 |
| Sursa imaginii: http://www.bbc.com/culture/story/20140306-the-art-the-nazis-hated |
Iată câteva fragmente dintr-o cronică-jazz la o carte-eveniment! O Carte care a încercat să surprindă (şi) câte ceva din... graţia dizgraţiei în care am căzut, parcă, în urma unui blestem ca al lui Tutankhamon! O carte în care, pe lângă cele patru elemente "personificate" de către Adolf Ziegler (tripticul de mai sus), despre care se scrie la pagina 170, al cincilea element este chiar Ţuglea şi muzele sale, poate şi ele întruchipări ale Aerului, Focului, Pământului şi Apei!
Dintr-o „lume întoarsă de nenumărate ori pe dos”, lumea
noastră, România este, într-un fel, parţial, paralel, un mic Găneşti, pardon,
un mare sanatoriu de la Găneşti, unde Mircea Ţuglea avea o bunică, scriitorul
ne-a lăsat şi o mică introducere la o anume logică paranoidă (plecând nu numai
de la nebunul care „a demonstrat” că Statuia Libertăţii ar trebui să fie una a
lui Ştefan cel Mare, p.177), o călărire de stabilopod, nu neapărat în zori, ci
mai degrabă „în noapte” (p.111-112), din nefericire şi un testament literar
care nu striveşte corola de minuni a Misterului:
„De ce scriu eu,
asta-i întrebarea, de ce stau în faţa ecranului alb chinuind literele la
nesfârşit, până spinarea îmi înţepeneşte şi ochii îmi lacrimă. De ce-am scris
caiete întregi, am publicat o carte şi i-am mirosit paginile calde precum ai
adulmeca pâinea proaspătă, de ce amorurile mi s-au îndepărtat de mine prin
scris şi de ce, până la urmă, am trăit acea bruscă înstrăinare când mama mea,
privindu-mă cu mândrie (eram mic, mă jucam pe covor), m-a lăudat vecinei că
scriu frumos, iar eu n-am înţeles cum poate să mă laude pentru ceva secret, de
care aflasem singur, fantazând, aşa cum aflasem înainte că gândesc. Acu, cu
Cezara la braţ, după ce mă trezise cu sărutul ei la terasă, înaintând pe cheiul
Dâmboviţei înspre nicăieri, i-am spus Am
un chef… Serios, mi-a răspuns ea
zâmbind. Pe ce te bazezi?” (p.61)
Precum poate v-aţi dat seama este un fragment din „Cezara”, partea
a doua, eroina fiind o minionă evreică, sau măcar parţial evreică; din finalul
textului, când aflăm cum a scris Eminescu… în zilele noastre (sau ale altora) „Cezara”,
cu „insula strălucitoare”, înţelegem că tot ceea ce ar fi trebuit să fie doar o
joacă frumoasă, prin finalul neprevăzut (ar fi facil să căutăm premoniţii în
chiar… „Grazia”!) al scriitorului, se preschimbă într-o treabă serioasă, în
care citatul din alt regretat scriitor, Cristian Popescu, care era de găsit în
camera lui Ţuglea, „Orice poem visează să fie de dragoste”, capătă valenţele
unui epitaf care într-o altă lume paralelă ar putea fi citit prin „orice
fiinţă, a textului sau a fiinţei în sine, vrea să fie doar iubire”…
Grazie, Mister!
Grazie, Mister Ţuglea!
(...)
Poate, într-adevăr, suntem vinovaţi că am omorât oameni în
ziua Crăciunului („Hai, s-o facem şi p-asta, porcilor, de Crăciun!”, p.188), că
nu prea facem nimic ca să fim iertaţi pentru o astfel de crimă, poate suntem
purtătorii spiritelor necurate, demonii din porcii deloc numai dostoievskieni…
Poate – eu, de obicei, nu sunt aşa prăpăstios! – chiar unii dintre noi, câteva
milioane bune, suntem robii unui blestem care te/ne va agăţa până la urmă
(chiar şi în Marea Neagră, în capcanele ei, marea în care naratorul – care
poate fi şi scriitorul – se şi scaldă în carte, ba chiar este pentru prima oară
întrecut la înot de către o femeie, Rosana, pentru cei de-ai casei, pardon,
cărţii, Rosa!), deşi, tot poate, scăpare poate ar exista, în vreunul sau poate
în mai multe dintre universurile paralele la care se face apropo de câteva ori
(prezenţa lui Mişu Eminovici, destul de consistentă în prima parte, m-a dus cu
gândul şi la „Vieţile paralele” ale Florinei Ilis!): „…este probabil, în orice
caz logic, să stăm la terasă, ba chiar în acelaşi univers, dacă nu într-unele
paralele, sorbind din aceleaşi beri. Putem fi acolo, dar şi altundeva. Că,
cuantic ( da, ştiu că-i o cacofonie), suntem, de fapt, într-un cu totul alt
loc. Aici.” (p.97)
Aici,
poate suntem chiar urmăriţi de vreun blestem uriaş (cam aşa cum a fost şi nu a
fost cel al lui Tutankhamon!), care poate fi chiar al lui Eminescu (spiritul
lui uriaş poate chiar vrea linişte), deşi într-o lume (chiar şi multivers) a
lui Dumnezeu, ar fi greu de înţeles blestemele, iar la pagina 147 se operează
cu un concept de „nevinovăţie eternă”!
