Costel Crângan, Emigranţii, Ed. Axis libri, Galaţi, 2017
În urmă cu zece ani primeam entuziast cartea de debut a lui
Costel Crângan, „Cutia cu păianjeni”, care se deschidea cu un prolog, „Ţara cu
oameni gri”, o parabolă schiţând o microistorie a României comuniste (în numai
patru pagini), o parabolă care contrastează într-un anume fel cu naturalismul
prozelor scurte din volum, proze care nu s-au constituit într-un roman numai
datorită înţelepciunii scriitoriceşti a autorului care a migălit cartea timp de
cinci ani, existând cel puţin un personaj a cărui umbră o putem simţi în mai
toate textele, personaj ispită pentru a cădea destul de uşor în… romanesc…
După un deceniu, în care manuscrisul a tot stat la…
maturare, jurnalistul a căzut, în fine, în ispita romanului. Cu un subiect mult
încercat, ca să nu vorbim şi de temă, în literatura română a ultimilor ani,
scriitori precum Cătălin Dorian Florescu, Marin Mălaicu Hondrari, Mihai Buzea,
ca să dăm doar câteva nume, jonglând literar cu destinele românilor obligaţi,
din diverse motive, chiar şi de conştiinţă şi de liber arbitru, sic, să ia
calea exilului.
Spre deosebire de prima carte, aici, Costel Crângan pare să
se ambiţioneze, anticalofil cu măsură (primul capitol arată că este de acord şi
cu excepţiile), să demonstreze că literatura nu este chiar atât de importantă,
când este vorba să ridici la fileul discuţiilor probleme grave ale naţiunii şi
statului…
Concluzia primei cărţi, prin prisma comentatorului, era că „România
(şi nu numai cea rurală) este (încă) o cutie cu păianjeni.” Concluzia celei
de-a doua cărţi, din perspectiva scriitorului jurnalist, este că Speranţa, unul
dintre relele cutiei Pandorei, nu a murit ci că s-a transformat într-un monstru
demn de cele mai negre coşmaruri. Strigătul emigrantului, sufocat de impostură
şi de hoţia administrativ-birocratică mioritică (da, monstrul e Oaia
frankensteiniană, modificată genetic prin inginerii nu numai financiare, o oaie
polifemică uriaşă, având coarne – nu ştiu dacă diabolice -, behăind pe la toate
posturile de televiziune care nu mai au nicio treabă cu deontologia
jurnalistică, mâncând iarbă doar din jurul Palatului Parlamentului, producând
căcăreze parlamentare/i, oaia care a învăţat să ragă precum leul ori să urle
precum lupul moralist, mâncând oameni prin curţile şi camerele spitalelor, cu garnitură de salcâmi şi alte limbi de lemn,
Oaia-zombi, cu fâşii de carne atârnându-i printre dinţii înnegriţi, cu
kakaclasa „politică” culcuşită printre firele de lână de aur, ş.a.m.d.),
strigătul emigrantului din ultimul paragraf al cărţii este gâtuit, parcă
anemic, dar cu atât mai disperat, „viu şi eliberat de povara îndoielii”:
„Băi, urdorilor! Băi, gnomilor! Rămâneţi cu ţara voastră de
Kafka, băi, ipochimenilor, că eu mi-am găsit alt loc în univers. Am descoperit
că aici nu-i gura de rai pe care-o cânta poetul şi nici mirabilul picior de
plai cutreierat de mioriţă. Nu vă mai aparţin, strâmbilor! Nu mă mai
revendicaţi! Aţi otrăvit pământul şi mi-aţi ucis rădăcinile. Sunt un ciuline de
pârloagă rostogolit de vânt către Vest. Mereu către Vest… Statornicia e doar o
nălucire. Sunt doar un emigrant oarecare dintr-o masă gigantică de emigranţi
fără cale de întoarcere…” (p.157)
Într-un fel, Panait Istrati a fost primul scriitor care a
scris despre emigranţi români, dacă nu îl socotim şi pe Jean Bart… Şi de la „Ciulinii
Bărăganului” la „Ciulinii Covurluiului” nu este deloc o distanţă mare!
Costel Crângan nu dă nume de localităţi, dar se specifică:
oamenii sunt din sudul Moldovei! Jurnalistul parcă s-ar fi înfiltrat, de-a
lungul a peste zece ani, doar din când în când în grupul, gruparea de muncitori
„clandestini” din Spania, coordonată de la un moment dat, nu ni se explică clar
de când, de către Cezar, personajul principal, cel care strigă în pustiu la
final…
În momentele în care este „complice” la munca lor în
construcţii, află câte ceva despre vieţile lor, concepţiile lor, o întâmplare,
două, este martor la câte o bucurie sau o dramă…
Continuarea prezentării de carte, în curând, pe Bookhub.ro...
No comments:
Post a Comment