Vindecare de taine? Alina Marieta Ion, poezie handmade...

În avanpremiera primei ediţii a Salonului Axis libri 2019, din ziua de joi, 14 februarie, un fragment dintr-o cronică mai amplă la a doua carte a Alinei Marieta Ion:

Dacă în plan metafizico-mistic, poeta Alina Marieta Ion declară (cu seriozitatea oricărui singuratic poem!, aşadar relativ!) că nu mai face nimic, doar se mută dintr-un vis în altul până când o să ajungă să-i zică tot lui Dumnezeu („Practica incertitudinii”, p.38), în privinţa liricii, ca vehicul luminat înspre supra-înţelegerea destinului care poate îndemna la wu wei, la practica zen, se practică o anume certitudine, aceea a existenţei Frumuseţii, indiferent de tragedia condiţiei umane:

„Pietre cu muşchi/ se ridică în aer/ şi din ele curg izvoare.// capre negre coboară/ lângă nori/ şi peste noapte/ razele de lună/ îţi sărută picioarele,/ te simţi/ nevătămat.” (p.39)

Frumuseţea şi ca Adevăr, care te poate frige în suflet precum liniştea (p.40), care ne poate aminti că în lumea noastră suntem doar nişte trecători, nişte musafiri, putând contempla, dacă nu distrugem Natura, pur şi simplu:

„Uscăciunea din fântâni/ se prelinge direct pe cerul liber.” (p.40) La un moment dat chiar se face apel la un „Principiu eco”, poate din unele puncte de vedere s-ar putea vorbi despre poezia eco a Alinei Marieta Ion. „posedăm natura/ şi-o siluim/ ca pe ultima femeie a lumii/ dar ea rabdă/ ca la fiecare facere grea/ căci ştie că aşa o să întinerească/ pe veci/ sau o să scufunde lumea.” (p.68)

Între „izvoare” şi „seceta cumplită”, pe „drum dintre zi şi noapte”, poeta este prinsă de fapt între Viaţă şi Raţiune, sau, dacă vreţi, între Raţiune şi Simţire, fără a ne referi direct la romanul lui Jane Austen, Adevărului Minţii acordându-i-se Atenţia cuvenită...