Nuredin Ibram, Tătarii din România. Istoric. Spiritualitate.
Identitate, Ed. Muntenia, Constanţa, 2017
Cunoscându-l de curând pe domnul profesor universitar Nuredin
Ibram, o adevărată legendă a comunităţii turco-tătare, om de o delicateţe
aparte, doctor în filozofie din anul 1974 al Universităţii Bucureşti, cu o
scurtă trecere şi prin învăţământul superior gălăţean, membru fondator al Universităţii
Ovidius, în al cărei mediu academic a activat 50 de ani fără întrerupere,
Director şi Decan al Facultăţii de Arte (1998-2004), Prodecan al Facultăţii de
Litere-Istorie-Teologie-Drept ( 1994-1996), Preşedinte al Uniunii Democrate Turce
în România (2001-2004), reprezentant UDTR în Comisia de Relaţii Internaţionale
a Departamentului de pe lângă Guvernul României, membru al Şura-Islam al
Muftiatului Cultului Musulman din România, elaborând şi redactând Statutul
Cultului Musulman, director de publicaţii, printre care „Hakses” şi „Genç Nesil”,
autor de sute de articole şi studii, comunicări publicate, a peste douăzeci de
cărţi, ca să precizez numai câteva aspecte al activităţii sale culturale,
politice şi educaţionale, am fost onorat să primesc în dar o carte cu o dedicaţie
care descifrează numai un aspect al complexităţii sale: „o lucrare de filozofia
istoriei despre tătari, ca testament asumat al moşilor şi strămoşilor mei”!
Volumul, care apare sub egida Institutului de Ştiinţă,
Cultură şi Spiritualitate din cadrul Universităţii Ovidius din Constanţa, stă
sub semnul unui orgoliu frumos, îmblânzit de splendoarea frumuseţii
cunoştinţelor, după cum sugerează autorul încă de la prima pagină a
introducerii:
„Prezenta carte s-a dorit a fi, în mod orgolios, o carte de
identitate, buletinul de identitate istoric-spiritual (…) al Comunităţii Tătare,
Comunităţii Turco-Tătare din România, un Personaj Colectiv, un tot unitar
organic, o «unitate în diversitate» care a trăit şi trăieşte în solidaritate cu
Celălalt, cu Omul de rând, u Românul majoritar. Tătarul, turco-tătarul de ieri
şi de astăzi a avut, are vocaţia muncii, a dăruirii sociale şi a religiozităţii
sale islamice ca reguli de viaţă şi rituri sub formă de obligaţii şi
recomandări.
Tătarul, turco-tătarul de ieri şi de astăzi, a trăit lecţia
identităţii sale, dar a îmbogăţit sufleteşte şi spiritual omul de alături,
român sau de altă etnie.” (p.7)
Pe de altă parte, „cartea (…) pledează pentru respingerea
tendinţelor asimilaţioniste, pentru echilibru între tradiţii, cutume şi
modernitate, pentru aşezarea relaţiei Eu-Celălalt pe valorile europene ale
statului de drept, democraţiei, nediscriminării, pentru sporirea activismului
comunităţilor turcă şi turco-tătară.”
Primul paragraf al capitolului întâi confirmă faptul că,
totuşi, pentru majoritatea românilor, turcii, da mai ales tătarii sunt o mare
necunoscută (o mare de oameni, frumoasă ca orice mare cu valuri), au un exotism
aparte, deşi sunt atât de apropiaţi:
„Tătarii – popor turcic, de confesiune islamică sunită – au o
istorie glorioasă, uluitoare, o rafinată cultură, superbe elemente de
civilizaţie, un mod de viaţă particular, toate, din păcate, puţin cunoscute.”
(p.11)
Divânu Lügati't-Türk, Harta. |
Dragostea pentru filozofie în general, pentru cea a culturii
şi istoriei în particular, nu-l îndepărtează de abordarea istorică autentică,
raportându-se la inevitabilele izvoare istorice: Mahmud Kâşgarlı, cu al său „Lexicon
turc” (Divânu Lügati't-Türk, de pe la 1072-1073), „Inscripţiile Enisei Orhanice”
(„Orkhon inscriptions”, „Orhun Yazıtları”), inscripţii de pe monumente funerare
ridicate în memoria unor căpetenii tătare ( Wikipedia în limba franceză fiind
zgârcită în informaţii: Les inscriptions de l'Orkhon sont les plus anciennes
traces écrites de l'alphabet de l'Orkhon. Il s'agit de quelques centaines
d'inscriptions gravées datant du VIIe au Xe siècle, découvertes dans la vallée
du fleuve Orkhon et dans le cours supérieur de l'Ienisseï1 en 1889 par une
expédition russe dirigée par Nicolas Iadrintsev. Les travaux sur les premières
inscriptions ont été déchiffrées par le philologue danois Vilhelm Thomsen et
publiées en 1893 par Vassili Radlov.), persanul Raşid-ed-din-ne, lucrarea
anonimă persană „Hudud al Alam” („Hotarele lumii”), Jean de Plan Carpin, până
la cronicari chinezi, dar şi la istoricii contemporani sau aproape
contemporani: Tasin Gemil, Marian Cojoc, Mehmet Ablay, Mehmet Maksudoglu,
Mehmet Ali Ekrem, W. Barthold, Berthold Spuler, Jean Paul Roux, Gotthard Jäsche,
Louis Hambis, ca să ne referim doar la câteva nume…
Desigur, şi în lumina unor filme sau a unor cărţi de
literatură, pentru unii şi în lumina unor vechi legende populare (mediatizate
cândva de un Simion Florea, par exemple) asocierea profană a tătarilor este aceea cu mongolii lui Genghis
Han, observaţie care este confirmată şi de către Nuredin Ibram (la pagina 14):
„Mult timp, istoriografia universală a încadrat istoria
tătarilor în capitolul general de „istorie a mongolilor”, fapt ce nu reflectă
integral adevărul istoric, căci noi (ei) tătarii avem (au) o existenţă
real-istorică şi realizări civilizatorii-cultural deosebite, valoroase, cu
impact în evoluţia societăţii euro-asiatice din Evul Mediu până în
contemporaneitate. În istoriografie prevalează punctul de vedere ce susţine
originea turcă a tătarilor, teza că tătarii sunt un component al lumii turcice;
chiar şi adversarii acestui punct de vedere recunosc că tătarii vorbesc un
dialect, o limbă de origine turcă, că prin întreaga lor tradiţie istorică şi
formaţiune etno-spirituală aparţin lumii turcice. Doar în problema
proto-tătarilor, adică a vechilor tătari, se (n.a.g.secară: mai poate) pune
problema lor la lumea mongolă şi/sau turcă.” (p.14) Sunt luaţi ca „martori”
Mehmet Ablay şi Tasin Gemil, dar şi lucrarea „Hudud al Alam”, din anul 982,
care confirmă apartenenţa proto-tătarilor la triburile turcice, tătarii fiind
desemnaţi drept un neam al celor nouă oguzi (uiguri).
Spaţial, „zona de obârşie a tătarilor se află în regiunea
fluviilor Orhun, Selenga, Kerulen (nordul Mongoliei de azi). Tot în această
zonă se află şi capitala legendară a tuturor turcilor, Otüken, dar şi
Karakorum, centrul imensului Imperiu, Hoarda de Aur ginghishanidă.
Cronicarul persan Raşid-ed-din-ne spune că tătarii
constituiau tribul cel mai numeros – circa 70.000 de corturi (iurte, familii
mari) din masa de triburi mongole ce-şi duceau existenţa, din timpuri
străvechi, în stepele înalte din sud-estul lacului Baikal din Asia Centrală.
Cronicarii chinezi îi numeau pe tătari Da-Da sau Ta-Ta,iar cei persani Tatar.”
(p.15)
Desigur, despre etno-geneza tătarilor se pot aduce noi şi
noi amănunte, acceptându-se ca fiind cunoscute trei mari grupuri de tătari: cei
de la Volga și Ural, Kazan mai exact; tătarii din regiunea Astrahan și din
Siberia, dar și cei din Lituania, descendenții tătarilor înrolați pentru a
lupta cu cavalerii teutoni. Un grup deosebit îl formează tătarii din Crimeea,
constituit din simbioza elementului turc venit din Asia și a populației
autohtone, dominând peninsula până la cucerirea rusă din 1783. În ceea ce
priveşte tătarii care ne interesează pe noi mai mult, cei apropiaţi de noi,
fraţii noştri, se precizează:
„În formarea tătarilor ca popor nou a contribuit hotărâtor
elementul etnic turc numit „kâpceak”, cunoscut în Occident sub numele de cumani,
iar de ruşi ca „polovţî”. Kâpceacii erau un neam turcic asiatic, separat încă
din secolele IX-X din marea ramură a „kimaci-lor”, desprinşi, la rândul lor,
din tătari. Geograful persan Al Gardizi (m. 1053) a spus despre kâpceaci că ei
se numărau printre cele şapte triburi ieşite din tătari. Deci, indubitabil,
tătarii de astăzi, inclusiv cei din România, sunt urmaşii kâpceacilor, adică ai
cumanilor şi nicidecum ai mongolilor care au reprezentat doar o pătură
minoritară, este adevărat dominantă, în marele stat tătăresc Hoarda de Aur. De
altfel, istoricul american de origine rusă George Vernadsky, numeşte Hoarda de
Aur drept un „Hanat Kâpceak”, fiind convins că în acest mare stat euroasiatic,
mongolii reprezentau cel mult unu la sută ( 1%) din întreaga populaţie.” (pp.
15-16)
Din perspectiva unui Neagu Djuvara, un astfel de aspect
poate să-i întărească teoria (ar fi putut!), cert este că din unghiul de vedere
al influenţelor popoarelor şi statelor, statele româneşti ar fi fost altfel
fără rolul temporizator al popoarelor şi statelor turcice, mai întâi, fără
influenţa îndelungată a otomanilor (şi protecţia lor, interesată sau nu), fără
Basarab, fără Cantemir, fără un Emin devenit Eminovici (nu degeaba prietenii îi
spuneau lui Eminescu „Turcule!”)…
Voi reveni cu amănunte despre mai mult decât interesanta
carte a profesorului Nuredin Ibraim!
Nuredin Ibraim, lângă traducătoarea în turcă a Porţii turceşti, Emin Emel! |