Blestemul lui Eminescu?

Sursa imaginii: http://www.bbc.com/culture/story/20140306-the-art-the-nazis-hated

Iată câteva fragmente dintr-o cronică-jazz la o carte-eveniment! O Carte care a încercat să surprindă (şi) câte ceva din... graţia dizgraţiei în care am căzut, parcă, în urma unui blestem ca al lui Tutankhamon! O carte în care, pe lângă cele patru elemente "personificate" de către Adolf Ziegler (tripticul de mai sus), despre care se scrie la pagina 170, al cincilea element este chiar Ţuglea şi muzele sale, poate şi ele întruchipări ale Aerului, Focului, Pământului şi Apei!

Dintr-o „lume întoarsă de nenumărate ori pe dos”, lumea noastră, România este, într-un fel, parţial, paralel, un mic Găneşti, pardon, un mare sanatoriu de la Găneşti, unde Mircea Ţuglea avea o bunică, scriitorul ne-a lăsat şi o mică introducere la o anume logică paranoidă (plecând nu numai de la nebunul care „a demonstrat” că Statuia Libertăţii ar trebui să fie una a lui Ştefan cel Mare, p.177), o călărire de stabilopod, nu neapărat în zori, ci mai degrabă „în noapte” (p.111-112), din nefericire şi un testament literar care nu striveşte corola de minuni a Misterului:

„De ce scriu eu, asta-i întrebarea, de ce stau în faţa ecranului alb chinuind literele la nesfârşit, până spinarea îmi înţepeneşte şi ochii îmi lacrimă. De ce-am scris caiete întregi, am publicat o carte şi i-am mirosit paginile calde precum ai adulmeca pâinea proaspătă, de ce amorurile mi s-au îndepărtat de mine prin scris şi de ce, până la urmă, am trăit acea bruscă înstrăinare când mama mea, privindu-mă cu mândrie (eram mic, mă jucam pe covor), m-a lăudat vecinei că scriu frumos, iar eu n-am înţeles cum poate să mă laude pentru ceva secret, de care aflasem singur, fantazând, aşa cum aflasem înainte că gândesc. Acu, cu Cezara la braţ, după ce mă trezise cu sărutul ei la terasă, înaintând pe cheiul Dâmboviţei înspre nicăieri, i-am spus Am un chef… Serios, mi-a răspuns ea zâmbind. Pe ce te bazezi?” (p.61)

Precum poate v-aţi dat seama este un fragment din „Cezara”, partea a doua, eroina fiind o minionă evreică, sau măcar parţial evreică; din finalul textului, când aflăm cum a scris Eminescu… în zilele noastre (sau ale altora) „Cezara”, cu „insula strălucitoare”, înţelegem că tot ceea ce ar fi trebuit să fie doar o joacă frumoasă, prin finalul neprevăzut (ar fi facil să căutăm premoniţii în chiar… „Grazia”!) al scriitorului, se preschimbă într-o treabă serioasă, în care citatul din alt regretat scriitor, Cristian Popescu, care era de găsit în camera lui Ţuglea, „Orice poem visează să fie de dragoste”, capătă valenţele unui epitaf care într-o altă lume paralelă ar putea fi citit prin „orice fiinţă, a textului sau a fiinţei în sine, vrea să fie doar iubire”…

Grazie, Mister! Grazie, Mister Ţuglea!

(...)

Poate, într-adevăr, suntem vinovaţi că am omorât oameni în ziua Crăciunului („Hai, s-o facem şi p-asta, porcilor, de Crăciun!”, p.188), că nu prea facem nimic ca să fim iertaţi pentru o astfel de crimă, poate suntem purtătorii spiritelor necurate, demonii din porcii deloc numai dostoievskieni… Poate – eu, de obicei, nu sunt aşa prăpăstios! – chiar unii dintre noi, câteva milioane bune, suntem robii unui blestem care te/ne va agăţa până la urmă (chiar şi în Marea Neagră, în capcanele ei, marea în care naratorul – care poate fi şi scriitorul – se şi scaldă în carte, ba chiar este pentru prima oară întrecut la înot de către o femeie, Rosana, pentru cei de-ai casei, pardon, cărţii, Rosa!), deşi, tot poate, scăpare poate ar exista, în vreunul sau poate în mai multe dintre universurile paralele la care se face apropo de câteva ori (prezenţa lui Mişu Eminovici, destul de consistentă în prima parte, m-a dus cu gândul şi la „Vieţile paralele” ale Florinei Ilis!): „…este probabil, în orice caz logic, să stăm la terasă, ba chiar în acelaşi univers, dacă nu într-unele paralele, sorbind din aceleaşi beri. Putem fi acolo, dar şi altundeva. Că, cuantic ( da, ştiu că-i o cacofonie), suntem, de fapt, într-un cu totul alt loc. Aici.” (p.97)

 

Aici, poate suntem chiar urmăriţi de vreun blestem uriaş (cam aşa cum a fost şi nu a fost cel al lui Tutankhamon!), care poate fi chiar al lui Eminescu (spiritul lui uriaş poate chiar vrea linişte), deşi într-o lume (chiar şi multivers) a lui Dumnezeu, ar fi greu de înţeles blestemele, iar la pagina 147 se operează cu un concept de „nevinovăţie eternă”!