Meta-visceral: dragostea e zeul care se naşte din apă de mare, sânge, mucus, inimi încă bătând… | BookHUB

Meta-visceral: dragostea e zeul care se naşte din apă de mare, sânge, mucus, inimi încă bătând… | BookHUB: Vechii zei ai Nordului ar fi dorit un bard precum Catherine Poulain. Care să scrie despre ei, să-i cânte: pe ei, Marea, Vântul, valurile, toţi zeii-peşti,

anti- sau pro-karenină

 ea şi-a luat drept pernă

o bucată de şină de cale ferată

când simte că se îndrăgosteşte

se lipeşte de fierul rece

mereu rece

care a fost cândva

paloşul lui ivan cel groaznic

groaznic deoarece a avut opt neveste

ea zâmbeşte de acolo

şi arată cerul cu degetul

poate îl vede acolo pe Rumi

recitind stelelor lui Dante:

Când piere trandafirul şi când grădina moare

Nu mai auzi cum cântă nicio privighetoare.

Sau:

Iubirea dacă vine de-aici sau din cea lume,

Spre-aceasta, pân-la urmă, menită-i să ne îndrume.

Deşi despre iubire-am spus tot ce se cuvine:

Când o simţii, de cele ce-am spus mi-a fost ruşine.

Eu, omul-tren, scrijelesc cuvinte pe propriile geamuri,

trec prin mine şi tuneluri

deraiez de pe absenţa ei,

mă rostogolesc prin sufletul ei

care ştie sau nu ştie de gândul meu

trecând ca o roată desprinsă de boghiu

prin universul lacrimilor fără de sens

poetul-tren iubind femeia aruncându-se

în sufletul lui rămas desculţ, fără saboţi,

zdrăngănind a gol, a uitare de sens,

a plăcerii stelelor de-a se aşterne

în fiecare seară

deşertului fiinţei, rotirii dervişilor,

bătăilor în toaca nemuririi deloc absurde

Despre... Recâştigarea ardentei splendori a vieţilor noastre

Un fragment dintr-o cronică mai amplă (la Catherine Poulain, Marele marinar, Polirom, Iaşi, 2017, în traducerea lui Mădălin Roşioru), care o să apară online pe Boohhub.ro:

Miniona Catherine (dacă ar fi să se facă un film, poate Emma de Caunes ar putea fi - încă! - interpreta ideală) lasă un nou-vechi (bun) model de eroină, visând un alt fel de mit al androginului, cal şi călăreţ al oceanului: „valurile mă leagănă şi eu mă înfăşor în ele. Dacă aşa pofteşte lunganul sfrijit, asta o să ţină veşnic, o să înaintăm pe oceanul negru, pe Marea Bering. Să-mi dăruiesc forţele până la moarte vieţii dinainte sau să mor din scurt, uzura şi extenuarea să mă şlefuiască până la stadiul de cristal, nelăsând decât marea în mine, sub mine, în jurul meu, şi pe bărbatul-leu din carne şi din sânge care se împotriveşte valurilor, proţăpit pe punte, cu coama lui murdară pe care vântul i-o scutură în acelaşi timp în care face cablurile de suport să pârâie, în jelania nebună a pescăruşilor care se rotesc, se învârtejesc şi se cufundă, chin răguşit pe care vântul îl umflă şi-apoi îl sugrumă.” (pp.111-112)

Şi: „Valul e în mine. I-am regăsit cadenţa, ritmul împingerilor profunde care se transmit de la mare la vapor, din vapor în mine. Îmi urcă în picioare, mi se rostogolesc în spinare. Poate iubirea. Să fii şi calul şi cel care-l călăreşte. Ne apucăm din nou de pescuit de mâine. De mâine… Peste câteva ore zbieretele, frica din pântec, pripoanele care se reped spre valuri, zgomotul, valul şi îndârjirea, ca un vârtej în care acest corp încordat nu-şi va mai aparţine, mecanică de carne şi de sânge purtată doar de voinţa de a rezista, inimă nebună, ceţuri îngheţate, chip jupuit de vânt, ancora finală a priponului aşteptată ca o eliberare. Iar sângele peştilor va curge şiroaie. (…) Am lăsat pe uscat contururile fixe ale acestei lumi. Şi-o să ne recâştigăm, în sfârşit, ardenta splendoare a vieţilor noastre. Suntem în suflarea care nu se opreşte niciodată. Gura lumii s-a închis asupra noastră. Şi o să ne dăruim puterile poate până ce-o să picăm morţi. Pentru noi, voluptatea extenuării.” (pp.104-105)

După trăirea acestei cărţi, sintagma „pescar de oameni” îşi va găsi alte dimensiuni. Poate de la Melville nu ni s-a mai reamintit aşa de bine, cu toată splendoarea oceanului şi a vieţii sale, a Materiei sale sacre, că dragostea, şi de viaţă, este (şi) un Moby Dick!

(...)

Suntem pe la sfârşitul anilor '80, începutul anilor '90, încă mai trăiesc unii coşmarul Vietnamului, conflictului de acolo, se ascultă The Doors, Tom Waits, dar şi AC/DC, Beatles, Tina Turner, plus, desigur, muzică country, suntem în Kodiak (Alaska, the Last Frontier), unde mai mult decât în alte părţi „totul aleargă, Lili, totul înaintează. Oceanul, munţii, Pământul când mergi… Când îl străbaţi, pare să înainteze odată cu tine, iar lumea se desfăşoară de la o vale la alta, munţii, apoi râpele în care apa se năpusteşte la vale spre fluviul care aleargă spre mare. Totul aleargă, Lili. La fel şi stelele, noaptea şi ziua, lumina, totul aleargă şi noi facem la fel. Altfel am fi murit deja.”

Aşa îi spune Joey, un alt prieten, partener de muncă, lui Lili, care are mulţi bărbaţi prieteni (suntem într-o „ţară” a bărbaţilor, cu câteva excepţii), dintre cei memorabili mai amintind aici pe Andy, patronul, Jan, rivalul lui Jude, Jude fiind „le grand marin”, amintitul Joey, studentul Simon, Nikephoros, grecul, Jason şi John, cu ultimii doi având expediţii de pescuit pe vase precum „Milky Way” sau „Morgan”, „grosul acţiunii” desfăşurându-se însă pe „Rebel”, unde se face botezul marinăresco-pescăresc pentru micuţa franţuzoaică căreia îi este frică „de case, de ziduri, de copiii celorlalţi, de fericirea oamenilor frumoşi şi cu bani” (p.233), care este o runaway, care nu mai vrea pe uscat, preferând să se înece…

Într-un fel, Catherine Poulain este o precursoare a lui Christopher McCandless (cel din „Into the Wild”), dacă nu chiar o… contemporană, dar caută mai puţin singurătatea absolută; are un fel de complex al Bărbaţilor, pe care încearcă să-i înţeleagă şi să-i accepte...

https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Kodiak,_View_from_Pillar_Mountain.jpg#/media/File:Kodiak,_View_from_Pillar_Mountain.jpg

La porţile Anatoliei: tezhip II

când muezinul înalţă chemarea

Wikipedia:
Ağlayan_Kaya,_Spil_Dağı Par Carole Raddato

Niobe îşi deschide ochii de piatră

clipeşte a frumuseţea Manisei

câteva lacrimi se leagă a cuvânt

pe cerul senin:

norii strigă iubirea zeilor vechi.

iubirea adevărată

mută muntele atât cât trebuie

să poţi mângâia părul femeii care te aşteaptă

un deget mişcă şi semiluna un pic mai departe:

atunci ţi-am văzut şi zâmbetul

promis

copiii ieşiseră din hora de piatră

pe cer norii au scris cuvântul sfânt

'Grazia' de Mircea Ţuglea | BookHUB

'Grazia' de Mircea Ţuglea | BookHUB

Blestemul lui Eminescu?

Sursa imaginii: http://www.bbc.com/culture/story/20140306-the-art-the-nazis-hated

Iată câteva fragmente dintr-o cronică-jazz la o carte-eveniment! O Carte care a încercat să surprindă (şi) câte ceva din... graţia dizgraţiei în care am căzut, parcă, în urma unui blestem ca al lui Tutankhamon! O carte în care, pe lângă cele patru elemente "personificate" de către Adolf Ziegler (tripticul de mai sus), despre care se scrie la pagina 170, al cincilea element este chiar Ţuglea şi muzele sale, poate şi ele întruchipări ale Aerului, Focului, Pământului şi Apei!

Dintr-o „lume întoarsă de nenumărate ori pe dos”, lumea noastră, România este, într-un fel, parţial, paralel, un mic Găneşti, pardon, un mare sanatoriu de la Găneşti, unde Mircea Ţuglea avea o bunică, scriitorul ne-a lăsat şi o mică introducere la o anume logică paranoidă (plecând nu numai de la nebunul care „a demonstrat” că Statuia Libertăţii ar trebui să fie una a lui Ştefan cel Mare, p.177), o călărire de stabilopod, nu neapărat în zori, ci mai degrabă „în noapte” (p.111-112), din nefericire şi un testament literar care nu striveşte corola de minuni a Misterului:

„De ce scriu eu, asta-i întrebarea, de ce stau în faţa ecranului alb chinuind literele la nesfârşit, până spinarea îmi înţepeneşte şi ochii îmi lacrimă. De ce-am scris caiete întregi, am publicat o carte şi i-am mirosit paginile calde precum ai adulmeca pâinea proaspătă, de ce amorurile mi s-au îndepărtat de mine prin scris şi de ce, până la urmă, am trăit acea bruscă înstrăinare când mama mea, privindu-mă cu mândrie (eram mic, mă jucam pe covor), m-a lăudat vecinei că scriu frumos, iar eu n-am înţeles cum poate să mă laude pentru ceva secret, de care aflasem singur, fantazând, aşa cum aflasem înainte că gândesc. Acu, cu Cezara la braţ, după ce mă trezise cu sărutul ei la terasă, înaintând pe cheiul Dâmboviţei înspre nicăieri, i-am spus Am un chef… Serios, mi-a răspuns ea zâmbind. Pe ce te bazezi?” (p.61)

Precum poate v-aţi dat seama este un fragment din „Cezara”, partea a doua, eroina fiind o minionă evreică, sau măcar parţial evreică; din finalul textului, când aflăm cum a scris Eminescu… în zilele noastre (sau ale altora) „Cezara”, cu „insula strălucitoare”, înţelegem că tot ceea ce ar fi trebuit să fie doar o joacă frumoasă, prin finalul neprevăzut (ar fi facil să căutăm premoniţii în chiar… „Grazia”!) al scriitorului, se preschimbă într-o treabă serioasă, în care citatul din alt regretat scriitor, Cristian Popescu, care era de găsit în camera lui Ţuglea, „Orice poem visează să fie de dragoste”, capătă valenţele unui epitaf care într-o altă lume paralelă ar putea fi citit prin „orice fiinţă, a textului sau a fiinţei în sine, vrea să fie doar iubire”…

Grazie, Mister! Grazie, Mister Ţuglea!

(...)

Poate, într-adevăr, suntem vinovaţi că am omorât oameni în ziua Crăciunului („Hai, s-o facem şi p-asta, porcilor, de Crăciun!”, p.188), că nu prea facem nimic ca să fim iertaţi pentru o astfel de crimă, poate suntem purtătorii spiritelor necurate, demonii din porcii deloc numai dostoievskieni… Poate – eu, de obicei, nu sunt aşa prăpăstios! – chiar unii dintre noi, câteva milioane bune, suntem robii unui blestem care te/ne va agăţa până la urmă (chiar şi în Marea Neagră, în capcanele ei, marea în care naratorul – care poate fi şi scriitorul – se şi scaldă în carte, ba chiar este pentru prima oară întrecut la înot de către o femeie, Rosana, pentru cei de-ai casei, pardon, cărţii, Rosa!), deşi, tot poate, scăpare poate ar exista, în vreunul sau poate în mai multe dintre universurile paralele la care se face apropo de câteva ori (prezenţa lui Mişu Eminovici, destul de consistentă în prima parte, m-a dus cu gândul şi la „Vieţile paralele” ale Florinei Ilis!): „…este probabil, în orice caz logic, să stăm la terasă, ba chiar în acelaşi univers, dacă nu într-unele paralele, sorbind din aceleaşi beri. Putem fi acolo, dar şi altundeva. Că, cuantic ( da, ştiu că-i o cacofonie), suntem, de fapt, într-un cu totul alt loc. Aici.” (p.97)

 

Aici, poate suntem chiar urmăriţi de vreun blestem uriaş (cam aşa cum a fost şi nu a fost cel al lui Tutankhamon!), care poate fi chiar al lui Eminescu (spiritul lui uriaş poate chiar vrea linişte), deşi într-o lume (chiar şi multivers) a lui Dumnezeu, ar fi greu de înţeles blestemele, iar la pagina 147 se operează cu un concept de „nevinovăţie eternă”!