Trilogia bastioanelor amărăciunii...

Literatură sushi? Un Chef ar putea fi noul personaj al unui roman scris de Adrian Buzdugan! Un chef care ar găti critici literari!

Trilogia „Bastioanelor amărăciunii” (acesta era unul dintre titlurile manuscrisului care s-a născut, în cele din urmă, ca „Freddie”) cuprinde, aşadar, „Capela excomunicaţilor”, „Citadela de fier” şi „Freddie”. Oarecum, este vorba numai de proză scurtă, „romanul” este doar un pretext experiment, un meta-roman… Proze scurte, exerciţii de virtuozitate literară, nevrând să se mai creadă în acest tip de virtuozitate, refuzându-se meşteşugul, exerciţii de morală metafizică, omul Adrian Buzdugan nevrând să fie nici moralizator. Dar, făcându-se şi critica criticii literare, ba chiar şi auto-critica, Adrian Buzdugan este cel mai acid observator al fenomenului literar românesc, pardon, pandatkhan (ba chiar şi universal, atât cât se poate), al maniei, suficienţei, imposturii scriitoriceşti şi editoriale…

Tot amuzându-se să scrie despre… nimicnicia vieţii literare în ansamblu (a vieţii în general), scriitorul este şi el înghiţit de satiră, râsul transformându-se în plâns, Adrian Buzdugan putând fi considerat un Eclesiast hipermodernist (al literaturii), un alt fel de Cioran, ca să nu-i spun şi lui Noul (posibil) Cioran („Freddie” începe cu un mic citat din Emil Cioran: „Nimic nu dovedeşte că suntem mai mult decât nimic”), un Aristide Sterian (să nu-mi spuneţi că nu ştiţi cine este, îl găsiţi sigur în „Freddie”, p.25, în textul „Ghostwriter”), alias Mathias Pepenna, dar şi un alt fel de Titel Şocute, imaginar Sven Sjöström, teribil Mossow, că doar copiii lui sunt, ai Comisarului literaturii române contemporane, nu chiar de curând coborât din corcoduşul ontologiei româneşti…

Înarmat cu subtilităţile ştiinţelor sociale, satirizând nedreptăţile sistemului (de pildă, într-o proză, aldanian, între a fi gunoier, profesor şi scriitor se preferă prima şi, greu, a treia variantă, undeva ni se aduce aminte că o femeie de serviciu de la o bancă are salariu mai mare decât un profesor; există sugestia că politica ar fi putut fi o… artă, dar este jucată de impostori groaznici, fără pic de talent), filosof al literaturii, filmolog neoficial, cu har literar cât îi dă voie raţiunea, lehamitea şi visul, istoric al zădărniciei, nepot bun al lui Urmuz şi fiu nerecunoscut al lui Ionesco (din flori de mîş-mâşe!), posibil Anakin al literaturii S.F. de pe la noi (cunoscătorii ştiu ce a ajuns!), Adrian Buzdugan este, în esenţă, un sceptic… minoic, un pre-socratic al propriului socratism: gândirea lui, scăldată mitologic în gândirea lumii, precum altădată Ahille în apele Styxului, este monstrul pe care îl închide în cărţile-labirint! La urma urmelor, unde te poţi retrage? În ce capelă, ce citadelă, care bastion? Cui să ceri ajutorul?

Acolo cititorul se poate pierde sau nu! În finalul ultimului text din „Freddie”, „Atingerea lui Midas”, unde goana după profit şi consumerismul ating proporţii… cosmice, la propriu, se aruncă întrebarea:

„Cine are nevoie de îngeri?” (p.148)

Cu siguranţă şi cititorii, dar şi scriitorii (inclusiv filosofii, dacă îi considerăm şi pe ei scriitori), aceştia din urmă oarecum personajele principale ale prozelor sale scurte sau nu, oricum hipnotizatoare, deloc enervante, ci doar provocatoare. (...)

"Bastioanele amărăciunii” apar în textul „Chera Ghelase”, unde, urmând tehnica tabloului pierdut în alt tablou, şi acesta rătăcit într-o scrisoare, se poate citi, după ce o oală de noapte cade în capul autorului, plină cu ceva… literatură lipsită de calitate:

„Am zdrobit oşti şi am răpus zeci de bărbaţi, am distrus cetăţi şi am inundat oraşe cu spaimă. Şi toate acestea pentru ce? Pentru o bucată de metal sau de pământ, pentru un zid ce nu va fi cu adevărat al său nicicând? Timpul, aurul, gloria, amare ziduri, sumbre bastioane care nu străjuiesc, ci mai degrabă îngrădesc viaţa, ea, care nu doreşte altceva decât să meargă înainte, să genereze şi să se răspândească. Cu orice preţ! Oamenii înşişi nu sunt decât nişte bastioane ale amărăciunii aflate în calea nimicului…” (pp.96-97)

„Freddie”, o carte despre nimic!?

O reţea de socializare din Norvegia, citată la pagina 21, dă un răspuns:

„Din această lume vor rămâne doar unde, unde risipite-n infinit. Unde a ceea ce s-a imaginat şi cântat, unde a ceea ce s-a dorit, gândit şi rostit, unde pe care alte fiinţe nu le vor pătrunde sau le vor ignora. Unde ce se vor lovi, cel mai probabil, de nimic.”

Literatura, metafizica undelor tinzând către frumuseţea nimicului…

(Fragment dintr-o cronică mai amplă, care urmează să apară pe Boookhub.ro)