Un pește literar-exotic și criza limbajului erotic

Îndemn la lectură: Cronică de Violeta Stanciu Motto: „Scriitorul nu trebuie vreodată să se supere, orice s-ar scrie sau spune despre textele lui..' În cadrul proiec

Naştere de carte... în direct!

„Copilul-carte”, poate carte reîncarnată, arată bine, foarte bine, îngerul său ocrotitor nu este chicios, precum cel din poemul „Încercăm să rezistăm noului val de scumpiri”, Diana Corcan este aici un fel de Sarah O’Connor din seria „Terminatorul”, spune „îmi fac drum cu pistolul”, strigând: „mi-aș dori să scriu o carte cu poetul/ acela/ care înțelege totul/ ar fi un poem care ar înghiți tot/ un supra-poem care ne-ar ucide pe amândoi/ deodată/ și-ar angaja nu orașul ci lumea întreagă/ în drumul acesta pe care îl vom construi/ amândoi/ din aer și zahăr și drog - mărunt înșirat pe o ață…” (p.37)

Robotul este şi nu este: „eu și această mașinărie de tablă/ sunt momente/ când simțim la fel/ și eu și ea trecem peste lucruri fără să ne/ învinovățim/ atât de energice/ cu sentimentul că vom depăși/ cu aceeași nerăbdare pe față/ tot drumul”, estetica inumană sau post-umană este atentă cu scriitoarea. Poate fi o „capcană”, titlu de poem, suspansul este asigurat, ultra-existenţialist, poate urma o fugă, o camuflare: „eram o precupeață de/ vorbe și de vise sparte/ pe o mare/ la fel de puțin/ de adâncă/ și ce stupid/ făcusem o gălăgie îngrozitoare/ spărsesem tot/ murdărisem piața cu sânge/ pătasem cu sângele meu și aerul și pământul/ și acum mă desprindeam…” (p.40)

În desprinderea sa aproape milosformaniană Diana Corcan poate să-şi prezinte „opera” şi aşa: „poezia aceasta vine din urmă/ din multe vieți – consumate în multe feluri/ și în multe orașe – a existat câte o mână/ care cu siguranță scria/ și un om care nu știa decât să se joace cu litere/ începuse o viață și-o lăsase să fugă/ își închipuia că de acolo de sus de la el se vede/ pământul/ tancuri și tancuri – treceau printre degetele care/ se lipeau de hârtie/ să scape.” (p.16 - acum n-aș mai putea scrie nimic)…

(...)

Într-un fel, Diana Corcan scrie pentru acel viitor tulbure care încă ne aşteaptă, cu terminatorii care se inventează nu de azi, ci vin din trecut: poate cartea este chiar scriitorul – „dacă tot am făcut-o/ poate-ar fi trebuit să mă nasc/ un ceva cu tehnologia la el cu un ochi mare pe frunte/ c-un automat înfipt în coadă/ care să țăcăne întruna/ vorbe/ asta e!/ n-am nimerit locul nici scara/ doar o gaură am pipăit cu piciorul/ n-am nimerit timpul nici țara/ ce înseamnă să te naști fraier pe o ploaie torențială/ care miroase urât/ și care să-ți imprime cu biciul pe piele picăturile sale/ și să-ți fie tot frig/ și să depui jurământul patriei/ odată mai demult pe bune/ am greșit când m-am oferit gaj/ pentru acest trib/ când am făcut revoluție/ când am crezut că se schimbă timpul rău cu timpul bun/ de atunci suport ploaia să-mi tot picure/ în rană minciuni/ câtă glorie pe mine/ și să nu fie nimic/ ba mai mult/ să fie rău/ să te doară și să-ți tragă o piatră în cap” (p.44)

Despre poezia (quasi) distopică a Dianei Corcan, aluzia la „portocala mecanică” din „am greşit tot ce era de greşit” nu este întâmplătoare, ochiul enorm al Fratelui Dumnezeu scormoneşte peste tot, vineri, la orele 17.00, mai pe larg, când se va lansa cartea la Librăria Alexandria.

Un Saramago român?! Altfel despre aporiile literaturii… | BookHUB

Un Saramago român?! Altfel despre aporiile literaturii… | BookHUB: O preocupare mai veche a lui Alexandru Ecovoiu, raportarea la divinitate și la dogme, prin hermenutică răsfățată de fantezie, revine în Ambitus. „Totul

Black eye (III): Un armistiţiu între Realitate şi Arte

Monica Turcu, o non-conformistă căutând şi iar căutând (vorba lui Dan Basarab Nanu, descopăr mai apoi!), a ajuns, prin expoziţia vernisată în ziua de 16 ianuarie 2019, la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, la un concert, iertat să fie termenul împrumutat din alt domeniu, pe care l-a susţinut cu o eleganţă desăvârşită, parteneri „de scenă” fiindu-i criticul de artă Luiza Barcan, Dan Basarab Nanu, managerul Muzeului şi curatorul Eduard Costandache, muzeograf şi artist plastic.

Jucându-ne cu definiţiile din Dicţionar, „concertul” este… „armonie, înţelegere, acord”, dar şi hermeneutică de… culori, spaţii, meditaţie asupra muzicalităţii culorilor, situaţiilor, întrepătrunderii dintre arte şi tehnici plastice. Rar, sic, „Acord între persoane sau între state.”

La Monica Turcu, între trecut şi prezent, de ce nu şi viitor, între stări ale materiei (şi organice), nostalgii, decrepitudini, între cuvinte şi imagini: nu întâmplător, multe dintre lucrări erau însoţite de texte „lămuritoare”, mai scurte, precum la „Fifty-Fifty”, 2018, („sau la jumătatea vieţii. Încotro vreţi să priviţi, alege fiecare”) sau mai lungi, ca la „The little girl with hair like fire and red spotted dress”, 2017: „tot ce desenează copilul are un simbolism bogat şi poate spune o poveste complexă, reprezentarea familiei fiind cea mai relevantă. Familia pentru copil este cel mai important lucru din viaţa sa, un mic univers în care trăieşte şi simte iubirea, siguranţa, afecţiunea, ierarhiile, comunicarea, împlinirea nevoilor de bază. Dacă s-a plasat în centrul desenului poate fi un semn că el are nevoie de dragoste, de a fi înconjurat de familie. Desenul copilului ne pune în legătură cu lumea lui interioară, temeri, nevoi, eşecuri şi frustrări. Figura umană reprezentată de acesta oferă multe indicii despre personalitatea copilului, iar reprezentarea familiei ne vorbeşte despre o lume afectivă şi emoţională.

„Fetiţa cu părul ca focul şi rochiţă cu buline roşii” este reprezentarea plastică, într-o manieră proprie, a copiilor care sunt lipsiţi de afecţiune şi protecţie părintească, copii abandonaţi, copii abuzaţi, copii din familii destrămate, familii cu probleme. Mica roşcată vrea doar să fie iubită. Ea vrea o familie adevărată!”

Bref, aş putea să spun că întregul concept este acela al unei uriaşe instalaţii de artă, „instalaţie de roman-grafic” (nu în zadar este pasiunea şi pentru scenografie!) care ar putea fi o para-frază la lucrarea lui Dali din 1943, ulei pe pânză, «Copil geopolitic observând naşterea omului nou», aici fiind vorba de un alt fel de copil, care este la anume maturitate, dar care observă sau a observat cum naşte Memoria, ajutată sau nu de către fotografiile-moaşe, fotografiile „bătrâne” (care au la Monica Turcu #Rezistul lor!), nu cele digitale, Monica Turcu fiind, împreună cu generaţia ei, în stare să afirme că nu va exista „acel Om Nou”, monstruos, dorit de către propaganda comunistă…

Poate acei oameni care s-ar fi vrut noi, de către alţii, ne-au născut pe noi, pentru care fericirea era o bicicletă („How much we need to be happy”, 2013) sau o carte de Jules Verne, dar şi noi, asistând la „reprezentaţia” Monicăi Turcu, încă suntem contemporanii lui Gauguin, în acest Tahiti carpato-danubiano-pontic, Monica Turcu, făcând reverenţă Raţiunii şi Reginei Idee se întreabă şi ea retoric „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne îndreptăm?”

Aşadar, bocete, cântece de leagăn, magie, statistici, predări de ștachetă (tată, copil, nepot), carte de despărţire ori declaraţie de dragoste, o primă întâlnire („emoţia primei întâlniri, primele atingeri, fâsticeli şi gesturi timide sau prea îndrăzneţe, cuvinte prea multe sau tăcere. Atracţie sau nimic.”, poate aşa a vrut „să provoace” cu înţelepciune Monica Turcu, „Totul sau nimic!”) peretare, da, este o ultimă victorie a peretarelor din secolul XX, poate care a a uitat că este XXI, dar ce victorie!!!, ce mai putem spune, bre, poate post-minimalismul începe cu Monica Turcu!

Edi Costandache, Monica Turcu, Luiza Barcan şi Dan Basarab Nanu

Monica Turcu şi Luiza Barcan

Eu şi Adrian Mociulschi dirijând... Concertul din capul meu!

Cezar Amariei şi Victor Cilincă

Pentru că este 16 ianuarie...

Ziua de naştere a lui Sebastian Reichmann

Prima carte a ultimului mare suprarealist…

Deşi mulţi s-au oprit cu numărătoarea la… Gellu Naum, suprarealismul continuă să supravieţuiască! Şi prin gălăţeanul Sebastian Reichmann, care l-a cunoscut şi a fost prieten cu mai sus menţionatul, autorul „Zenobiei”! De la „Geraldine” până la „Mocheta lui Klimt”, ultima apărută în anul 2008, cuprinzând versuri scrise în limba română „după o întrerupere de trei decenii.” Fiindcă omul nostru, între timp, după ce i s-a retras din librării a doua carte, „Acceptarea iniţială”, după tezele din iulie 1971, a hotărât că este mai bine să se retragă din patria natală, stabilindu-se în Franţa…

Aşadar, precum spunea Gellu Naum, propunem „experienţa unică a unui poet care şi-a început opera poetică pe lama de brici a unei poziţii dintre cele mai înaintate ale poeziei româneşti, folosind un limbaj totdeauna luxuriant, flexibil, extraordinar de agresiv şi de generos în acelaşi timp; experienţa unică a unui poet care şi-a continuat pe vârful de lance al poeziei franceze şi apoi pe câmpiile minunate ale poeziei americane de ultimă oră – experienţa unică a unui poet unic în continuă schimbare şi totdeauna acelaşi, pe care-mi place să-l numesc «Contele Sebastian».”

Într-un fel, Sebastian Reichmann înaintează cititorului posibil… nişte „Distanţe” (titlul poemului de la p.11), „Culoare” (p.57), care sunt „împlinite” de uitarea a tot ce este „înaintea cuvintelor”, scrierea fiind… reamintirea a ceea ce putea imagina, simţi, gândi poetul în acel meta-spaţiu unde se creează asociaţiile de imagini, cu vehiculele cuvinte: „Trebuie să uit tot înaintea cuvintelor/ E amurgul cel mai nimerit pentru dragoste/Cu lampioanele ei goale strada e îndeajuns de grea/ Şi despre dragoste ce-aş spune/ Mai multe decât de stilul Empire/ Deşi sunt om, nimic omenesc nu mi-e străin/ Totul a atât de simplu; bărbaţii cer zahăr, femeile zahăr/ Scaunele cu prea multe picioare sunt oameni/ Apoi voi încerca să cred şi pentru voi/ Când am intrat mai aveam de ales/ Nimic nu lipsea din tine/ Părul mai albastru îl iubeam”…

„Scaunele” te duc cu gândul şi la Eugen Ionescu, şi oare de ce nu am crede că şi „absurdul” poate fi un ingredient şi pentru poezie? Şi nu numai, ci şi pentru religie, acceptându-se sintagma „cred pentru că este absurd”: „când vei cânta şi tu în corul latinesc/ când tu vei fi păstorul turmei de fauni cu schelete de coral/ când vei şti ce înseamnă moartea unui tată/ adică atunci când vei fi tu însuţi tatăl mort al lumii tale/ când vei sta în apă şi vei sta şi deasupra apei/ şi când vei vorbi pe fundul apei şi vei vorbi şi deasupra/ şi când vorbind deasupra nu vei mai înţelege că se poate vorbi/ şi altfel decât deasupra apei/ când vei pierde toate jocurile de cărţi fără a fi pariat vreodată/ pe oameni sau pe cai/ când vei vedea cum oglinda din faţa ta se oglindeşte/ în oglinda din spatele tău/ şi cum oglinda din spatele tău se oglindeşte în oglinda/ pâinii şi cartofului şi untului şi racilor pe care îi rupă cu dinţii/ şi cum oglinda dinţilor tăi se oglindeşte în oglinda dinţilor/ femeii care arde în lanul de grâu/ vei şti că eşti gol şi te vei acoperi cu frunza de smochin” (p.16-17).

Grăbindu-ne, putem afirma că este o carte a credinţei oarecum non-conformiste ( şi dacă ne luăm şi după poemul „Întoarcerea fiului”, care începe aşa: „Din catedrală sfinţii ieşeau amărâţi…”) şi a iubirii, aşa cum pot fi ele interpretate în contextului anilor ’60-’70, când, să ne reamintim, a existat o scurtă perioadă de dezgheţ… ideologic.

Misterioasa Gerladine din… titlu este o Evă, al patrulea poem din carte fiind chiar „Eva”, unde observăm forţarea decentă a limbajului: „noi Eva, goală în sala cea mare a tronului/ strecurată pe sub şerpii de azi ai portarilor, ai regelui/ am venit în pahare de cristal deşertate, în nasturii fecioarelor, în ghetreurile domnilor, în bărbile taţilor/ din tramvaiul doisprezece./ Noi Eva, goală pardoseala e plină de noi/ de pinguini prichindei albi din umbră până în sfârcurile cozii./ Noi Eva, ne aşteptăm pe stradă/ lângă ochii care poartă ochelari pentru că le lipsesc/ milimetri, lângă tălpile bătute celor fără picioare./ Noi Eva sub frunziş trăind cu Dumnezeu pentru că s-a îmbrăcat în Adam, Noe, Edison şi Poet./ Şi D. s-a umflat iar observatorii de peste o mie de ani:/ noi am căzut frunze peste frunze şi toamna, de-abia/ toamna târziu frunzele învaţă că nu sunt decât oameni/ pe marginea drumului cresc din secol în secol centimetri întregi din mine/ eu rămân limbilor absurde…”

Anunţându-ne că Franz Kafka este vărul său (p.21, dar la p.63 se zice ceva despre interzicerea verilor primari!), aşteptându-şi… numele (p.22), spunând că este „fiul unui clopot”, cerând „undeva răstigniţi-l pe sfântul Chagall” (p.29), S. Reichmann se joacă cât se poate de serios (are doar 22 de ani la anul apariţiei volumului de debut!), fiind, poate pentru unii, surprinzător de matur şi, pentru cei de la „Scânteia” şi „Scânteia tineretului”, prea îndrăzneţ: „învelit în sarea de martie/ port sabia împăratului alexandru dintre chiparoşi/ eu şi iubita suntem cei doi soldaţi de care e nevoie/ sau doi soldaţi fierbinţi şi inutili/ priveşte marea şi stepa sunt lipitori de-afişe/ primejdioase pe pereţii mei de linişte/ de care fug şi fortăreţele şi cerbii/ după acest exod umbra-mi rămâne-n fum/ mantaua mea primeşte nasturi de cristal/ megafoane cântă” (p.37)!

Sau: „bine că în umbra inchizitorilor există încă/ croitori foarte bine (…) uită firul apei iubito firul tapiseriei pe care faci dragoste/ vizierele răsună peste priviri aici tai versul/ nu ascult muzica de fier/ nu poţi să te îmbraci toată n-ai timp/ rămâi aşa şi dăruieşte-mi un os din coapsă un omoplat/ dincolo de scheletele pe care le vei dărui le vei dărui/ liniştea neatinsă sacră aşteaptă sărutul tău// nu mă cunoşti nu poţi veni din pământuri rele/ străină ţi-e legea lor şi oboselile de-acolo/ paşaportul meu îl vei arăta copiilor tăi/ ei vor căuta turbă poate/ sau noi Sicilii poate/ tu aşteaptă aburul măgăruşilor ce păstrează/ schelete vechi şi nemişcate”…

Scriind atunci despre paşapoarte, închisori, schelete, ocnaşi, „familia de martiri”, „aruncarea în aer a legilor uzate”, canale de aur, „pământuri negre de spaimă/ ce-aţi zice de o lege pentru mări/ să tremure şi mările” (biciuitul mării devine un mezelic!), bătând apropo la „sexul regilor”, la oprirea celor „care divulgă” (p.57), la cartuşele care pot lucra „ca o ninsoare ca un nimb”, era normal să atragă atenţia: „mielul hrăneşte bine istoria/ istoriile nu se mai repetă/ la repetiţia generală teatrul arde”! Ca să nu mai spunem că într-un poem precum „Salvarea” stă scris: „din fiecare atârnă puţin dumnezeu în afară/ unora din urechi/ alţii se plâng de gingii”, aceasta într-un regim care se considera ateu!

Nu se putea fără un alt pălărier, nebun sau nu: „un om trist înconjură lumea cu un odgon cu un compas/ spunând Trăiască inima mea Romantică/ şi dăruie munţilor halucinaţia calmă a pălăriei sale” (p.69)! Fără un misterios mandarin, exoticul punându-şi amprenta, pentru un binevenit contrast: „zidul spune aşa: de aici începe/ mandarinul ştie că ursuleţul de pluş/ îi poate ţine locul în elena/ dar din asta nu se obţin chestii atmosferice negre/ şi de forma capului/ pe scrin stau cizmele unui domn domnul nu vrea să fie/ deranjat”… Un mandarin care mai apare în cel mai… heraclitic poem: „unde te va duce această încăpăţânare de a nu privi fluviul/ pe care îl iubeşti cel mai mult fără să-l fi văzut?/ refuzul tău în faţa fluviului baroc sau a fluviului simplu/ moşia mandarinului sau coliba înţeleptului indian/ nu se vor mai deschide în faţa ta/ pe figura sfinxului nu vei mai descoperi nimic nou/ va trebui să te concentrezi asupra fluviului fără să-l priveşti/ va trebui să gândeşti fluviul/ ca pe-o mască-a sfinxului având un ochi de sticlă/ va trebui să gândeşti fluviul/ ca pe un indian trăind viaţa Europei// îţi va fi greu să te concentrezi asupra fluviului/ de care azi depinde existenţa ta şi existenţa hărţilor tale/ de aceea priveşte răstoarnă zgârâie lasă urme de sânge/ pe malurile acestui fluviu printre peştii acestui fluviu/ sub soarele cu cele şase mii de grade mai suportabile decât gândirea fluviului de către tine” (p.72-73).

Bref, s-a început cu o poezie care nu-şi face iluzii, „totul depinde de înfăţişarea milei/ de cum alege balanţa/ între frigul şi căldura aşteptând/ sorţii” (p.61), unde zahărului i se dă, parcă mai mult ca niciodată, întreaga dulceaţă a liricului: vor veni încet:/ lebede neterminate aducând tone de zahăr/ fresca piciorului căzut în groapă/ voi termina de numărat bănci şi spitale/ curiozitatea mă va împinge într-un pat/ acolo voi dezgropa piciorul distrugând fresca/ distrugând fresca voi picta cu zahăr/ pictând cu zahăr banca zahărului se va prăbuşi/ statul mă va transporta:/ acolo vor veni încet/ lebede neterminate aducând tone de zahăr…”

Poemul se intitulează „Poveste din burg”! Dar poemele, aşa cum am mai spus, nu sunt numai din burgul imaginaţiei: „o dată cu astuparea uşii cu scrinul argintiu/ un animal credincios din mine porni/ şi distruse scrinul uşa oaspeţii convoiul/ am scris pe vagi coloane cifre arabe litere romane/ încovoind piroga beau din ea sunt beat în Sudul lumii/ civilizaţia de corăbii mişcă după civilizaţia de peşte/ eu vânez cu tine şi ne privesc piraţii” (p.5).

Sebastian Reichmann visa la o lume cât mai perfectă şi, atunci, în 1969, i-a spus simplu:

Geraldine!

Şi era ca sau cât o evadare reuşită!

a.g.secară

Şi pentru că se apropie ziua lansării Pirapitingăi, mai exact ora saltului din acvariu, un mic album foto, şi cu contribuţia prietenilor Adrian Mociulschi şi Cornel Gingăraşu: