Poarta turcească la Festivalul POEZIA - PORT LA DUNĂRE

Felicitări organizatorilor, Centrul Cultural Dunărea de Jos!

https://www.facebook.com/media/set/?set=ms.c.eJxFjsENxEAIAzs6YcAs9N~%3BYKWwg35E9NopgqZnnUU3~_8AKClkUZQHQizoKTKmT5C5DnSZhhQFU7MqYCeSrhk1CXTji30tLgJ~_WV2lQEV~_or7WMmeyyqj6XuSoOQBcgGK0VeEPYHYhw3QQ~-~-.bps.a.1951591791539006.1073742766.184185541612982&type=1

Cronica în întregime la Poarta Turcească, realizată de către Romeo Aurelian Ilie...

Dacă tot a apărut în revista Urmuz, am dat link cu câteva postări mai devreme, dar sunt ceva probleme la lectură şi accesare, şi fiindcă Romeo Aurelian Ilie a şi vizitat Poarta hanului turcesc din Galaţi, cu voia dumnealor, minunaţilor oameni urmuzieni, postez aici cronica în întregime:

Romeo Aurelian Ilie la Poarta Turcească din Galaţi

Întru propășirea prieteniei literare româno – turce

Cronica la volumul „Poarta turcească” de a.g. secară – halibey

(Editura Detectiv Literar, 2017)

de Romeo Aurelian ILIE

„Poarta turcească”, cel mai recent volum de versuri al poetului și criticului literar A. G. Secară (ortografiat aici și Halibey), este mai întâi de toate o carte inedită. Și aceasta prin prisma faptului că stă sub semnul prieteniei și al tributului adus unor personalități culturale de etnie turcă, care i-au trecut prin viață poetului, marcându-i într-un fel sau altul destinul: profesorul Űnal Șenel, Gülten Abdula – Nazare, scriitorii Șefik Kantar, Emin Emel, precum și poetul Mehmet Ḉerçi. De asemenea, cartea mai este dedicată și memoriei strămoșilor de etnie turcă ai poetului, reprezentați în carte de străbunica Ruxandra Halibei.

Volumul este construit din patru cicluri distincte: „Poarta turcească”, „Sabia de smochin”, „Urcând la Koyun Baba” și „Întâlniri cu Yunus Emre”, precum și o scurtă secțiune în limba engleză, „The Gazels of the Fig Tree Sword”, cuprinzând traducerile lui Petru Iamandi la ciclul „Sabia de smochin”. Fiecare dintre aceste cicluri are un caracter de sine stătător, identificându-se printr-o unicitate stilistică și estetică anume, dar unindu-se totuși în economia cărții, sub umbrela prieteniei poetice româno – turcă.

Ciclul „Poarta turcească”, ce deschide volumul, se distinge prin faptul că adună, la un loc, poezii mai noi și mai vechi din creația poetului, având ca numitor comun afinitatea spirituală pentru cultura turcească, poezii în care sângele otoman ce-i mai curge încă prin vene poetului își spune cuvântul. În anul 1999, A. G. Secară – Halibey scria: „muezinul fluiera.../ lunii semite feregeaua/ îi ședeau bine ochii/ (se)gregau sub pleoape intifada senzuală// în jurul arșiței șarpele se încolăcea/ un coran despletit/ era citit de un nor necredincios// ...// străina căuta minciuna-n deșert”. Iar în poezia din finalul ciclului, creație de dată recentă, poetul își afirmă încă o dată legătura ombilicală ce-l ține legat de mistica turcească: „omul a zâmbit/ a ridicat brațele a dans cu noaptea/ focurile s-au aprins/ semiluna a ieșit din teaca nopții/ ca o sabie de lemn/ cu care un copil și-a tăiat copilăria/ spre a nu-l mai părăsi// sângele ei/ floare nebună/ hrana tinereții - gazel”.

Dat fiind faptul că este un ciclu format din poezii din perioade diferite ale creației, el are într-adevăr o imagine aparent dezordonată. Se întâlnesc aici elemente estetico - stilistice diferite, specifice fiecărei perioade în parte. Dar și așa, acestă dezordine poate fi asimilată de către duhul ce plutește peste întregul ciclu, și care creează din plin atmosfera mistică, specifică unei comunități turcești, populată de cadâne și mai ales de muezini și derviși rotitori.

Cu totul altfel stau lucrurile în cel de-al doilea ciclu al volumului, „Sabia de smochin”, având și un subtitlu foarte sugestiv: „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară Halibey”. În această secțiune, ce stă sub protecția literară a poetului musulman Rumi, poetul se transformă la rândul său într-un scriitor de gazeluri desprinse parcă direct din lirica otomană. Este impresionant aici modul în care A.G. Secară reușește nu doar să împrumute tehnica și estetica gazelurilor turcești, în manieră mecanică, dar să le și dea viață, să imprime fiecare vers cu elemente din viața și cultura musulmană. Spre exemplificare voi reda în continuare doar primul dintre cele șaptesprezece gazeluri create de acesta (sau traduse sub stare de transă, cine știe): „Smochine de dulceață sufletele oamenilor sunt/ Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere și unt// Cânt și rugăciune oamenii pot fi, pace-n ochii lor,/ Inima ta deschisă fie, de când părul tău nu e cărunt// Din viitor aud cântecul tânguitor de sub salcâm,/ La mormânt se-adună speranța, înfrângând tot ce este crunt// Îngerii zboară-n cuvânt, secundele nu mai trec deșert/ Iubirea sfântă pogoară, cum apa alintă urma-n prund// Adi güzel, viața parcă e un vis, vis de uitat derviș/ În uitată caravană, în uitarea uitării... drum sunt”.

Deși nu sunt un cunoscător al limbii turcești, pot intui, bazându-mă pe fonetica cumva diferită pe care o iau gazelurile lui A. G. Secară, și care le face să fie și mai turcești, că acesta a respectat în creația sa, inclusiv legile gramaticale ale limbii dervișilor, având grijă să folosească corect sintaxa frazei și topica cuvintelor.

Cel de-al treilea ciclu al volumului, intitulat „Urcând la Koyun Baba” este format dintr-un singur poem – fluviu, ce surprinde atât prin profunzimea mesajului, cât mai ales prin structura sa grafică, descrisă prin folosirea versurilor scurte, dar inegale ce dau naștere unui text vertical care sugerează urcușul, atât fizic cât și spiritual. De asemenea, este foarte important de punctat aici faptul că din punct de vedere al mesajului transmis, poetul reușește să obțină o buclă mistică, ce denotă ideea de împlinire a unor idealuri spirituale, ca și cum căutarea s-a încheiat armonios, prin aflarea răspunsurilor. Astfel, poemul începe cu versurile: „inimă străină/ cu un toiag improvizat/ dintr-o creangă de copac/ necunoscut// urcând urcând// departe de lume/ printre umbre, urme de fructe/ sfărmate/ doar de timp”, și se încheie astfel: „noi, oamenii,/ coborând, coborând,/ ducând dorul/ de a fi și altceva, altcum,/ altfel// scântei/ ale paradisului/ care este/ pentru totdeauna/ inima lui Dumnezeu// uneori inima Lui/ se odihnește pe Koyun Baba”.

Cel de-al patrulea și ultimul ciclu al volumului (exceptând traducerile lui Petru Iamandi la ”Sabia de smochin”), denumit „Întâlniri cu Yunus Emre”, se constituie dintr-un dialog imaginar, mai bine spus, livresc, înfiripat între poetul român și maestrul său spiritual în materie de poezie turcească, poetul Yunus Emre. Poate cel mai frumos schimb de replici dintre cei doi este cel din poemul al cincea, în care poetul turc își deplânge durerea singurătății: „Doamne, ce crezi că pot să fac?/ Iubita mi-e departe./ Durere-mi port, fără de leac,/ Speranțele-s deșarte”; iar A. G. Secară – Halibey, îl consolează spunându-i: „Yunus Emre, dragostea/ e ca un pui de soare/ fugit de-acasă// ia-l, de poți, în căușul palmelor,/ ascunde-l sub turban,/ apropie-te de departe, zâmbește-i// poate ea îți va zâmbi, poate îți va spune un cuvânt/ unde puiul de soare/ va găsi un grăunte/ din sângele firii”.

Ceea ce atrage atenția la acest din urmă ciclu, este faptul că poetul român s-a aplecat într-atât asupra poeziei omologului său turc, încât a reușit să intre în pielea versurilor acestuia, să-i înțeleagă atât mesajul cât și estetica și să-i răspundă ca de la egal la egal, reușind să creeze prin aducerea la un loc a celor două identități poetice, în principiu diferite, a unui text unitar,ce poate fi citit ca și cum ar fi scris de la un capăt la celălalt de o singură voce poetică.

În încheiere nu îmi rămâne decât să salut călduros apariția acestui inedit volum de versuri, făcând o adâncă reverență în fața eforturilor depuse de către A.G. Secară – Halibey, de a aduce la un loc două culturi poetice atât de diferite, dar susceptibile de a fi unite în duhul unei reciproce deschideri a inimii către celălalt.

Pentru că nu e rea o a doua Duminică a Tomei...

 Deoarece duminică, 1 iulie 2018, orele 14, pe Strada... Sfinţilor... se va lansa o carte mult aşteptată, iată câteva impresii de lectură (fragmente):

Triumful numelui (?), „strălucirea” eternă a solipsismului imperfect…

Simona Toma, o simonă, Ed. Grinta, Cluj-Napoca, 2018

....

Farmecul poeziei Simonei Toma este în altă parte, dar numelui „Simona” trebuie să-i acordăm o atenţie aparte: nu am numărat de câte ori apare în carte formula magică „o simonă”, dar la cuprins este de şapte ori (dacă nu greşesc, că nu verific), cifră magică şi ea, este şi un poem „am şapte ani…”, iar în primul poem din carte versurile sună aşa: „o simonă/ se aşază/ într-o simonă/ unde găseşte o simonă/ care/ trage după ea/ o simonă/ iar ea se uită/ şi vede cum/ o simonă/ ţine în braţe/ o simonă/ care ţine în braţe/ o simonă/ care se uită/ şi vede cum/ o simonă/ se aşază/ la loc” (p.5)

De ce să insiste poetul pe acest „şir indian de simone”, pe privirea înăuntrul numelui numelui numelui, ameţitor, ca într-o oglindă în oglindă în oglindă ş.a.md.? Nu este o stratagemă (de seducţie literară) facilă: a fost gândită îndelung.

Ridicându-şi aldanian un Regat al Candorii pe care este gata să-l apere până la ultimul cuvânt, ultimul nume al ultimului nume, Simona Toma, poate necredincioasă din punct de vedere dogmatic, anunţă, într-un fel, în final de carte, că, de fapt, nici nu are un nume, are doar viaţa ei: „n-am chip n-am/ trup/ sunt doar un hău/ pe unde rătăcesc/ cu dumnezeu” (p.78)

În fapt, întreaga carte este o punere în abis. Cătălin Constantin scria în urmă cu aproape 20 de ani despre antologia Irinei Mavrodin (Punere în abis; Editura Eminescu, Colecţia Poeţi Români Contemporani, Bucureşti, 2000; 172 p.), în „România literară” (nr.13, 2001, ediţia on line): „Dorinţa, nevoia, imposibil de stăpânit, de a pătrunde în interiorul propriei fiinţe creează abisul, o figură geometrică ce se adânceşte, prelungind în interior, la infinit, imaginea din afară, şi la al cărei capăt ar trebui să se afle mult căutatul punct: «Ochiul tău priveşte/ un ochi care priveşte / un ochi care priveşte/ un ochi care priveşte/ un ochi care priveşte/ etc., încearcă să-ţi imaginezi/ până la capăt/ această figură geometrică/ dacă poţi»”.

Ochiul-simonă este, „dacă poţi” să-l priveşti în… ochi, lucid-ludic, asumându-şi (sau nu?) un păcat originar, pe care Candoarea la care mă refeream îl tratează non-conformist: „cred că merg liniştită în şirul indian/ de simone/ hîrşîind pantofii pînă unde începe sfîrşitul// cred că ştiu deja că/ acolo voi împinge în gol o simonă/ care va împinge în gol o simonă// cred că voi cădea de acolo/ de la începutul sfîrşitului// iar asta chiar nu doare/ şopteşte o simonă/ e ca o rană care trece mai uşor/ dacă lipeşti peste ea/ o rană mai mare” (p.6)

Zece desene de Cristiana-Ştefania Culiţă

....

personajele lirice contribuie la dinamismul expunerii: bunica, părinţii, piticul gigi (un fel de Tony din „Shining”: „burta mea este casa lui”, p.13, deşi la Danny stătea mai mult prin gură, dar dacă „o simonă a înghiţit o durere”, p.7, totul este posibil), evident „doamne-doamne”, cu tot capul lui, sofia, natalia, iubitul misterios ori ba, o guguştiucă, alte fiinţe mici, elegiace, un cocoş colorat, à la Gabrea, o posibilă influenţă a limbii şparge (marca Nina Cassian) o provoacă la… limba simoniană, jonglând ghiduş şi cu limbile tataiană şi mamaiană, Simona Toma este, totuşi, o poetă exotică, variind posibile concluzii finale (la care deja m-am referit): „o simonă ştie că/ dintr-o simonă/ rămîne doar numele/ dar şi acela foarte puţin/ pe un geam aburit/ unde o simonă/ zâmbeşte şi scrie”, p.21…

...

Este (şi) o protejare a unei simone mai mici care va dori să se facă mare: „o să am ceas/ o să iubesc/ ştie mama mi-a zis/ când iubeşti e ca şi cum/ ţi-ar toarce o pisică mare pe piept/ deci/ când voi fi mare/ o să am o/ PISICĂ”, p.28-29.

Dar nu se va ajunge la subtilităţile unui T.S.Eliot, în ceea ce priveşte… Numele ( „But above and beyond there's still one name left over,/ And that is the name that you never will guess;/ The name that no human research can discover--/ But THE CAT HIMSELF KNOWS, and will never confess./ When you notice a cat in profound meditation,/ The reason, I tell you, is always the same:/ His mind is engaged in a rapt contemplation/ Of the thought, of the thought, of the thought of his name:/ His ineffable effable/ Effanineffable/ Deep and inscrutable singular Name.” – iarăşi o punere în abis! Pardon, în contemplare!), deşi se ştie prea bine că Simona ar putea avea nişte muze feline!

Direct sau indirect, poemul „este o bubă…” este şi un omagiu adus scriitoarei Aglaja Veteranyi, cea care ne-a dăruit „De ce fierbe copilul în mămăligă” şi o sinucidere de care tot uităm, Durerii i se va da un rol important („singura certitudine pe care o am e durerea/ ea îţi va înflori trupul şi când colţii fricii/ vor veni să te amuşine să ai mereu/ zahăr cubic în buzunare/ poţi încerca s-o domoleşti cu blândeţe/ nimic nu e real sau sigur”, p.39), erotismul e subtil ( ca „în golul mic/ al unei scoici/ uscate”, vezi şi p.74!) şi nu vom spune nimic aici despre faptul că poeta este o bună cunoscătoare a limbii germane, căutarea unei certitudini va deveni o obsesie mică, vânată de o tigresă somnoroasă, p.46, având în loc de dungi cuvinte fragile, fragilitatea este protejată şi ea în această carte unde o unghie „scrijeleşte pereţii pînă la carne”, imaginea fetei care îşi alăptează mama devine antologică, p.48, cititorul este conştientizat, aproape şcolăreşte, că lângă noi se trage tot timpul „la întâmplare”…

Aşadar, o carte deloc întâmplare, matură, solidă, despre frumuseţe şi tăişurile ei de cuţit, cu „tot felul de uşi”, în care din pasta grea a întunericului vechi, trosnind, p.61, se ridică statui, dar nu idoli, ori „se torc” ulcioare în care păstrează frânturi de suflete, vise, se salvează „filmuleţe” în care câte o pisicuţă dă gânduri de-a dura, gânduri şi despre singurătatea absolută a poeţilor, prin care „trec cerbi cai sălbatici/ lişiţe dorm pe luciul de apă/ în liniştea păstoasă şi frumos colorată/ aştept să înflorească în mine/ un nufăr”…

Este o carte despre primenire şi despre osteneală, în care un ţânţar poate avea metafora lui, o carte despre o credinţă întrebătoare, cu icoane pentru biserici zburătoare: „întreb/ la ce sunt bune toate astea/ că niciodată nu se află/ cum dumnezeu de rămîne/ o inimă întreagă şi aburindă după ce/ tocmai ai rupt-o şi-ai împărţit-o/ flămânzilor// şi noi/ doar părem că zburăm/ atîrnaţi de-un vis ce-şi închipuie/ că într-o zi îşi va odihni oasele obosite/ pe pămînt/ în pămînt”, p.64.

...

O Simonă… şi restul este… Carte!!!

Şi zece desene de Cristiana-Ştefania Culiţă, punctând, vorba vine, eternul feminin cuibărindu-se „în capul lui doamne-doamne”!

a.g.secară