Pe pagina de gardă a celei mai noi cărţi a poetului şi
artistului plastic Codruţ Radi, „Ecoul dintre umbre” (Ed. Detectiv literar,
Bucureşti, 2017), a noua în ordinea apariţiilor, autograful dăruit
subsemnatului precizează că este un volum „despre limitele poeziei”…
Vasta experienţă în relaţia cu Măria Sa, Poezia, îi permite
să afirme ludic, dar serios, această perceptivitate care se exprimă,
experimentalist, câteodată, din ce am citit în alte trei cărţi ale domniei
sale, abstract, ermetic, ca să nu spunem codat, Adrian Lesenciuc, într-o
prefaţă intitulată „Formula alchimistului”, la volumul „Celălalt, hotar cu mine”,
referindu-se la „un ermetism filologic de tip mallarmean”. Dar iată ce exprimă
poemul „Nimic de ales”, pp.78-79, fragmentar, confirmând: „Toate timpurile/
s-au închis/ într-un cod/ însuşi omul/ că e viu/ se preface/ hăul dinăuntru/ să
vadă/ de la un capăt/ la altul/ cât e pod/ înainte de pace,// Toate minţile/ au
sfârşit/ fără rod/ precum sunt/ spre dincoace/ altui trup/ un întreg univers/
să nu-încapă/ în el/ izbindu-se-ntruna/ arce-n pod/ înainte de pace.”
După cum explică eseistic în prefaţa intitulată „Rezonanţa
poetică…” (fragment dintr-un volum în pregătire, intitulat „De… cripte-n voie –
pretexte în favoarea poeziei”), „constanta fatalităţii noastre artistice rămâne
nevoia de eliberare din constrângerile limbajului, pentru a găsi expresiile
cele mai nimerite creaţiei.” Rezultă un experimentalism intelectualizat, demn
de o estetică autentică, nu neapărat inumană, după cum se joacă serios Felix
Nicolau, unde inteligenţa pare să aibă câştig de cauză în disputa amicală cu
sentimentul, omul, înţeles în primul rând ca fiinţa raţională, ajungând să se
împace, prin creaţie, „cu natura generatoare, de cele mai multe ori” a unor
energii negative.
Văzând limitele Poeziei, poetul provoacă şi o subtilă
gâlceavă, chiar moderat optimist fiind în depăşirea acestor limi… taţii, ca să
adoptăm limbajul lui Constantin Noica, care făcea o distincţie între „limite”
şi „limitaţii”, ultimele lărgind regulile: „Nu am în mine-atâta poezie/ cât să
m-aleg visării de trezie/ când nu mai ştiu ce noapte ori ce zi e/ şi dacă-s viu
că-nseamnă erezie,// M-adaug bătrâneţii cu trufie/ acopăr ce-am pierdut prin
ce-o să fie/ pe urmele-i scornind filozofie/ cuvinte neînstare de-atrofie,//
Apusului ce-mi pare lenevi/ când gândurile timpul reînvie/ scăpându-mă amintei
din sclavie/ primejdiei de-o altă colivie.”
Deloc facil, aşadar, propunând cititorului o provocare demnă de
teoriile textului, dar nefăcând precum Derrida, adică nu întrebându-se numai „ce
este scrierea?”, ci aruncându-se în viitor, provocând întrebarea „ce va mai fi
scrierea?”, Codruţ Radi propune şi rezolvă „exerciţii mentale” care au rolul
lor, de a păstra nişte punţi cu „amintirea experimentată deja”, sesizând însă
şi pericole sau, dacă vreţi, dificultăţi: „Suprimarea totală a concretului, în
afara percepţiei, ar fi un salt prea mare în lumea strict ideatică. Pe de altă
parte, implicarea în exces a gândirii, la nivelul creaţiei, riscă o golire de
semnificaţii artistice, de esenţe metafizice, de magie a cuvintelor, în cazul
poeziei. «Gândirea spulberă farmecul poetic», spune Petre Ţuţea. Poate nu aşa
de drastic, reconsiderând această afirmaţie metaforic, nu trebuie să condamnăm
implicarea gândirii în poezie decât dacă, în momentul ei de sublim, intervine
prin epurarea imaginilor, nu a ideii. Reconstrucţia continuă, posibilă în
această zonă, a poeticului, implică, desigur, şi o anumită ordonare, respectarea
unor canoane literare pe care gândirea le controlează mai bine decât orice
subconştienţă artistică.” (citat tot din prefaţa amintită)
Să fie prieten al raţiunii mai presus decât prieten cu
adevărul Codruţ Radi? Dacă adevărul nu este acelaşi lucru fiinţial cu Raţiunea?
Scrie el spre final de text prefaţator:
„Ar urma, într-un alt spaţiu probabilistic, regăsirea
spirituală, începând cu neliniştile noastre existenţiale, de care încercăm,
altfel, să scăpăm, până la contopirea cu neliniştile artistice, pe care ni le
induce Creatorul artistic suprem, pentru a le trece prin filtrele creaţiei
personale, de la percepţie până la interpretare, încărcarea cu simboluri şi
semnificaţii, sublimarea, în fond. Reîntoarcerea este evident cauzală,
dualitatea noastră consacrată, împerecheată pe toate planurile trăirii. Nu
trebuie să ne deruteze această tendinţă intrinsecă, de a o lua mereu de la
început, raţiunea este cea care ne va stabili şi restabili ordinea şi locul
nostru în lume. Doar că raţiunea nu „porunceşte” întotdeauna şi nu controlează
toate stările ori momentele noastre existenţiale.” (p.6-7)
Finalul cărţii, mai în şagă, mai în serios, deschide o
poartă, în pofida „sinelui zăvorât” (titlu de poem, p.112), către o ipotetică „insulă
a unui Moreau” pierdută în Munţii Sinaiei, în care apar o „fiară-nchipuită”,
sălbăticită, tensionând existenţial, aproape un îngeroid, de la android
plecare, „muşcând din tăcere”, dar gata să ridice „templu” unei rostiri noi („Rostire
nouă” se numeşte poemul de la 109):
„N-am găsit încă răspuns/ cum se cade mai departe/ evidenţei
chip ascuns/ mizând restul pe o carte// Ce întruna m-a străpuns/ rătăcind
zărilor sparte/ orb răscrucii de-am ajuns/ unde drumul nu se-mparte// Timpul
numai curge-mpuns/ prin clepsidrele-i deşarte/ roi nisip îndeajuns/ vieţilor de
după moarte.”
Oedipul meta-modernist care poate fi considerat C. Radi,
raportat la Tradiţia-tată, este împărţit la doi (107: „Desprins pietrei/ dintre
chipuri/ nevăzut sfarm/ înapoi/ zbârcind prundul/ de nisipuri/ eul împărţit/ la
doi.”
Mioara Bahna, într-o recentă carte a domniei sale, „Paradigme
poetice actuale”, apreciază astfel, când vine vorba de „Ecoul dintre umbre”: „Codruţ
Radi scrie o poezie a cărei lectură nu poate fi la îndemâna oricui, fiindcă începând
cu majoritatea titlurilor şi, fireşte, continuând cu un conţinut de extracţie
mai ales cerebrală, scrisul lui îi impune lectorului o participare la receptare
pe măsură. Dacă avem în vedere fie şi doar o seamă de titluri de poezii, între care
Iniţial hăit, Ataşerii, Curs detriment,
Dezgrădire, Felurimi decâte, Egoul dezlocui, Preinduceri, Fireşte-ne, Himernicii,
Reflux capilar, Raid cusur, Concentricie, Emers concav, Strict compas,
Faptoriat, Aleluiele, Decum perindă, Sic factorial, Părelnicii etc. acestea
pot constitui argumente suficiente şi relevante pentru afirmaţiile de mai sus.
O asemenea aplecare spre o anume chintesenţă a lucrurilor,
într-o rostire sui-generis, pusă însă la un loc, într-un mod cât se poate de
natural, aşa cum este lesne de observat, cu o prozodie – în cea mai mare parte
a cărţii – de factură clasică, realizează un tot, cel puţin în aparenţă, oximoronic.
Este, ca şi în volumele precedente, o formă particulară, a poetului de a îmbina
contrariile spre a scoate la iveală inefabilul vieţii, cel ce nu se revelează
decât prin iniţiere.” (p.297)
Aşadar, Codruţ Radi, un poet cât se poate de interesant,
provocator, care merită atenţia noastră şi la cărei poezie vom reveni, cu
siguranţă. În ultimă instanţă, un supra-neo-bacovian racordat la realităţile şi
mai ales anti-fanteziile spiritului/ spriritelor vremii…
Dacă, destul de curând, Stelian Dumistrăcel îşi lansa o carte
intitulată „Cuvintele, încotro? Lingvistică pentru toate televiziunile”, lăsând
la o parte aceste instituţii care în ultimul timp doar tâmpesc poporul, cărţile
lui Codruţ Radi pot fi un răspuns la toate provocările Limbii Vii, Poeziei Vii,
care se naşte mereu, în chinuri sau nu, din tot ceea ce devine, iată, tot „devine”,
dar înspre trecutul care poate fi doar într-un plan paralel, din Limba Veche,
Poezia Veche… Nu mai spun nimic despre Locurile unde se adăposteşte Fiinţa, cert
este că vechimea a fost întotdeauna o certitudine a calităţii…
Iar despre vechimea umbrelor, ca şi despre aceea a ecoului,
numai de bine, din perspectiva ecourilor divinităţii…