Deşi ieri a fost prezentat în avanpremieră "Poetul chemând derviş...", primesc azi o nouă cronică la "Poartă"...

RECENZIE

Poarta turceasca in viziunea Grupării Athanor

POARTA TURCEASCĂ

                                               de A.G. SECARĂ-HALIBEY                                                         

Volumul de versuri, „Poarta turcească”, Editura Detectiv Literar, Bucureşti, 2017, 112 pagini, semnat de scriitorul A.G. Secară-Halibey, cu un subtitlu lămuritor, „O introducere lirică la Mistica Poveştii”, este... (şi) „povestea” sentimentală a unui monument de arhitectură istorică, „Poarta de han turcesc”, din zona Dunării de Jos, cu valoare de patrimoniu arheologic de secol XVIII, care a căpătat, în demersul artistic al poetului gălăţean, valoarea unui „firman domnesc” de legiferare a unei emblematice poezii de secol XXI.

Procesul de creaţie literară s-a coagulat pe canavaua unui parcurs de peste cinci secole de conflicte violente şi, nu rareori, umilitoare, din care s-a născut, ca un pact de echilibru, o pace frumoasă şi benefică de act cultural compensatoriu.

Domnul A.G. Secară-Halibey a semnat tratatul de pace eternă între două entităţi istorice, belicoasă, una; cuminte şi nedreptăţită, alta, după legile agresive ale Istoriei, prin actul de cultură al celei mai elegante şi îngăduitoare forme de comunicare: Poezia, specie a genului liric cult, în care sunt exprimate idei şi sentimente de iubire şi înţelegere între oameni.

„Poarta turcească” a unui han medieval gălăţean, de sorginte turco-greco-albaneză de pe malurile Dunării dinspre vărsare, prin Deltă, în Marea Neagră, a fost decretul liric al unei conştiinţe artistice, care a înlocuit firmanul autoritar cu gânduri, idei şi sentimente de pace şi echilibru, pentru că domnul A.G. Secară-Halibey este poetul modern, român, care s-a alăturat „corului” conciliant al Păcii Mondiale din poezia poeţilor turci Sarî Saltuk Baba şi Yunus Emre.

Din această perspectivă şi din alte câteva, cartea „Poarta turcească” este uşor atipică pentru literatura cu variaţiuni şi tonuri în contrapunct ideatic procesată de scriitorul A.G. Secară-Halibey, care şi-a asumat un risc imprevizibil, diminuat prin originalitatea liricii sale, din care au răsărit perle de idei şi sentimente de-o perenitate meritorie.

De altfel, imprevizibil este domnul A.G. Secară-Halibey şi în calitate de istoric şi critic literar, când exegezele sale au efecte de... bumerang, care ocolesc ţinta cu puţin înainte de impact, deoarece intenţia sa nu este să acuze imperfecţiuni de creator, ci să inducă o direcţionare spre calitatea de excepţie a autorului, poet sau prozator, într-o manieră... uşor „suspectă!”, dar salvată de un altruism de analist orgolios. Aşa voi proceda şi eu în analiza volumului de-o valoare evidentă, „Poarta turcească”, în condiţiile în care poetul şi-a asumat riscul unor rezerve de accept datorat sindromului de împotrivire antiotomană, fără să ia în calcul consecinţele pe termen lung ale unui astfel de demers social-uman şi a păstrat în palmaresul său sentimental doar calităţile umane şi artistice rezultate din selecţii de areal uman calitativ, cu imagini sobre într-o mişcare gravă şi ritualică de Istorie dar şi cu viziuni sonore, muzicale, luminoase, feerice şi vivante în acorduri spectaculoase ale operei „Răpirea din serai”, de W.A. Mozart. Există în această carte de poezie o tendinţă de a privi umanitatea prin viciile ei majore în plan istoric şi generalizator, dar rămâne dominantă o anume vibraţie lirică, spontană şi profund sentimentală, cu prelungi ecouri în suflet, sugerată de un fapt biografic relevant pentru cognomenul de coloratură turcă, Halibey, împrumutat de la... „strămoşii mei necunoscuţi, în special ai străbunicii Ruxandra Halibey”, după afirmaţiile lămuritoare ale scriitorului A.G. Secară.

Volumul este structurat pe 4(5) capitole, savant elaborate, I „Poarta turcească”, II „Sabia de smochin”, III „Urcând la Koyun Baba”, IV „Întâlniri cu Yunus Emre”, V „The Gazels of the fig tree sword”, variantă în limba engleză a prof. univ. Petru Iamandi.

Capitolul I, „Poarta turcească”, aşadar, în distribuţia editorială a cărţii domnului A.G. Secară-Halibey, are un impact bine direcţionat spre alte orizonturi istorice şi lirice, iar trimiterea insinuantă spre Bosfor şi Dardanele este sugerată doar de un simbol local de arhitectură, pregnant naţională şi dunăreană, ca o nevoie artistică de a nu da curs interpretărilor defavorabile. Cartea se deschide generos pe o singură linie melodic-artistică, în care nu încap nici secole de umilinţe şi nici consecinţe de vreun fel în planul emoţiei umane, sinceră şi scutită de motivaţii istorice, ci doar o stare sufletească caldă, susţinută de talent: „Cuvânt frumos, cheie din praf de stele, / te scrie pe-acest stâlp de suflet, / întoarce-te în acest ochi de lume, / te deschide, primeşte toată înălţarea, / toată căderea..” („Bătaie în poartă”, p. 9), un mini-poem, ca un jurământ de credinţă. Poetul anulează orice posibilă confuzie de titlu-şoc: „o poartă gălăţeană, / româno-turcească prin destin / de cărămizi, de stele”, prin care încheie, anulează un conflict istoric, cu consecinţe de durată: „prin ea / ne putem imagina / cum vin suflete / din trecut, din viitor, /dar mai ales din prezent”, ca să transforme totul într-un echilibru al unei Istorii justificatoare pe termen lung: „o putem desena cu grafitti, puteam fi una cu ea, / o putem dărâma, iubi, preschimba în cuvinte, / ne putem aminti cum ne plimbam tinereţea pe lângă ea” („Toc-toc”, p. 10).

Prin poezie, prin artă se încheie o pace istorică, conciliantă, altruistă şi elegantă; în egală măsură onorabilă cu o Istorie care n-a fost deloc blândă sau dreaptă pentru poporul român, dar, dincolo de toate episoadele incriminatorii, fără acuze directe, îmblânzite de trecerea timpului împăciuitor, s-a ajuns la Pace: „din călimara fericirii perfecte / cerneala visează / nori perfecţi şi luni imperfecte / tăiate de priviri furişate” („doi plopi şi patru piţigoi”, p. 14).

Termină repede poetul cu Istoria şi cu toate hachiţele ei rebele şi nedrepte, pentru ca să treacă de Poarta turcească, nostalgică şi provizorie, şi să revină în lumea sa intimă şi cuminte, într-un „Allegro” (p. 17) vivaldian, cu liniştea şi conflictul cuminte al copilăriei fericite: „visând iar casa bunicilor / corcoduşii înfloriţi / ... / sunt gata pentru o nouă lume / .. / pentru câteva cutiuţe de amintiri”.

Poetul A.G. Secară-Halibey modifică intempestiv registrul liric-tematic cu o încrâncenată apetenţă pentru mereu alt orizont emoţional, nuanţat cu o erotică idilică: „cea mai fericită zi din viaţa mea / a fost 21 septembrie 2007, când / au fost retrogradate în diviziile inferioare / zilele / primului sărut / primului amor... / plimbările paradisiace” („Alt remember...”, p. 30).

Capitolul II „Sabia de smochin” (Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară-Halibey) promovează o poezie de formă fixă de lirică veche cu o structură prozodică cu rezonanţe orientale, balcanic-otomane, de-o delicateţe erotică şi sentimental-naivă, alcătuită din distihuri, în care fiecare al doilea vers se termină în aceeaşi rimă ca a distihului anterior, gazelul, întâlnit în literatura română doar la George Coşbuc.

Poetul contemporan A.G. Secară-Halibey respectă forma gazelului înaintaşului său din secolul al XIII-lea, Sarî Saltuk Baba, deşi versurile sale din cele 17 poezii numerotate cu cifre romane sunt foarte lungi şi obstrucţionează ritmicitatea prozodică, oricum incompletă. Imprevizibil şi original, poetul gălăţean accentuează efectul liric de sorginte oriental-otomană, chiar din subtitlul acestui capitol II, asumându-şi elegant variaţiunile rococo ale poeziei sale, cu cognomenul Halibey dar şi cu registrul lexical turcesc: „Allah, Adi güzel, derviş, Aladin. Sultan, Koyun Baba, halva, Anatolia...: „Smochine de dulceaţă sufletele oamenilor sunt / Pe tipsia de-azur a lui Allah, stele de miere şi unt / .. / Adi güzel viaţa parcă e un vis de uitat derviş, / În uitată caravană, în uitarea uitării... Drum sunt. (I, p. 46).

„Sabia de smochin”, un poem uriaş de 85 de distihuri într-un amestec de concepţii filosofice primare şi de religii cu direcţionare spre Allah: „Prin ţărâna Anatoliei, suflete minune, rouă / Divină, umbre plăcute lui Allah, poa’-aţi vorbit mai va” (VI, p. 51), sau cu poveşti de iubire şi cu amintiri din copilărie: „Străinul din tine îndrăgostindu-se de frumuseţea umbrei / Care ca o amintire nu ţi-a vorbit vreodată de dorul ei” (VII, p. 52). Şi, peste toată tevatura vieţii pe planeta Pământ, ca o strategie a provocării, iubirea, domeniu distinct al sensibilităţii: „Jocul arabesc ar continua, iubirea-i nesfârşită / .. / Vină pacea serii ce s-a visat dimineaţă de bairam” (XVII, p. 62), iubirea dintre oameni, ca o formă de pace eternă.

Capitolul III „Urcând la Koyun Baba”, este structurat în aceeaşi formulă editorială, ca un alt poem-unic, notat cu cifre romane, de la I la VII, cu o construcţie prozodică cu totul originală, riguros păstrată, pe lait-motivul ascendent al muntelui sacru, cu o lume populată de himere stranii, urcând, urcând, cu gesturi profunde şi sacre: „inimă străină / cu un toiag improvizat / dintr-o creangă de copac / necunoscut / ... / urcând, urcând” (I, p. 65), sau pentru o poveste cuminte, casnică, patriarhală: „îţi cântă de femeia frumoasă / de copii tăi / îţi cântă povestea / care caută balauri frumoşi / zmei înţelepţi / urcând, urcând” (V, p. 68); şi să încheie tot cu un omagiu adus poetului: „de jos se aude cântecul lui sarî saltuk” (VII, p. 70), în viziuni mai luminoase: „uneori, inima lui / se odihneşte pe Koyun Baba” (p. 71).

Capitolul IV „Întâlniri cu Yunus Emre”. Ultimul capitol al volumului „Poarta turcească” este dedicat unui mare gânditor, filosof şi teolog al Islamului dintr-o epocă medievală de secol XII-XIV, Yunus Emre, cu o valoare simbolică de ritual şi esenţialmente mitică, de-o tulburătoare autenticitate. Sunt ecouri la poezia lui Yunus Emre, o lirică de contrast despre iubire, despre Creaţiune şi despre filosofia existenţei omenirii, într-un poem tot de mare întindere procesat în aceeaşi formulă prozodică aleasă de poetul A.G. Secară-Halibey. „Întâlniri cu Yunus Emre”, un poem-elogiu, în care protagonistul este aşezat în limitele excelenţei sufleteşti: „sau, poate, Yunus Emre, / luna îşi va căuta trecerea / cu sufletul tău / ... / şi îngerii se vor roti / dincolo de toate aceste cuvinte / care vor să fie doar lacrimi / de iubire” (p. 74), şi-i reproşează, tandru şi îngăduitor, echilibrul venit din universul liniştitor al Muzicii: „Yunus Emre, dacă ai fi ascultat / reqviemul lui Mozart, / cu ochii ai fi văzut pacea cerului” (II, p. 75). Şi să încheie cu nevoia de pace, echilibru şi înţelegere între oameni, credinţe, Istorii şi suprema fericire: „tu ziceai: / să ne cunoaştem, hai, veniţi, / În bună pace să trudim, / Şi să iubim, să fim iubiţi, / Că lumea n-o s-o moştenim” (X, p. 84).

„Poarta turcească”, un volum de versuri de inspiraţie oriental-medievală, în afara mijloacelor de expresie ale poeziei moderne româneşti, capabilă să acceseze orice formă de exprimare lirică, la cote de performanţă, în care pretextul ideatic literar este rezultatul unei experienţe şi al unei implicări personale importante venită dintr-un impuls intim. Cartea rămâne un fapt de literatură modernă cu note definitorii de Istorie şi cu impact emoţional pe o biografie asumată.

A.G. Secară-Halibey este scriitorul cu reacţii şi atitudini de intelectual lucid şi echilibrat, care acceptă întâmplările Istoriei, fie ele imprevizibile şi nedrepte, ca un demers al unui destin personal... predestinat. Poet modern de secol XXI, aduce un omagiu respectuos şi elegant factorilor umani de excepţie care, prin contribuţia lor de scriitori talentaţi, „oblojesc” bolile grave ale Istoriei rebele şi nedrept abuzive.

                                                                           Dumitru ANGHEL

Prima lansare a ”Poetului chemând derviș...” va fi la Constanța, în ziua de 6 aprilie! Voi reveni cu amănunte pentru prietenii din Constanța!