Cheile sufletului și poarta poeziei
Maria Dinu
Poarta turcească.
O introducere lirică la Mistica Poveștii este cel de-al șaptelea volum de
versuri al poetului gălățean Adi. G. Secară care marchează nu doar intrarea
într-un spațiu infuzat de arome orientale și de povești inițiatice, ci și
asumarea unei noi identități poetice, evidențiate mai întâi la nivel onomastic și
ulterior confirmate de lectura pemelor. Volumul e semnat de Adi. G. Secară-Halibey, iar explicația
preluării numelui Halibey o deducem din dedicația cu care se deschide volumul: „În semn de bun venit în această lume, pentru Adela
Rafaela Simona şi Albert Zian,strămoşilor mei necunoscuţi, în special străbunicii Ruxandra Halibei [sublinierea mea, M.D.] şi un omagiu pios profesorilor Mircea Eliade şi
Sergiu Tofan.” Ruxandra Halibei a fost străbunica de etnie turcă a poetului,
iar poarta a aparținut hanului turcesc din Galați. Chiar dacă în prezent o
ruină, prin dimensiunile și arhitectura sa, poarta rămâne dovada existenței
unei construcții care aducea mai mult a templu, decât a han. Dar ea este și
mărturia unui anumit context socio-istoric, căpătând semnificația unei legături
personale cu o lume dispărută, dar care supraviețuiește prin urmașii ei.
Acestea sunt, deci, coordonatele poeziei
lui Adi. G. Secară-Halibey, în care simbolul central este un portal spre repere
temporale diferite – „prin ea/ ne putem imagina/ cum vin suflete/ din trecut,
din viitor,/ dar mai ales din prezent”, Toc-toc
–, propune confruntarea cu trecutul și cu fantomele acestuia, valorificarea
bucuriilor prezentului și accesul la o anumită spiritualitate în care înălțarea
și căderea, limitele firești ale existenței umane, sunt treptele adevăratei
purificări interioare. Ca într-un ceremonial al intrării într-o poveste,
volumul se deschide cu poemele Bătăile în
poartă și Toc-toc, primul mai
mult o incantație a cuvântului în calitate de cheie magică ce deschide simultan
porțile sufletului și ale poeziei de o profundă încărcătură spirituală: „Cuvânt frumos, cheie din praf de stele,/ te scrie
pe-acest stâlp de suflet,/ întoarce-te în acest ochi de lume,/ te deschide,
primeşte toată înălţarea,/ toată căderea…” Poemele înregistrează o permanentă
întoarcere spre sine dintr-o ipostază matură, echilibrată, chiar atunci când
reevaluează fericirea, amintirile casei bunicilor cu corcodușii înfloriți, a
„unchiului tănăsel,/ vitrinierul”, a lui tataie Culai, dar și evenimentele istorice
tragice care și-au pierdut, azi, orice semnificație:
„lacrimile dictează mai departe:// şi gândul duce la anul 1821,/ la toţi turcii
Galaţiului, omorâţi/ ca nişte îngeri străini, de alţi îngeri străini// requiemul
lor/ e pe valurile dunării:/ uitarea e un dans pentru păpuşi aruncate-n foc –/ vântul
citeşte-n cenuşă/ iar Istoria numără morţii/ împletindu-şi degetele descărnate/
într-un rosarium aproape/ fără de sfârşit”, psalm.
Memoria individuală se transformă în memoria colectivă datorită conștiinței
originilor și redescoperirii esenței pierdute a umanității, iubirea, povestea
care îi permite eului raportarea solidară la ceilalți. Poemul Rafaelei și Alt
remember configurează ipostaza tatălui care redescoperă
lumea prin ochii celor două fetițe, dar și cuvântul pur, crud, care, fiindcă ține
de o vârstă inocentă a omenirii, funcționează
ca o sursă de regenerare la nivel poetic.
Un alt grupaj de versuri, avanpremieră la un volum demult scris,
împreună cu marian stroe, la maşina remington, pe când nu ştiam de poarta
turcească, de la sfârșitul anilor ’90, sunt un
experiment poetic și se diferențiază de celelalte prin schimbarea registrului.
E o poezie desprinsă de cotidian și de biografic, visătoare și vegetală, cu asocieri
libere în stil suprarealist: „dăruieşte-mi
hăul în care te simţi iar copilă a nopţii/ vei citi-n onoarea clepsidrelor –/ voalul
lumilor/ niagara – lacrima îngerului meu păzitor/ vei auzi-n apocalipsa
gândului troienit –/ cuvântul întunericului/ (atingerea mâinii reci – raiul
plin de calorifere/ vei amăgi trăind culorile curcubeielor –/ ploile
anotimpurilor)”, 1. Cu toate că
suntem avertizați că aceste poeme sunt anterioare descoperirii porții turcești,
unele versuri anticipează universul oriental asupra căreia poetul va reveni mult
mai târziu pentru a-și confirma nu doar pasiunea pentru această lume, ci și o
legătură înscrisă în ADN-ul său poetic: „muezinul
fluiera…/ lunii semite feregeaua/ îi şedeau bine ochii/ (se)gregau sub pleoape
intifada senzuală/ în jurul arşiţei şarpele se încolăcea/ un coran despletit/ era
citit de un nor necredincios/…/ străina căuta minciuna-n deşert”, moscheea călătoare.
Cea mai consistentă parte a volumului
sunt poemele din grupajul Sabia de
smochin, subintitulat „Gazelurile imaginare ale lui Sarî Saltuk Baba, în
traducerea la fel de imaginară a lui Adi G. Secară-Halibey”. Versurile
reprezintă un dialog spiritual cu maeștrii sufiți, Rumi, dar și cu Sarî Saltuk
Baba, gânditor turc care răspândește religia islamică în Balcani, începând cu
anul 1263 și al cărui mausoleu se află la Babadag, oraș posibil înființat de
acesta. Regăsim aici o lume contemplată în numele iubirii în care imaginea
definitorie sau idealul poetului este dervișul, simbol al unității interioare,
conștiinței de sine și armonizării cu macrocosmosul, adică cel care este cu
adevărat liber: „Poetul caută dervişul ascuns în el, sâmbure/ De
migdal, ochi de smochin, din viitor de aur arbore./ […]
/ Adı güzel, poetul caută dervişul rătăcit/ În marea din el, care nu crede în
valuri funerare.”, V. Asemenea dervișului,
poetul aspiră la o înțelepciune străveche, eliberate de constrângerile creștine,
după înfrângerea „marelui peşte ghiaur, din alt’ carte chemare” în care
descoperă liniștea lui Allah. Astfel, prin analogia dintre „sabia de smochin” și
creanga de aur, volumul lui Adi. G. Secară-Halibey propune o regenerare spirituală
prin netezirea tăișurilor sufletului în urma trecerii printr-o poartă în care
antagonismul dintre cele două credințe dispare.
Mozaicul, Craiova, nr.9/
2019, p. 13.