La porţile Anatoliei (IV): mâncând alîci la mormântul lui Taptuk Emre

Mâncând alîci la mormântul lui Taptuk Emre

mai întâi a fost rugăciunea

Allah rugându-se a bucurie şi a viaţă

înainte de-această lume,

şi-a spus:

la început a fost dorul de poveşti!

Şi toate poveştile sunt doar rugăciuni, la fel şi lacrimile, săbiile,

stelele, florile, trandafirii iernii, djinii, zânele,

poate asta am spus

într-o limbă aproape necunoscută

când Hasbiye m-a rugat să repet după ea

cuvinte străine şi totuşi ale lumii acesteia

şi mâna mi-a atins

piatra sculptată a unui mormânt până atunci necunoscut,

o piatră care se odihnea lângă viaţa străină

a unei tufe mici de busuioc sălbatic sau specific zonei

eram la intrarea în mausoleul lui Taptuk Emre,

maestrul lui Yunus Emre,

un derviş străin şi el până atunci,

poate un fel de Yoda, după cum ar gândi o piele roşie

rătăcită într-un film cu planete vorbitoare.

Lângă noi, un cimitir, ceva mai departe o mică moschee,

într-o parte nişte precupeţe şi un moşneag:

vindeau catrafuse şi fructe diverse, legume, smochine proaspete

Muezinul a chemat la rugăciune:

de departe a răspuns vulcanul Kulei;

oamenii s-au adunat la moschee sau în jurul ei

apoi a fost Rugăciunea, din nou

la plecare, Hasbiye a luat alâci

şi a împărţit la toţi pelerinii:

rugăciunile ne unesc pe toţi

alîcilii sunt un fel de gutui sălbatice, un fel de gutui pădureţe

sau un fel de pere pădureţe:

au gust de suflete de oameni

care abia s-au rugat

(pentru pace, pentru înţelegere)