Un pește literar-exotic și criza limbajului erotic

Îndemn la lectură: Cronică de Violeta Stanciu Motto: „Scriitorul nu trebuie vreodată să se supere, orice s-ar scrie sau spune despre textele lui..' În cadrul proiec

Naştere de carte... în direct!

„Copilul-carte”, poate carte reîncarnată, arată bine, foarte bine, îngerul său ocrotitor nu este chicios, precum cel din poemul „Încercăm să rezistăm noului val de scumpiri”, Diana Corcan este aici un fel de Sarah O’Connor din seria „Terminatorul”, spune „îmi fac drum cu pistolul”, strigând: „mi-aș dori să scriu o carte cu poetul/ acela/ care înțelege totul/ ar fi un poem care ar înghiți tot/ un supra-poem care ne-ar ucide pe amândoi/ deodată/ și-ar angaja nu orașul ci lumea întreagă/ în drumul acesta pe care îl vom construi/ amândoi/ din aer și zahăr și drog - mărunt înșirat pe o ață…” (p.37)

Robotul este şi nu este: „eu și această mașinărie de tablă/ sunt momente/ când simțim la fel/ și eu și ea trecem peste lucruri fără să ne/ învinovățim/ atât de energice/ cu sentimentul că vom depăși/ cu aceeași nerăbdare pe față/ tot drumul”, estetica inumană sau post-umană este atentă cu scriitoarea. Poate fi o „capcană”, titlu de poem, suspansul este asigurat, ultra-existenţialist, poate urma o fugă, o camuflare: „eram o precupeață de/ vorbe și de vise sparte/ pe o mare/ la fel de puțin/ de adâncă/ și ce stupid/ făcusem o gălăgie îngrozitoare/ spărsesem tot/ murdărisem piața cu sânge/ pătasem cu sângele meu și aerul și pământul/ și acum mă desprindeam…” (p.40)

În desprinderea sa aproape milosformaniană Diana Corcan poate să-şi prezinte „opera” şi aşa: „poezia aceasta vine din urmă/ din multe vieți – consumate în multe feluri/ și în multe orașe – a existat câte o mână/ care cu siguranță scria/ și un om care nu știa decât să se joace cu litere/ începuse o viață și-o lăsase să fugă/ își închipuia că de acolo de sus de la el se vede/ pământul/ tancuri și tancuri – treceau printre degetele care/ se lipeau de hârtie/ să scape.” (p.16 - acum n-aș mai putea scrie nimic)…

(...)

Într-un fel, Diana Corcan scrie pentru acel viitor tulbure care încă ne aşteaptă, cu terminatorii care se inventează nu de azi, ci vin din trecut: poate cartea este chiar scriitorul – „dacă tot am făcut-o/ poate-ar fi trebuit să mă nasc/ un ceva cu tehnologia la el cu un ochi mare pe frunte/ c-un automat înfipt în coadă/ care să țăcăne întruna/ vorbe/ asta e!/ n-am nimerit locul nici scara/ doar o gaură am pipăit cu piciorul/ n-am nimerit timpul nici țara/ ce înseamnă să te naști fraier pe o ploaie torențială/ care miroase urât/ și care să-ți imprime cu biciul pe piele picăturile sale/ și să-ți fie tot frig/ și să depui jurământul patriei/ odată mai demult pe bune/ am greșit când m-am oferit gaj/ pentru acest trib/ când am făcut revoluție/ când am crezut că se schimbă timpul rău cu timpul bun/ de atunci suport ploaia să-mi tot picure/ în rană minciuni/ câtă glorie pe mine/ și să nu fie nimic/ ba mai mult/ să fie rău/ să te doară și să-ți tragă o piatră în cap” (p.44)

Despre poezia (quasi) distopică a Dianei Corcan, aluzia la „portocala mecanică” din „am greşit tot ce era de greşit” nu este întâmplătoare, ochiul enorm al Fratelui Dumnezeu scormoneşte peste tot, vineri, la orele 17.00, mai pe larg, când se va lansa cartea la Librăria Alexandria.