Moscheea albastră (II): Minaretul al doilea (fals dialog cu o cişmea)

amintirea are nevoie de lacrimi pentru a vedea

trecerea ta, poete, tot glumind cu eternitatea,

cea care râde sau zâmbeşte

de la începutul începuturilor:

Allah a surâs frumos şi atunci a apărut lumea,

idee a bunătăţii, a luminii, a căldurii potrivite,

a nopţii nopţii stelelor…

Allah a surâs ca un prunc şi atunci toate izvoarele lumii

şi-au visat existenţa, vorba lor cristalină:

povestea oamenilor

Allah le-a ascultat pe izvoare,

a ştiut atunci că sufletele oamenilor vor fi precum ele;

şi stele au aflat atunci despre

splendoarea cişmelelor, porţi povestind

despre cum oamenii şi izvoarele îşi celebrează frăţia,

unindu-se înainte de rugăciune

stele clipesc precum apa izvoarelor

prea curăţind ochi, frunţi, urechi, degete, mâini,

picioare, suflete, tăceri, alte vorbe, alte poveşti

Allah a surâs din nou

şi Şeherezada şi-a adus aminte

de cele 1001 şi una de nopţi ale Istanbulului:

din minaretul acesta ea nu le poate chema,

ea era din altă poveste…

 ....

lacrimile, ca nişte ochelari

prin care-l simţi mai bine pe Dumnezeu