Plecând oarecum de la Orhan Pamuk sau de la un alt turc...

Lost in the translation of the Novel sau…

O călătorie spre centrul Romanului

Romanul este unic. Toate romanele lumii alcătuiesc un singur roman, o altă lume, paralelă realităţii. Acel „singur roman” este un labirint. A dori să extragi materia unui micro-roman, parte a celui gigantic, să o expui, este a dori să fii şi… romancier. A scrie un roman este o traducere a unei realităţi din mintea ta, o traducere pe care apuci sau nu să o împarţi (Share!) cu prietenii sau străinii, apropiaţii…

Dar, preluând o idee de la Orhan Pamuk, de fapt de la Friedrich Schiller, dar readusă în actualitate via Istanbul, de care romancier ai vrea să fii? Naiv sau sentimental? Sau, cu modestie, aş adăuga eu, iluzionist-magician sau… cuceritor, dar cam politico-administrativ (chiar şi al sentimentelor)? Creator de stil sau, pur şi simplu, cronicar sec? Experimentalist sau admirator fanatic al clasicilor?

Scrie Orhan Pamuk, în „Romancierul naiv şi sentimental” (Polirom, 2012, în traducerea din engleză a Rebecăi Turcuş):

„Treptat, am început să disting acea cunoaştere fundamentală pe care o dezvăluia centrul romanului – cunoaşterea genului de loc care este lumea şi cunoaşterea naturii vieţii, şi nu doar în acel punct central, ci peste tot în roman. Probabil pentru că fiecare frază a unui roman bun trezeşte în noi percepţia cunoaşterii profunde, esenţiale, a ceea ce reprezintă existenţa noastră în lume, precum şi natura acelei percepţii. Am mai învăţat şi că traseul nostru în lume, viaţa pe care o trăim în oraşe, pe străzi, în case, încăperi şi în natură, nu reprezintă nimic altceva decât o căutare a unui înţeles ascuns, care poate sau nu să existe.” (p.30)

Dar vorba lui E.M.Forster, citat tot de Pamuk (p.29), „testul final al unui roman va fi afecţiunea noastră pentru el.”

Oh, Doamne, şi câte romane pot iubi! Sau de câte mă pot îndrăgosti!

„Cherchez la femme” este, mai degrabă, „Cherchez le roman” sau „en roman”!

Desigur, scriu acestea gândindu-mă la finalizarea concretă a romanului din proiectul „IV Romane”, „Hector, vernisaje, pirapitinga” (ştiu, un titlu imposibil!) şi la un alt început de roman, care mă obsedează din ce în ce mai mult, meditaţie asupra raportului dintre om şi istorie, dintre banalitatea fantasticului şi magia şi efemeritatea existenţei, având un personaj surpriză, un turc din secolul al XIII-lea… după Hristos! Va fi greu să găsesc acolo… personajul feminin, dar… deja am o idee! Şi cred că i-am găsit şi titlul!

Şşşt! Taină mare şi magie ca-n „1001 de nopţi”!