Ziua de naştere a lui Sebastian Reichmann
Prima carte a
ultimului mare suprarealist…
Deşi mulţi s-au oprit cu numărătoarea la… Gellu Naum,
suprarealismul continuă să supravieţuiască! Şi prin gălăţeanul Sebastian
Reichmann, care l-a cunoscut şi a fost prieten cu mai sus menţionatul, autorul
„Zenobiei”! De la „Geraldine” până la „Mocheta lui Klimt”, ultima apărută în
anul 2008, cuprinzând versuri scrise în limba română „după o întrerupere de
trei decenii.” Fiindcă omul nostru, între timp, după ce i s-a retras din
librării a doua carte, „Acceptarea iniţială”, după tezele din iulie 1971, a
hotărât că este mai bine să se retragă din patria natală, stabilindu-se în
Franţa…
Aşadar, precum spunea Gellu Naum, propunem „experienţa unică
a unui poet care şi-a început opera poetică pe lama de brici a unei poziţii
dintre cele mai înaintate ale poeziei româneşti, folosind un limbaj totdeauna
luxuriant, flexibil, extraordinar de agresiv şi de generos în acelaşi timp;
experienţa unică a unui poet care şi-a continuat pe vârful de lance al poeziei
franceze şi apoi pe câmpiile minunate ale poeziei americane de ultimă oră –
experienţa unică a unui poet unic în continuă schimbare şi totdeauna acelaşi,
pe care-mi place să-l numesc «Contele Sebastian».”
Într-un fel, Sebastian Reichmann înaintează cititorului
posibil… nişte „Distanţe” (titlul poemului de la p.11), „Culoare” (p.57), care
sunt „împlinite” de uitarea a tot ce este „înaintea cuvintelor”, scrierea
fiind… reamintirea a ceea ce putea imagina, simţi, gândi poetul în acel
meta-spaţiu unde se creează asociaţiile de imagini, cu vehiculele cuvinte:
„Trebuie să uit tot înaintea cuvintelor/ E amurgul cel mai nimerit pentru
dragoste/Cu lampioanele ei goale strada e îndeajuns de grea/ Şi despre dragoste
ce-aş spune/ Mai multe decât de stilul Empire/ Deşi sunt om, nimic omenesc nu
mi-e străin/ Totul a atât de simplu; bărbaţii cer zahăr, femeile zahăr/
Scaunele cu prea multe picioare sunt oameni/ Apoi voi încerca să cred şi pentru
voi/ Când am intrat mai aveam de ales/ Nimic nu lipsea din tine/ Părul mai
albastru îl iubeam”…
„Scaunele” te duc cu gândul şi la Eugen Ionescu, şi oare de
ce nu am crede că şi „absurdul” poate fi un ingredient şi pentru poezie? Şi nu
numai, ci şi pentru religie, acceptându-se sintagma „cred pentru că este
absurd”: „când vei cânta şi tu în corul latinesc/ când tu vei fi păstorul
turmei de fauni cu schelete de coral/ când vei şti ce înseamnă moartea unui
tată/ adică atunci când vei fi tu însuţi tatăl mort al lumii tale/ când vei sta
în apă şi vei sta şi deasupra apei/ şi când vei vorbi pe fundul apei şi vei
vorbi şi deasupra/ şi când vorbind deasupra nu vei mai înţelege că se poate
vorbi/ şi altfel decât deasupra apei/ când vei pierde toate jocurile de cărţi
fără a fi pariat vreodată/ pe oameni sau pe cai/ când vei vedea cum oglinda din
faţa ta se oglindeşte/ în oglinda din spatele tău/ şi cum oglinda din spatele
tău se oglindeşte în oglinda/ pâinii şi cartofului şi untului şi racilor pe
care îi rupă cu dinţii/ şi cum oglinda dinţilor tăi se oglindeşte în oglinda
dinţilor/ femeii care arde în lanul de grâu/ vei şti că eşti gol şi te vei
acoperi cu frunza de smochin” (p.16-17).
Grăbindu-ne, putem afirma că este o carte a credinţei
oarecum non-conformiste ( şi dacă ne luăm şi după poemul „Întoarcerea fiului”,
care începe aşa: „Din catedrală sfinţii ieşeau amărâţi…”) şi a iubirii, aşa cum
pot fi ele interpretate în contextului anilor ’60-’70, când, să ne reamintim, a
existat o scurtă perioadă de dezgheţ… ideologic.
Misterioasa Gerladine din… titlu este o Evă, al patrulea
poem din carte fiind chiar „Eva”, unde observăm forţarea decentă a limbajului:
„noi Eva, goală în sala cea mare a tronului/ strecurată pe sub şerpii de azi ai
portarilor, ai regelui/ am venit în pahare de cristal deşertate, în nasturii
fecioarelor, în ghetreurile domnilor, în bărbile taţilor/ din tramvaiul
doisprezece./ Noi Eva, goală pardoseala e plină de noi/ de pinguini prichindei
albi din umbră până în sfârcurile cozii./ Noi Eva, ne aşteptăm pe stradă/ lângă
ochii care poartă ochelari pentru că le lipsesc/ milimetri, lângă tălpile
bătute celor fără picioare./ Noi Eva sub frunziş trăind cu Dumnezeu pentru că
s-a îmbrăcat în Adam, Noe, Edison şi Poet./ Şi D. s-a umflat iar observatorii
de peste o mie de ani:/ noi am căzut frunze peste frunze şi toamna, de-abia/
toamna târziu frunzele învaţă că nu sunt decât oameni/ pe marginea drumului
cresc din secol în secol centimetri întregi din mine/ eu rămân limbilor
absurde…”
Anunţându-ne că Franz Kafka este vărul său (p.21, dar la
p.63 se zice ceva despre interzicerea verilor primari!), aşteptându-şi… numele
(p.22), spunând că este „fiul unui clopot”, cerând „undeva răstigniţi-l pe
sfântul Chagall” (p.29), S. Reichmann se joacă cât se poate de serios (are doar
22 de ani la anul apariţiei volumului de debut!), fiind, poate pentru unii,
surprinzător de matur şi, pentru cei de la „Scânteia” şi „Scânteia
tineretului”, prea îndrăzneţ: „învelit în sarea de martie/ port sabia
împăratului alexandru dintre chiparoşi/ eu şi iubita suntem cei doi soldaţi de
care e nevoie/ sau doi soldaţi fierbinţi şi inutili/ priveşte marea şi stepa
sunt lipitori de-afişe/ primejdioase pe pereţii mei de linişte/ de care fug şi
fortăreţele şi cerbii/ după acest exod umbra-mi rămâne-n fum/ mantaua mea
primeşte nasturi de cristal/ megafoane cântă” (p.37)!
Sau: „bine că în umbra inchizitorilor există încă/ croitori
foarte bine (…) uită firul apei iubito firul tapiseriei pe care faci dragoste/
vizierele răsună peste priviri aici tai versul/ nu ascult muzica de fier/ nu
poţi să te îmbraci toată n-ai timp/ rămâi aşa şi dăruieşte-mi un os din coapsă
un omoplat/ dincolo de scheletele pe care le vei dărui le vei dărui/ liniştea
neatinsă sacră aşteaptă sărutul tău// nu mă cunoşti nu poţi veni din pământuri
rele/ străină ţi-e legea lor şi oboselile de-acolo/ paşaportul meu îl vei arăta
copiilor tăi/ ei vor căuta turbă poate/ sau noi Sicilii poate/ tu aşteaptă
aburul măgăruşilor ce păstrează/ schelete vechi şi nemişcate”…
Scriind atunci despre paşapoarte, închisori, schelete,
ocnaşi, „familia de martiri”, „aruncarea în aer a legilor uzate”, canale de aur,
„pământuri negre de spaimă/ ce-aţi zice de o lege pentru mări/ să tremure şi
mările” (biciuitul mării devine un mezelic!), bătând apropo la „sexul regilor”,
la oprirea celor „care divulgă” (p.57), la cartuşele care pot lucra „ca o
ninsoare ca un nimb”, era normal să atragă atenţia: „mielul hrăneşte bine
istoria/ istoriile nu se mai repetă/ la repetiţia generală teatrul arde”! Ca să
nu mai spunem că într-un poem precum „Salvarea” stă scris: „din fiecare atârnă
puţin dumnezeu în afară/ unora din urechi/ alţii se plâng de gingii”, aceasta
într-un regim care se considera ateu!
Nu se putea fără un alt pălărier, nebun sau nu: „un om trist
înconjură lumea cu un odgon cu un compas/ spunând Trăiască inima mea Romantică/
şi dăruie munţilor halucinaţia calmă a pălăriei sale” (p.69)! Fără un misterios
mandarin, exoticul punându-şi amprenta, pentru un binevenit contrast: „zidul
spune aşa: de aici începe/ mandarinul ştie că ursuleţul de pluş/ îi poate ţine
locul în elena/ dar din asta nu se obţin chestii atmosferice negre/ şi de forma
capului/ pe scrin stau cizmele unui domn domnul nu vrea să fie/ deranjat”… Un
mandarin care mai apare în cel mai… heraclitic poem: „unde te va duce această
încăpăţânare de a nu privi fluviul/ pe care îl iubeşti cel mai mult fără să-l
fi văzut?/ refuzul tău în faţa fluviului baroc sau a fluviului simplu/ moşia
mandarinului sau coliba înţeleptului indian/ nu se vor mai deschide în faţa ta/
pe figura sfinxului nu vei mai descoperi nimic nou/ va trebui să te concentrezi
asupra fluviului fără să-l priveşti/ va trebui să gândeşti fluviul/ ca pe-o
mască-a sfinxului având un ochi de sticlă/ va trebui să gândeşti fluviul/ ca pe
un indian trăind viaţa Europei// îţi va fi greu să te concentrezi asupra
fluviului/ de care azi depinde existenţa ta şi existenţa hărţilor tale/ de
aceea priveşte răstoarnă zgârâie lasă urme de sânge/ pe malurile acestui fluviu
printre peştii acestui fluviu/ sub soarele cu cele şase mii de grade mai
suportabile decât gândirea fluviului de către tine” (p.72-73).
Bref, s-a început cu o poezie care nu-şi face iluzii, „totul
depinde de înfăţişarea milei/ de cum alege balanţa/ între frigul şi căldura
aşteptând/ sorţii” (p.61), unde zahărului i se dă, parcă mai mult ca niciodată,
întreaga dulceaţă a liricului: vor veni încet:/ lebede neterminate aducând tone
de zahăr/ fresca piciorului căzut în groapă/ voi termina de numărat bănci şi
spitale/ curiozitatea mă va împinge într-un pat/ acolo voi dezgropa piciorul
distrugând fresca/ distrugând fresca voi picta cu zahăr/ pictând cu zahăr banca
zahărului se va prăbuşi/ statul mă va transporta:/ acolo vor veni încet/ lebede
neterminate aducând tone de zahăr…”
Poemul se intitulează „Poveste din burg”! Dar poemele, aşa
cum am mai spus, nu sunt numai din burgul imaginaţiei: „o dată cu astuparea
uşii cu scrinul argintiu/ un animal credincios din mine porni/ şi distruse
scrinul uşa oaspeţii convoiul/ am scris pe vagi coloane cifre arabe litere
romane/ încovoind piroga beau din ea sunt beat în Sudul lumii/ civilizaţia de
corăbii mişcă după civilizaţia de peşte/ eu vânez cu tine şi ne privesc
piraţii” (p.5).
Sebastian Reichmann visa la o lume cât mai perfectă şi,
atunci, în 1969, i-a spus simplu:
Geraldine!
Şi era ca sau cât o evadare reuşită!
a.g.secară
Şi pentru că se apropie ziua lansării Pirapitingăi, mai exact ora saltului din acvariu, un mic album foto, şi cu contribuţia prietenilor Adrian Mociulschi şi Cornel Gingăraşu:
No comments:
Post a Comment