Mai jos, câteva fragmente dintr-o cronică de întâmpinare la o carte care dovedește din nou că la Craiova este un nou pol, nou-vechi Centru al Poeziei tinere... Maria Dinu, „Noaptea părului liber”! Cronica în întregime, cât de curând pe Bookhub.ro https://bookhub.ro/ și poate, în alte forme, și în alte locuri!
„...bărbaţii mereu pot bănui că au de a face cu o altă specie, cea a femeilor, dar orgoliul feminin ar trebuie să declare că doar Femeia este Omul! Glumesc, evident! Dar sunt de acord că, într-un fel sau în mai multe feluri, femeia este altceva decât bărbatul şi mai ales… „altceva decât bărbatul”, cel puţin în câteva puncte esenţiale…
Dar nu cred că Maria Dinu a vrut să sublinieze aceste aspect: Poezia care sălăşluieşte în ea este dincolo de orice miză care ar viza „politicul speciilor” la modul absolut; Poezia este acea Pasăre a Fiinţei care caută să ocrotească în abstractul cuib sufletesc al omului, indiferent de sex, Frumuseţea în sine, fruct (şi metafizic) pârguit sau nu, ou dogmatic sau nu:
„Glasul de clopot înghiţit/ de ţipătul păsării răzbate/ până la mine printre/ copaci antomatici,/ în haine verzi, milităreşti./ Pe marginea patului sunt/ un fruct de o stare incertă,/ împărţind orele, lumina…” (p.35)
Omul sălăşluieşte, huzureşte întru suflet, până să se (re)contopească, oare?, cu el,dacă este atent să nu se rostogolească din el, omul este mereu un pui care refuză jarul, dacă vreţi, pentru festinul zeilor abstracţi: „pe undeva, tot prin acele/ măruntaie ( n. a.g.s.: ale pământului) stă rătăcit un ou./ În fiecare dimineaţă/ puiul face abstracţie de vulpe/ (oricum, ea îşi doreşte altceva)/ şi pleacă în lume. La căderea nopţii/ se retrage din nou în găoace./ Acolo sunt toate culorile lumii/ sau poate numai una/ de la-nceput. Şi puiul e fericit./ A descoperit originea curcubeului./ Adoarme uşor, mai uşor/ ca puful din aripile lui.” (p.18 – superb poemul în cheie fabulistică „Comuniune”!)
„Puiul” de poet ştie ce înseamnă să fii „desculţ în parc” (este un poem „Cu tălpile goale”, p.37) şi când spun „puiul de poet” nu mă refer la maturitatea poemelor „prinse” în carte; aici nu se poate discuta despre neajunsurile unei cărţi de debut, deoarece nu există aşa ceva: când scrii despre cuvinte interzise, debutul este doar o convenţie!
Etologic, se poate raporta la… un animal pereche: „Je suis le choc de quelques syllabes/ cădere după cădere vocea de dincolo/ îţi vorbeşte o recunoşti/ şarpele îşi ţine în dinţi pielea înainte/ să-i dea drumul în foc/ o ardere amânată de mult/ contemplaţia ei doare căci nu ştie/ ce-i va creşte în loc/ de peste margini apa se-n toarce/ în aburi spre sine/ din punctul de unde se urcă/ în cercuri identice,/ starea se şterge cu ultimele rânduri/ golite de sens” (p.39), „Animalul pereche” fiind titlul poemului, „mireasa” putând vorbi cu sine astfel: „Eşti casantă, rochia ascunde bucăţi de porţelan. La margine cineva te-a pictat cu flori şi păsări exotice. Au uitat să mai zboare. Au sângele lent. Dar să-ţi continui mersul. O să daţi din aripi unde aerul pe care-l aştepţi se revarsă dintr-o cochilie. Parfumul lui îţi va îngheţa plămânii şi-ţi va arde obrajii. Abia atunci vei fi de o voluptate fără contur. Şi nu vei mai şti frica” (p.40)
(...)
Asistăm la o metamorfozare, muza (care va fi sau nu decapitată, ca mai întotdeauna, sic!) care şi-a fost sieşi muză („Pentru dinţi care vor să muşte/ din propria gură împărţim/ miezuri neîncepute şi/ trupul memoriei proaspete.”, p.46), se preschimbă frumos în femeia-carte care zâmbeşte seducător, provocator: „Până atunci îţi plimbai degetul/ printre vertebrele mele din file de carte/ te roteai din rădăcină până la opt/ şi seva ta îmi bătea mai verde în obraz./ Începuseră deja să cadă ploi/ în zig zag sau căderea lor atârna/ în şuviţe de păr sau/ eu nu mai ştiam” (p.42)
Femeia care se joacă referenţial, şi la literatură, „Galeria cu viţă sălbatică”, titlu de poem de final, şi la filme, „What dreams may come”, poate un omagiu adus lui Robin Williams (p.58), dar care ne poate sugera că aşa cum se făcea în acel film cu culorile în construcţia propriului paradis, poate aşa vom putea face şi cu aceste cuvinte prin care ne vrem construi, spre amuzamentul zeilor, probabil, un alt paradis, în care Borges poate este deja:
„Vorbeşte-mi de sânge, de ziduri,/ de cuvinte care se spun fără glas./ Vorbeşte-mi de mâini, de oricare/ din ele. Abia acum văd printre noi/ corpuri difuze şi suflete/ cu o singură faţă./ Ca să mă apăr pe un fir de aţă lung/ cât tot corpul am adunat boabe/ de culori diferite./ În pendulări de şapte ori câte şapte/ încerc să le stabilizez într-un punct/ pe o numărătoare de aer./ dar mai bine vorbeşte-mi/ de mâna ta stângă cu o singură aripă/ şi dacă apucăm ziua de după/ pe limba sexului/ vorbeşte-mi de suflet.”
Bref, o carte surprinzător de îndrăzneaţă...
No comments:
Post a Comment