acest munte, devenit azi loc de
pelerinaj pentru credincioșii musulmani și nu numai. Aici, imamul, de
sărbătorile musulmane, sacrifică animale, spune rugăciuni, alături de credincioşii
care își rup bucăți de stofă din hainele pe care le poartă şi le agață de
crengile copacilor din imediata vecinătate a monumentului punându-și dorințe.
Toate aceste scene și părți de legendă, sunt strecurate cu măiestrie si emoție
de către Halil, în versurile acestui capitol, fie în urcușul inițiatic, lung și
istovitor, fie în coborârea frustă, în care: „morții se întâlnesc cu vii/ aici/
pe koyun baba// poate aici frumusețea/ lui Dumnezeu/ lasă mereu un semn// o
lacrimă pentru cei care au fost// (pag. 144); „noi, oamenii,/ coborând,
coborând// ducând dorul/ de a fi și altceva, altcum,/ altfel// scântei/ ale
paradisului/ care este/ pentru totdeauna/ inima lui Dumnezeu.” (pag. 145)
Dialogul
modernist, imaginar, dintre A. G. Secară-Halil și filozoful, poetul,
învățătorul Yunus Emre, a cărui viață se pierde în legendă, poeziile fiind
singurul izvor biografic, este un prilej pentru autor de transpunere. Poemele
din capitolul „Întâlniri cu Yunus Emre”
sunt o combinație reușită dintre versurile poetului Yunus Emre și cele ale lui
Halil, mixtiune cu valoare de întreg.
Începând
cu „Halil, caravana minaretelor”,
călătoria se mută pe tărâmul Anatoliei. Semantica versului este mai complexă și
elaborată. Poemele devin epice, căutarea interioară se extinde și în exterior,
implicarea în aflarea adevăratelor valori spirituale, etnice, cuprinde întreaga
familie care va însoți poetul, la propriu, cum vom deduce din versuri. A. G.
Secară-Halil, în transa creației, descoperă o lume frenetică cu care se
acordează, căreia îi corespunde, în care se descoperă și pe care dorește să o
lase moștenire urmașilor pe ramură sangvină: „«Mă numesc Halil»/ asta sună ca o
rugăciune/ în care am căzut/ ca într-un vis” și în care „Ain, soția, îmi spune
dimineață, Rafaela la ea în brațe,/ urmărind pe maui, un semi-zeu din pacific/
(…)/ Ain îmi spune/ că iar am avut un vis/ (…)/ poate e coșmarul adevăratului
meu nume/ pe care îl caut și nu-l caut/ (…)/ Halil! Dansul acestui nume, dans
de derviș/ continuă/ continuă/ o fărâmă de suflet a rămas/ pe vulcanul de lângă
Kula, o alta este în cântecele lui Sedat Anar,/ o alta este printre
grămăjoarele de condimente din micul bazar,/ o alta pe podul Galatei, o alta
într-unul din peștișorii prinși/ din Cornul de aur, cu trei dorințe/ tot așa,
rotirea continuă,/ aproape solipsist, aproape nominalist:/ doar numele noastre
rămân, acolo, între stele,/ praf de stele.” (pag. 166) Pentru orice credincios
un pelerinaj, dar mai ales unul de descoperire, începe cu o rugăciune. De
apreciat este cât de înalt a privit Halil acest aspect, rugăciunea pentru
aflarea și inițierea în tainele religiei musulmane fiind făcută de însuși
Allah, binecuvântarea față de poet și familia acestuia fiind absolută: „mai
întâi a fost rugăciunea// Allah rugându-se a bucurie și a viață/ înainte de
această lume/ și-a spus:// la început a fost dorul de povești!// Și toate
poveștile sunt doar rugăciuni, la fel și lacrimile, săbiile/ stelele, florile,
trandafirii iernii, djinii…”( pag. 167)
De
un realism concludent sunt imaginile create de poetul A. G. Secară-Halil în „Halil, caravana minaretelor”. El redă
cu acuratețe atmosfera din Istanbul, dar și aceea de pioșenie și smerenie pe
care o capătă oricine aude muezinii cum invită credincioșii la rugăciune, ori
când, cu capul plecat, pătrunde în interiorul unui loc de cult, unul dintre
cele mai vibrante fiind Aya Sophia,
bazilică și moschee în același timp, în care cele două mari curente ale
credinței, creștin și musulman, par să-și dea mâna într-o mare și unică
rugăciune dăltuită în pereți, săpată în marmura pardoselii: „Prietenul nostru
care ești în ceruri/ Ori în lumi paralele,/ prietenul nostru, părintele sau
fratele/ Soră, ființă atotputernică/ Tu, Cel care desprinzi/ Din neantul
zidurilor acoperite/ Aurul imaginilor interzise,/ Icoane decojite,/ Tu,
prietene/ Doar iubește și ocrotește/ Diferența aceasta mică dintre noi” ( pag.
177, „Fragment imaginat din poemul Aya Sophia”)
În
oglindă cu Aya Sophia se află cel mai
măreț monument religios, simbol al Turciei, „Moscheea
Albastră”, titlul și subiectul penultimului capitol al volumului „Poet
chemând derviș…”, dar și al multor povești şi legende. Poetul Adi Secară-Halil,
tradiționalist fiind, înțelege, prea bine, ecoul și efectul acestor legende pe
care le folosește în versurile sale, astfel, el atribuie câte un poem fiecăruia
dintre cele șase minarete ale Moscheii
Imperiale. Construită pe vremea domniei Sultanului Ahmet I, în dorința de a
săvârși o moschee rivală Agiei Sophia,
moscheea are ca și culoare predominantă albastrul, aceasta fiind dată de cele
21 000 de plăci de ceramică bleau care o decorează. Primul poem din acest
capitol are la bază, în structura metaforei, culoarea albastră, caracteristică,
de ce nu, și a stării de rugăciune, căci unde este smerenie și cerul este,
parcă, mai albastru și aproape: „Când scrisul e rugăciune/ Și-afară ninge de
parcă Allah/ Ar vrea să scrie și el/ Pe sufletele noastre,/ Amintirea moscheii/
Chemând albastru gând/ Adună lacrimi/ În călimara ochilor…” (pag 181) Se spune
că sultanul Ahmed I i-a cerut arhitectului Mehmet Aga să proiecteze o moschee
cu minarete din aur (altîn), însă arhitectul a înţeles că trebuie să facă şase
(altî) minarete, egalându-le pe cele şase de la Mecca. Pentru că lumea islamică
s-a revoltat, sultanul a poruncit ca la Mecca să se mai ridice un minaret. Cele
șase minarete totalizează șaisprezece balcoane, de unde, pe vremuri, șaisprezece
muezini reușeau să-și facă auzită, pe toată suprafața Istanbulului, chemarea la
rugăciune.
Al
doilea poem al acestui capitol, surprinde momentul de după chemarea la
rugăciune, cel al intrării în moschee a credinciosului musulman, nu înainte de
a fi parcurs ritualul de curățire care să-i permită intrarea în locașul sfânt.
Tot aici întâlnim evocată adevărata măreției a lui Allah, a bunătății și
iubirii pentru credincioșii musulmani: „Pantofii mei cei buni, dar vechi,/ de
la nu mai știu care nuntă, s-au rugat și ei, închiși în sacoșica de plastic/
plimbați prin spațiu sacru/(…)// Allah a surâs frumos și atunci a apărut
lumea,/ idee a bunătății/ a lumii/ a căldurii potrivite,/ a nopții nopții
stelelor// Allah a surâs ca un prunc și atunci toate izvoarele lumii/ și-au
visat existența, vorba lor cristalină:/ povestea oamenilor// Allah le-a
ascultat pe izvoare,/ a știut atunci că sufletele oamenilor vor fi precum ele;”
( pag. 182, „Al doilea minaret, « fals dialog cu o cișmea»”)
Ultimul
poem „Minaretul al șaselea”, conține un singur vers: „Doar umbra lui”, vers cu
trimitere filozofică profundă, căci „umbra lui” proiectată pe o pagină goală de
carte, poate fi umbra sufletului regăsit, sau a cuvântului nescris, încă, sau a
credinței în Allah. Vom reuși să găsim răspunsul la aceste supoziții în ultimul
poem, − „Umbra minaretului” (noua întoarcere la poarta hanului turcesc) −, pe
care eu l-am perceput ca fiind de ieșire din transă a poetului și întoarcerea
la civilizația de azi, trecând prin aceeași „poartă turcească”: „poarta
turcească este o intrare/ uitată-n cer, cer căzut printre blocuri,/ cer
pregătindu-se de urcare, rădăcini de stele/ (…)// încet poarta se trezește, se
ridică, se strecoară printre blocuri/ se tot duce, dispare, undeva, dincolo de
ziduri, de garduri/ de arheologi fantaști: doar ea a auzit chemarea muezinului/
dintr-un minaret fugit în lume// cuvintele mele o urmăresc,/ cuvintele mele de
cărămidă o vor, o iubesc abstract,/ cum Moscheea Albastră iubește Aya Sophia…”
( pag. 190)
Întoarcerea
la realitate ne propulsează „Pe podul
Galata”, ultimul capitol, al unei lumi vii și pestrițe, în care „Frumusețea
s-a dezvăluit,/ ca o necunoscută care a făcut primii pași/ pe linia subțire
dintre cer și ape/ (…)/ Adevărul s-a jucat ajungi cu luna/ (…)/ Adevărul era lumina
și umbra lui Allah” ( pag 191)
Volumul
„Poet chemând derviș”, al poetului
A. G. Secară-Halil, de o înaltă spiritualitate și încărcătură emoțională,
abordează diverse stiluri lirice, trăsătura predominant a textului fiind
transpunerea limbajului într-unul poetic specific Orientului. Traducerea
acestui volum în limba turcă de către poeta de origine musulmană Emel Emin,
făcută cu acuratețea genetică a limbii materne, este dovada reușitei poetului
de a se identifica cu Orientul și tainele lui. Este ceva magic la cartea
aceasta, dar dincolo de magie, este ceva istoric, căci A. G. Secară-Halil
unește armonios, sub tutela peniței, două culturi diferite, două credințe
diferite, două istorii, volumul fiind de o deosebită valoare culturală.
Mihaela Meravei
14.04.2019, Constanţa
 |
| Unul dintre primele contacte cu spiritul Porţii hanului turcesc din Galaţi. Cu Victor Cilincă şi Eduard Costandache (Gruparea Athanor) |
No comments:
Post a Comment