În urmă cu peste zece ani scriam despre „dorinţa lui
N.Ţone (Tzone de ceva vreme!), aproape luciferică, de a realiza o carte
perfectă, de a scrie poeme perfecte…” Era vorba de cartea „Nicolae Magnificul”,
apărută în anul 2000!
Mai scriam atunci:
„Exagerând puţin, cartea nu este perfectă deoarece aşa
a vrut autorul să fie. Doar se ştie că de o femeie perfectă nu te poţi
îndrăgosti… Şi, psihanalitic vorbind, pentru un autor cartea poate fi interpretată
şi ca o femeie frumoasă, frumoasă… Şi un atât de bun cunoscător al naturii
femeieşti (e „cotropit de-a pururi de feminitatea universului”), adică
omeneşti, cum este Nicolae Ţone, nu ar fi făcut greşeala să-şi lase odrasla să
iasă în lume perfectă. Şi pentru că ar fi o blasfemie, deşi se pare că autorul
nu ar fi prea deranjat, încrezător în
iubirea lui Dumnezeu! Şi deoarece poetul crede în căderi, în frumuseţea
înfrângerilor. Şi mai ales deoarece este „cartea/moartea”, după cum aflăm din
ultimul poem. Şi moartea, în ciuda gurilor bune, nu este decât perfecţiunea
imperfecţiunii…
(…) E o carte despre nu poţi scrie deoarece scriind
despre ea o întinezi; nu poţi să-i aduci un omagiu decât citind-o ( e
interesantă şi probabil destul de nejustificată - dacă ne gândim că nu toţi
oamenii care trăiesc în aceeaşi perioadă istorică cu noi ne sunt contemporani,
sic! - neîncrederea poetului în posibilitatea receptării poeziei sale de către
contemporani: „eu nicolae cel sincer şi masochist cel mai mult neiubit decât
iubit ştiu/ prea bine că scriu aceste cuvinte fiind mort de-adevăratelea/
pentru contemporanul şi pentru crispatul popor românesc/ eu scriu aceste poeme
pentru morţii de azi care mă vor citi abia mâine/(…) ay piersica şi
parapiersica mamei ei de contemporaneitate oarbă”, orgoliul titanic al
autorului fiind o explicaţie), lăsându-te uimit de ce poate face acest Nicolae…
Dacă numai în primul poem doarme „pe-o lacrimă-n flăcări”, se rostogoleşte în
el însuşi, nu respiră ci sare coarda de munţi, sare capra peste carpaţi,
fumează pipa infinitului, nu se lasă cerut şi biruit de nimic, vopseşte în
maron insomnia care nu îl vindecă, se înfăşoară în litere „şerpi cu salbă de
clopoţei”, este rege domnind peste vieţile şi morţile sale, peste trupurile
iubitelor sale rebele, este tatăl şi mama buricelor degetelor sale, este
general şi soldat totodată în războiul intergalactic dintre el şi el, este
ţintă vie, centru a o mie de galaxii concentrice, moare şi iar moare, renaşte,
se îndrăgosteşte cu viteza melcului, zboară cu iuţeala elefantului (dar şi cu
viteza hipopotamului), nu-i pasă de nici o legendă (ştiind că deja a intrat în
legendă), sare din poem în irişii noştri păcătoşi, ne obligă să îngenunchiem
democratic în noi înşine, „cititori curajoşi sau laşi”, trage cu puşca în
năluci, se dă huţa-huţa în scrânciobul celest, face dragoste, însămânţează,
râde de el însuşi genial, jupoaie minciuna teribilă de fulgi şi de blănuri,
scuipă pe cel încrezut, violează umbra catedralelor, îi este bine „paradoxal în
faţa oglinzii”, se îndrăgosteşte (iarăşi!) de vreo destrăbălată infantă,
pletele albăstrându-i-se şi devenind „o dâră subţire de fum”, face un pact cu
cititorii, deci, făcând toate acestea într-un singur poem, primul din volum (şi
volumul este mai mult decât consistent!), vă daţi seama la ce orgie a Verbului
suntem invitaţi, vă daţi seama că nu este uşor să scrii despre acest erou demn
de o mitologie a viitorului… E ca şi cum ai încerca să descrii Sahara fir cu
fir de nisip. (Aproape) fiecare poem te-ar prinde-n vârtejul lui, nu te-ar lăsa
să respiri; fiecare poem e un manifest (à la Tzara) quasiapocaliptic, e o
furtună de nisip într-o lampă a lui Aladin, un anafor de care nu poţi să te
desprinzi, îţi poate fi fatal… ca scriitor-poet, cu sau fără voia ta… Aproape
fiecare vers te poate hipnotiza, te poate muşca revărsându-şi venin, vis,
iubire, greaţă, dezgust, miere, poftă de viaţă, sânge de dona juana…”
Astăzi (mai exact, în zilele de 11 şi 12 decembrie),
când Magnificul împlineşte aproape 20 de ani de… eternitate şi când Editura
Vinea, unul dintre cei mai importanţi ambasadori ai Poeziei româneşti în
întreaga lume, împlineşte aproape 30 de ani, Nicolae Tzone revine în Galaţi,
pentru trei momente care vor fi cu siguranţă de referinţă!
Mai întâi, miercuri, 11 decembrie, orele 12.00, va
fi la Filiala nr. 1 Costache Negri a Bibliotecii V.A.Urechia, prezentându-ne
cele mai noi apariţii ale Editurii, invitată specială fiind poeta gălăţeană
Luminiţa Potîrniche, care îşi va lansa cartea apărută la Editura Vinea,
„Războiul de marţi”!
Nicolae Tzone va avea o lectură publică, liceenii de
la Emil Racoviţă făcând cunoştinţă astfel, printre altele, cu… Nicolae
Magnificul şi Dona Juana, două personaje memorabile!
În al doilea rând, tot miercuri, orele 14.30, sub
patronajul Casei Corpului Didactic şi al Liceului Tehnologic „Carol I”, se va
organiza simpozionul „Literatura ca mod de viaţă”, Biblioteca Judeţeană
V.A.Urechia organizând şi o expoziţie cu cărţi de la Editura Vinea aflate în
colecţiile sale speciale.
Nicolae Tzone va lectura din cărţile sale, toate
traduse în limbi de circulaţie internaţională, „Nicolae Magnificul”, „Viaţa
cealaltă şi moartea cealaltă”, „Capodopera maxima”.
Joi, 12 decembrie 2019, orele 17.00, în cadrul
Salonului cultural-literar Axis libri de la Biblioteca V.A.Urechia, salon aflat
la a 300-a ediţie de la înfiinţare, NICOLAE TZONE va susţine un recital din cea
mai nouă carte a sa, în curs de apariţie, „DUNĂRE KILOMETRUL 510 / o poveste de
viață de moarte și de naștere/ cum nu au mai fost și nici nu vor mai fi altele”…
Cu un doctorat în Geo Bogza şi avangarda românească,
Nicolae Tzone va susţine şi o conferinţă despre avangarda românească, dar şi
despre poeţi importanţi, precum Nichita Stănescu, Gherasim Luca, Mihail
Gălăţanu, Ion Vinea, Constant Tonegaru, Daniel Bănulescu şi alţii, publicaţi la
editura care în anul 2020 va împlini 30 de ani.
Moderatori vor fi jurnalista Corina Emanuela Dobre,
manager al Bibliotecii Judeţene V.A.Urechia şi subsemnatul.
*
Încheiam cronica din anii trecuţi:
„Şi dacă se
ştie că Alexandru cel Mare, după ce l-a cunoscut pe Diogene, ar fi spus că, de
n-ar fi fost cine este, i-ar fi plăcut să fie precum trăitorul în butoi, se
poate presupune că şi Diogene ar fi spus, după ce a aflat de părerea lui
Alexandru: şi eu, dacă nu aş fi cel ce sunt, mi-ar fi plăcut să fiu Alexandru
cel Mare… Cu alte cuvinte, cu admiraţie şi invidie sănătoasă, nu numai pentru
acest volum ci şi pentru ceea ce realizează la Ed. Vinea şi pe la alte
instituţii, am fi vrut şi noi să fim Nicolae Ţone, pardon, Magnificul (adică
„cârpa cu care şi-a şters bocancii mihai eminescu”, albina neobosită, păunul
multicolor, hiena cu aripi, zgarda fără câine, ninsoarea fără viscol, niagara
fără apă şi stânci, dumnezeu fără mustăţi, cel care “vede ce nu se vede”, “ţine
conferinţe viermilor”, care are senzaţia că nu trăieşte când nu visează,
Nicolae războinicul cu ziua, cu ora, cu secolul, mileniul trei, peste a cărui
limbă trec sute de călăreţi negri, cel care visează că este tatăl
întunericului, fiul pustiului, masca lui eminescu, o piatră care vorbeşte o
limbă necunoscută, ciuma, coarnele lui scaraoschi, scara infinită care se
scufundă în burta infernului, alexandru macedon obosit şi scârbit de glorie de
războaie, aur şi viaţă,, cel care vrea să fie şi nu poate, cel care nu poate
accepta o existenţă banală, dionisiacul, scorbura în care a murit dumnezeu pe
vremea lui zarathustra, dumnezeul mort, vitalistul, iubitorul (ferice de
femeile iubite de ţone!), cimitirele trupului lui înjunghiat, excrescenţa
provocată a imaginaţiei, restul poemului ce nu se sfârşeşte niciodată de gândit
şi de scris – şi acest poem este o conspiraţie universală la care, spre
dezamăgirea unora, numai ţone este chemat să participe!- , ţigara ce se
închipuie că este –şi este fumat de dumnezeu!-, muritorul care treze3şte-n
versul său moartea la viaţă, paradisul de done juane, însăşi dona juana, arbore
de cacao crescut falnic pe pulpa donei, turma de bivoli negri, pofta lui de
viaţă şi de moarte fecundând pofta de viaţă şi moarte a donei, roua şi saliva
de pe limba şeherezadei povestind din ce în ce mai obosită, toate versurile de
la pagina 110 ş.a.m.d., delirul, delirul, delirul…) dacă nu am fi ceea ce
suntem, adică o existenţă gata să-şi ucidă banalitatea dacă n-ar şti că
banalitatea este o iluzie, ca şi contrariul ei… Ca şi lumina şi întunericul,
viitorul, trecutul, eternitatea sau secunda… Scrisul sau cititul…”
După întâlnirile cu Nicolae Tzone, vom şti (sau nu)
dacă Poezia este sau nu o Iluzie, dacă Poezia a venit, a coborât din ceruri.
Sau…
a.g.secară