Monica Turcu, o non-conformistă căutând şi iar căutând
(vorba lui Dan Basarab Nanu, descopăr mai apoi!), a ajuns, prin expoziţia
vernisată în ziua de 16 ianuarie 2019, la Muzeul de Artă Vizuală Galaţi, la un
concert, iertat să fie termenul împrumutat din alt domeniu, pe care l-a
susţinut cu o eleganţă desăvârşită, parteneri „de scenă” fiindu-i criticul de
artă Luiza Barcan, Dan Basarab Nanu, managerul Muzeului şi curatorul Eduard
Costandache, muzeograf şi artist plastic.
Jucându-ne cu definiţiile din Dicţionar, „concertul” este…
„armonie, înţelegere, acord”, dar şi hermeneutică de… culori, spaţii, meditaţie
asupra muzicalităţii culorilor, situaţiilor, întrepătrunderii dintre arte şi
tehnici plastice. Rar, sic, „Acord între persoane sau între state.”
La Monica Turcu, între trecut şi prezent, de ce nu şi
viitor, între stări ale materiei (şi organice), nostalgii, decrepitudini, între
cuvinte şi imagini: nu întâmplător, multe dintre lucrări erau însoţite de texte
„lămuritoare”, mai scurte, precum la „Fifty-Fifty”, 2018, („sau la jumătatea
vieţii. Încotro vreţi să priviţi, alege fiecare”) sau mai lungi, ca la „The
little girl with hair like fire and red spotted dress”, 2017: „tot ce desenează
copilul are un simbolism bogat şi poate spune o poveste complexă, reprezentarea
familiei fiind cea mai relevantă. Familia pentru copil este cel mai important
lucru din viaţa sa, un mic univers în care trăieşte şi simte iubirea,
siguranţa, afecţiunea, ierarhiile, comunicarea, împlinirea nevoilor de bază.
Dacă s-a plasat în centrul desenului poate fi un semn că el are nevoie de
dragoste, de a fi înconjurat de familie. Desenul copilului ne pune în legătură
cu lumea lui interioară, temeri, nevoi, eşecuri şi frustrări. Figura umană
reprezentată de acesta oferă multe indicii despre personalitatea copilului, iar
reprezentarea familiei ne vorbeşte despre o lume afectivă şi emoţională.
„Fetiţa cu părul ca focul şi rochiţă cu buline roşii” este
reprezentarea plastică, într-o manieră proprie, a copiilor care sunt lipsiţi de
afecţiune şi protecţie părintească, copii abandonaţi, copii abuzaţi, copii din
familii destrămate, familii cu probleme. Mica roşcată vrea doar să fie iubită.
Ea vrea o familie adevărată!”
Bref, aş putea să spun că întregul concept este acela al
unei uriaşe instalaţii de artă, „instalaţie de roman-grafic” (nu în zadar este
pasiunea şi pentru scenografie!) care ar putea fi o para-frază la lucrarea lui
Dali din 1943, ulei pe pânză, «Copil geopolitic observând naşterea omului nou»,
aici fiind vorba de un alt fel de copil, care este la anume maturitate, dar
care observă sau a observat cum naşte Memoria, ajutată sau nu de către
fotografiile-moaşe, fotografiile „bătrâne” (care au la Monica Turcu #Rezistul
lor!), nu cele digitale, Monica Turcu fiind, împreună cu generaţia ei, în stare
să afirme că nu va exista „acel Om Nou”, monstruos, dorit de către propaganda
comunistă…
Poate acei oameni care s-ar fi vrut noi, de către alţii,
ne-au născut pe noi, pentru care fericirea era o bicicletă („How much we need
to be happy”, 2013) sau o carte de Jules Verne, dar şi noi, asistând la
„reprezentaţia” Monicăi Turcu, încă suntem contemporanii lui Gauguin, în acest
Tahiti carpato-danubiano-pontic, Monica Turcu, făcând reverenţă Raţiunii şi
Reginei Idee se întreabă şi ea retoric „De unde venim? Ce suntem? Încotro ne
îndreptăm?”
Aşadar, bocete, cântece de leagăn, magie, statistici,
predări de ștachetă (tată, copil, nepot), carte de despărţire ori declaraţie de
dragoste, o primă întâlnire („emoţia primei întâlniri, primele atingeri,
fâsticeli şi gesturi timide sau prea îndrăzneţe, cuvinte prea multe sau tăcere.
Atracţie sau nimic.”, poate aşa a vrut „să provoace” cu înţelepciune Monica
Turcu, „Totul sau nimic!”) peretare, da, este o ultimă victorie a peretarelor
din secolul XX, poate care a a uitat că este XXI, dar ce victorie!!!, ce mai
putem spune, bre, poate post-minimalismul începe cu Monica Turcu!
 |
| Edi Costandache, Monica Turcu, Luiza Barcan şi Dan Basarab Nanu |
 |
| Monica Turcu şi Luiza Barcan |
 | |
| Eu şi Adrian Mociulschi dirijând... Concertul din capul meu! |
 |
| Cezar Amariei şi Victor Cilincă |
