Minaretul al cincilea
„Privirile nu-L ating. El este cel care atinge privirile.”
Coran, VI, 102
De acolo, de sus, văd întreaga lume, toţi oamenii/ cântând,
jucând, dansând, sărind în sus/ de bucurie/ că sunt siguri/ de privirea lui
Dumnezeu
Sedat Anar cântând Gidem Dedim Aman Yarenlerim Darıldı,/ din
spatele său, Edgar Allan Poe,/ de pe un cotor de carte, priveşte în gol/ iar
golul îl priveşte şi el
Privirea Taină, cuvintele-stele, dincolo de zile şi nopţi,/
istoria ca o pelerină a lui Dumnezeu/ care zboară, zboară/ duce suflete încolo
şi încoace
Ochii sufletului acoperind ochii trupului cu aripi de îngeri/
ca într-un joc de-a v-aţi-ascunselea/ Privirea având aripi cărţi sfinte, întorcând
pământul precum pruncul o minge de om
Precum cărturarul fila manuscrisului uitat pe scările
minaretului/ trecând de la noapte la zi/ de la zi la noapte, numai dând fila/
dându-şi toată viaţa numai pentru un zâmbet al Cerului
Nu-n oglindă, nu-n icoană, nici măcar în cuvintele care
trăiesc mai mult decât omul/ nici măcar în stele: surâsul Cerului - doar atunci
când gândul se-odihneşte pe gândul despre gând
Trăgând privirea ca pe-o pelerină caldă, gândul caută
formula somnului viu,
Somnului poartă, poartă de om-minaret, fulgerând către înalt
Omul-vis, caligrafie pe oglinda Cerului de dincolo de Cer,
omul-vis uitându-l pe celălalt om,/
Care scrie ori citeşte chiar acum despre aceste cuvinte-n
care mor, născându-se, flori, păsări măiestre, lei jucându-se de-a mieii, iubiţi
şi iubite, copii de stele, copii de vis în labirint:
Acolo Muhyi-d-dîn Ibn’Arabî murmură la nesfârşit:
„Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate vedea. Nimeni, în
afară de El însuşi, nu-L poate auzi. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate
cunoaşte…”
Gândul poetului se risipi, ca norul care-a-mbrăţişat vârful
minaretului…
Dar nimeni nu văzu nimic, poate doar ochii de nedovedit ai
vântului, nimeni nu ştiu nimic, poate doar nimicul care nu credea în nimeni…