Cei frumoşi şi cei buni

Cristian Fulaş, Cei frumoşi şi cei buni, Polirom, 2017

Doar cu un titlu fitzgeraldiano-cohenian ( The Beautiful and Damned, respectiv Beautiful Losers), cea mai nouă carte a lui Cristian Fulaş, quasi-neocioraniană (poate în genul acesta ar fi scris un Cioran al noului mileniu!), ţi se poate prezenta ca un produs… Elon Musk, gata de trimis pe Marte (ca avertisment pentru viitorul… marţienilor de origine pământeană)! O mână de carte, cu cinci degete, toate detaşabile, dar „legate” printr-un circuit nervos încă uman, cu o osatură sceptică (opusă oarecum  optimismului aproape pedagogic al sud africanului, devenit şi american, şi canadian, din punct de vedere al cetăţeniei):

„Ştiu, mă crezi nebun, dar epoca lucrurilor a luat de mult locul epocii oamenilor. Iar eu mă voi face profetul ei. Voi scrie direct Apocalipsa, doar că nimic nu va fi tragic în ea. Apocalipsa mea va fi un elogiu, un act de supunere, înţelegerea din urmă a faptului că noi, oamenii, am pierdut lupta şi trebuie să ne retragem."

Fragmentul de mai sus este dintr-un fel de scrisoare, care este al cincilea text, „În celălalt loc, cu o spaimă perpetuă”, unde un fel de Mircea Cărtărescu paralel (precum personajul din „Solenoid”), pardon, un fel de (alt) Cristian Fulaş, cu fineţuri şi delicatese teoretic literare, explică o anume raportare la… Zeitgeist şi scris-literatură-manuscris-carte, ca să nu mai spunem, auzim (de)… Voci: „Astfel, fie că vorbim despre o voce descriptivă sau adresativă, pentru a spune pe nume instanţelor diferite de persoana întâi, mărcile ei sunt doar vectori adăugaţi în timpul redactării, nicidecum instanţe ale vocii primare, cea care face textul să fie. Vocea care face literatura e întotdeauna anterioară limbajului clar, definit gramatical. Ea e ca o lavă nediferenţiată din care mai apoi, prin intermediul semanticii şi gramaticii, se naşte ceea ce numim – atât de impropriu uneori – textul.” (p.155)

Scrie O.Nimigean pe coperta a IV-a:

"Proza lui Cristian Fulaş (mai corect ar fi să spun «scrisul», pentru că sîntem, în cazul său, la limita fixării în gen) este o întîlnire neaşteptată a unei acuităţi teoretice «bolnăvicioase», de şcoală post-structuralistă (cu Derrida pe drapel), aşadar trăind din obsesia nu a tetra-, ci a dodecapilectomiei textuale, cu o experienţă de viaţă la fel de «bolnăvicioasă», ce însumează trauma existenţială, adicţia, recuperarea antieroică, dar nu mai puţin miraculoasă, alienarea, acedia, nihilismul subminat de autoderiziune – pînă spre zonele cele mai ascunse ale umanului."