Sulina, mon amour!

Angela Baciu, Hotel Camberi, Tracus Arte, 2017

Poetă de o sensibilitate aparte, trecută prin experienţa dialogurilor esenţiale (cărţile sale de interviuri sunt mărturie), cu o maestră Jedi deloc căzută în patimile lui Luke Skywalker, cel din partea a VIII-a a trilogiei de trei ori stelare, mă refer la Nora Iuga, poeta fenomenală, adevărat personaj demn de un Război al stelelor literare, Angela Baciu se întoarce liric cu tot sufletul spre Ceilalţi (probă de foc pentru un poet, marcat de propriile abisuri şi frumuseţi sufleteşti), vii-treji ori adormiţi, către cei care se mai pot întoarce (din lumea umbrelor, altfel decât în romanul lui Jason Mott) doar mulţumită bunăvoinţei celor vii, mărturie fiind şi acest volum memorabil, „Hotel Camberi”…

Aşa cum am scris şi într-o recenzie la o antologie a lui Gerry McDonnell, „Am auzit un evreu irlandez”, Ed. Ratio et Revelatio, Oradea, 2016, este o altfel de încercare de abordare a subiectului… învierii morţilor (există morminte evreieşti şi la Sulina, p.13), de invocare a unui Lazăr-muză cu ajutorul căruia un cimitir legendar capătă valenţe nebănuite. Cimitirul din Sulina (în opoziţie voluntară sau nu, din punct de vedere al artei poeticei, cu „Le Cimetière marin”, de Paul Valéry; apropo de raportul ego-ceilalţi), deoarece despre el este vorba, care, probabil, în nopţi de Halloween sau de Sfânt Andrei, ar putea părea chiar mai viu decât oraşul celor vii…

Desigur, în carte nu este vorba numai despre cimitirul localităţii, şi el un fel de hotel „cu stafii”, pe care numai poetul autentic le poate vede şi cu care, mai ales, poate intra în dialog, alt fel de dialog. Portul ni se prezintă astfel:

„altă zi/ aştept pescarii// tiberiu zice că se schimbă vremea/ mirosul de peşte împrăştie norii/ vin pescarii/ de la crişan/ de la maliuc/ lotcile scorojite îşi leagănă şoldurile/ femei de o sută de ani// bărbaţi arşi de soare cu mâneci suflecate/ la jean bart se bea votcă/ pe datorie// în satul vechi oamenii împrumută zahăr/ olga s-a mutat pe strada a III-a/ într-o casă albastră// şi/ iar miroase a peşte/ bărbaţii/ se duc la neveste// din farul vechi mă fixează/ ochii băiatului/ blond” (p.8)...

...

 

Desigur, multe poeme par a fi schiţele unor posibile povestiri, toate legate prin firul misterios al Morţii, cu care, într-un târziu, se intră în dialog la propriu (p.65):

„nu înţeleg ce spui./ clopoţeii de vânt aleargă anapoda/ încoace şi încolo/ tot strigă la mine furioşi…// tu, de colo,/ parcă/ moartea ţi se spune,/ în noaptea asta/ las uşa deschisă/ la casă,/ găsești tu drumul/ chiar dacă/ e eclipsă/ de lună …”

Este o invitaţie bizară oarecum, ţinând cont de vitalismul Angelei Baciu, de fervoarea cu care trăieşte Poezia Vieţii, dar şi un alt semn al acelei maturizări artistice despre care vorbim de câţiva ani buni. Ultimul poem din carte, „bunicul ulianov” nu are neapărat o semnificaţie demnă de un epilog, dar poate deschide o altă discuţie, chiar şi pentru fotografi (apropo de aceasta: excelente şi copertele bazate pe fotografiile Simonei Andrei, al doilea român selectat cu o lucrare de gen pentru „Vogue”, ediţia italiană): oare, noi, oamenii suntem, esenţa noastră este - doar lumină divină?

Cele două fotografii de mai sus sunt dintr-o altă carte, Strada cu zâne, de Geraldine Ghineţ, despre care voi scrie cât mai repede... Autor: tot Simona Andrei!

Este un fragment dintr-o cronică mult mai amplă, care o să apară în întregime cât de curând...