Cristian Fulaş, Cei frumoşi şi cei buni, Polirom, 2017
Doar cu un titlu fitzgeraldiano-cohenian ( The Beautiful and Damned, respectiv Beautiful Losers), cea mai nouă carte a
lui Cristian Fulaş, quasi-neocioraniană (poate în genul acesta ar fi scris un
Cioran al noului mileniu!), ţi se poate prezenta ca un produs… Elon Musk, gata
de trimis pe Marte (ca avertisment pentru viitorul… marţienilor de origine
pământeană)! O mână de carte, cu cinci degete, toate detaşabile, dar „legate”
printr-un circuit nervos încă uman, cu o osatură sceptică (opusă oarecum optimismului aproape pedagogic al sud
africanului, devenit şi american, şi canadian, din punct de vedere al
cetăţeniei):
„Ştiu, mă crezi nebun, dar epoca lucrurilor a luat de mult
locul epocii oamenilor. Iar eu mă voi face profetul ei. Voi scrie direct
Apocalipsa, doar că nimic nu va fi tragic în ea. Apocalipsa mea va fi un
elogiu, un act de supunere, înţelegerea din urmă a faptului că noi, oamenii, am
pierdut lupta şi trebuie să ne retragem."
Fragmentul de mai sus este dintr-un fel de scrisoare, care
este al cincilea text, „În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă”, unde un fel de
Mircea Cărtărescu paralel (precum personajul din „Solenoid”), pardon, un fel de
(alt) Cristian Fulaş, cu fineţuri şi delicatese teoretic literare, explică o
anume raportare la… Zeitgeist şi
scris-literatură-manuscris-carte, ca să nu mai spunem, auzim (de)… Voci:
„Astfel, fie că vorbim despre o voce descriptivă sau adresativă, pentru a spune
pe nume instanţelor diferite de persoana întâi, mărcile ei sunt doar vectori adăugaţi în timpul redactării, nicidecum
instanţe ale vocii primare, cea care face
textul să fie. Vocea care face literatura e întotdeauna anterioară limbajului
clar, definit gramatical. Ea e ca o lavă nediferenţiată din care mai apoi, prin
intermediul semanticii şi gramaticii, se naşte ceea ce numim – atât de
impropriu uneori – textul.” (p.155)
Scrie O.Nimigean pe coperta a IV-a:
"Proza lui Cristian Fulaş (mai corect ar fi să spun «scrisul», pentru că
sîntem, în cazul său, la limita fixării în gen) este o întîlnire
neaşteptată a unei acuităţi teoretice «bolnăvicioase», de şcoală
post-structuralistă (cu Derrida pe drapel), aşadar trăind din obsesia nu
a tetra-, ci a dodecapilectomiei textuale, cu o experienţă de viaţă la
fel de «bolnăvicioasă», ce însumează trauma existenţială, adicţia,
recuperarea antieroică, dar nu mai puţin miraculoasă, alienarea, acedia,
nihilismul subminat de autoderiziune – pînă spre zonele cele mai
ascunse ale umanului."