Învăţând cum plânge lumina…

Învăţând cum (se) plânge (precum) lumina…

sau exordii în lirica modernă turcă (prima parte)

Poezie turcă modernă, Antologie, Ed. BETTA, Bucureşti, 2017, selecţie de Nevzat Yusuf Sarıgöl, traducere de Nermin Yusuf

Un mai mult decât interesant excurs în spiritualitatea turcă modernă ne oferă realizatorii unei antologii de poezie turcă, selecţia autorilor şi a textelor fiind a lui Nevzat Yusuf Sarıgöl, traducerea din turcă în română fiind a lui Nermin Yusuf. Sunt, evident, numai câteva faţete ale comorii spirituale pe care o reprezintă literatura turcă în ansamblu, cultura şi civilizaţia trucă în general, care ne poate ajuta să-i cunoaştem mai bine pe turcii de astăzi, dar şi pe cei din secolele abia trecute, la scara strălucitoare a eternităţii neprihănite, ca să fac un joc de cuvinte.

Nermin Yusuf s-a născut pe 5 martie 1940 la Constanţa, este licenţiată în filologie orientală şi română la Universitatea Bucureşti, lucrând ca redactor la Biblioteca Naţională, Departamentul Documentare în Cultură, traducând numeroase cărţi din turcă în română, împreună cu Nevzat Yusuf Sarıgöl, colaborând cu edituri prestigioase precum Kriterion, Paideia, Polirom.

Nevzat Yusuf Sarıgöl, aflăm din nota editorului, s-a născut pe 21 ianuarie 1936 la Sarıgöl, astăzi Albeşti-Constanţa, de unde şi pseudonimul literar, fiind licenţiat şi domnia sa în filologie orientală şi română. Între anii 1962 şi 2005 a preat limba şi literatura turcă la catedra de orientalistică a Universităţii din Bucureşti. Între anii 1991-1995 a înfiinţat şi condus catedra de limba şi literatura română de la Universitatea din Ankara. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, aşadar unul dintre colegii mei pe care nu i-am cunoscut până acum, dar şi membru de onoare al Sindicatului Scriitorilor din Turcia. Pe lângă creaţia literară, adică poeme, proze, eseuri, critică literară, are şi o bogată activitate de cercetare ştiinţifică în domeniile lingvisticii, folclorului, etnologiei şi lexicografiei. Creaţiile sale au fost traduse în limbile arabă, turcă, azerbaidjeană, engleză, maghiară, cehă, slovacă.

Sunt aproape 100 de poeţi antologaţi, mai exact 84, zece dintre aceştia fiind născuţi după 1950, ceilalţi fiind născuţi între 1884 şi 1949, începându-se, evident, cu perioada modernă, perioadă care începe cu, din ce aflăm în „Cuvânt înainte” (semnat tot de Nevzat Yusuf Sarıgöl), Yahya Kemal Beyatlı şi Ahmet Haşim. Sunt schiţate şi câteva rânduri despre câteva curente semnificative, printre care „Şapte făclii”, „Garip”, „Ikinci Yeni”, fiecare scriitor are câte o notă bio-bibliografică semnificativă, printre poeţi fiind şi cei mai cunoscuţi poeţi turci în lume din perioada modernă, Nazım Hikmet şi Fazıl Hüsnü Dağlarca, acesta din urmă fiind „cel care n-a fost influenţat de nici un curent şi care a creat o poezie cu totul originală”, fiind „considerat cel mai prolific poet din istoria literaturii turce. (…) „Cu luciditate şi realism, el abordează cele mai variate teme ale universului, de la omul preistoric până la perioada cuceririi cosmosului, de la drama sau bucuria ciobanului pierdut în munţii Anatoliei până la soarta pescarului japonez sau a luptătorului pentru libertate.” (p.24)

Fazıl Hüsnü Dağlarca

Din opera lui Fazıl Hüsnü Dağlarca, care a trăit între 1914 şi 2008, sunt alese două poeme întregi şi trei fragmente din poemele „Cât lumea”, „Boală grea” şi „Malurile Kızılırmakului”. Primul text este „Furnica din Sivas”, o superbă meditaţie asupra Fiinţei: „Măreţ Kızılırmakul spumegând/ curgea./ La rădăcina unui stâlp de telegraf/ trudită cât secolele/ mergea/ furnica din Sivas.// Alb din malul celălalt/ nechezau caii/ roibi roibi./ Ruptă din cântecele cailor/ mergea o furnică/ neînţelegând drumul lor.// În şoapta paşilor ei – fericire şi mândrie/ se simţea/ demnă/ cu dărnicia piciorului înfometat/ mergea o furnică/ pe faţa pământului.// Din mersul ei se vedea/ că ştie prea bine/ gustul munţilor, apelor, ierburilor.// Rătăcită de ai săi/ mergea grăbită/ la alte furnici// Cu truda, sudoarea,neoboseala ei,/ semăna/ cu cele din Africa, China, Paris…/ Pe fruntea neagră a pământului/ mergea fără vise/ ca bobul de grâu/ mergea/ şi furnica din Sivas.” (pp.92-93)

Fără nicio legătură cu filmele recente avându-l în prim plan pe omul-furnică, paralela dintre fiinţa omului şi cea a furnicii, raportată la gândirea despre Fiinţă în general, este mai mult decât subtil făcută, paşii, chiar de furnică, în cunoaşterea unei culturi străine făcându-se iavaş iavaş, cititorul învăţând noţiuni elementare de geografie, Kızılırmak fiind cel mare fluviu din Turcia, cu apele sale roşii, iar Siva fiind vechiul oraş Sebaste, legat de tradiţia creştină prin faptele întâmplate în anul 324, când 40 de soldați creștini aparținând Legiunii a XII-a Fulminata (Legio duodecima Fulminata), a cărei garnizoană se afla la Melitene, au fost torturați și omorâți din ordinul lui Licinius. De aici, Sărbătoarea celor 40 de Sfinți Mucenici, din 9 martie în calendarul creștin ortodox și pe 10 martie în cel catolic. De la denumirea acestei localități provine și numele de Sebastian.

Fragmentul din „Cât lumea” lărgeşte un pic meditaţia, prin „aici” putându-se înţelege orice locşor de pe planeta noastră (şi nu numai): „Aici, în India, în Africa,/ Toate seamănă una cu alta./ Aici, în India, în africa,/ Aceeaşi e dragostea faţă de grâu,/ Aceeaşi e părerea despre moarte.// În orice limbă ar vorbi,/ După ochi se-nţelege./ În orice limbă ar vorbi,/ Eu doar vântul îl simt,/ Şi-l ascult.// Despărţiţi rămas-am noi, oamenii,/ Ne-au dezbinat fericirea hotarele ţărilor;/ despărţiţi rămas-am noi, oamenii,/ În cer, frăţia păsărilor,/ Pe pământ, a lupilor.”

Homo homini lupus sau… mai bine să cântăm poemul „Cântă cântecul nostru de iubire”, ales şi pentru coperta a IV-a, exemplar: „pentru ce să nu fim cu toţii frumoşi,/ Când viaţa-i atât de frumoasă?// Cu norii ori ramul omu-i tot una,/ prin aceleaşi albăstrimi trecut-a./ Cum poate omul să moară,/ Când viaţa-i atât de frumoasă?” (p.94)

Desigur, poetul e lucid, fragmentul din „Boală grea” ne arată că este conştient de tensiunile existenţialiste: „Mamă, nu mă descânta, mi-e frică,/ Noapte rugăciuni tot citind./ Sunt bolnav, dar cât de plăcut/ Pleacă ceva din trupul meu parcă plutind.// Am ochii acoperiţi, dar văd cu faţa/ Cum plângi precum lumina./ Împreună simţim încet şi-n linişte/ Destinul, prin pozele de pe perete.// mamă, eu cresc acum,/ Din lacuri creşte şi trestia./ dar unde-i calul meu din nuiele,/ Îi e sete, apă să-i dea al meu frate.” (pp.93-94)

Naturii i se dă ceea ce este al Cezarului, iluziile pot fi scrise pe flamuri şi drapele, după cum rezultă din finalul grupajului, cu fragmentul din „Malurile Kızılırmakului”: „Nu văd, dar încă mai pot să simt, frate,/ Trecutele vremi nu-s mai luminoase decât viitorul./ Cândva s-a-nălţat mărturisindu-şi credinţa,/ În lucirea nopţii, pentru toate biruinţele,/ Se leagănă munţii, nu flamurile.”

Aşadar, un poet mai mult decât interesant, prea puţin cunoscut, poate mai dur decât Nazım Hikmet, dar va fi greu să cunoaştem întreaga operă a celor doi, pentru a afirma aceasta cu tărie…

Oricum, doi poeţi de descoperit! Cu noi şi noi traduceri!

(Sursa fotografiei lui Fazıl Hüsnü Dağlarca: https://www.tarihtebugun.org/27458-15-ekim-2008_fazil_husnu_daglarca_kimdir_ne_zaman_oldu.html)

Din resursele nebănuite ale Poeziei…

Sau raportul lipsit de graţie al unui adjunct de Inchizitor

Dan Vîţă, Dosar de beatificare, Opera Magna, Iaşi, 2017

Şade talentul-păcatul în Dan Vîţă precum Păcatul în Anna Karenina (nu cea din Tecuciul amintit(ă) la pagina 35!)!

Desigur, Dan Vîţă este şi el „o iubictimă” ( un poem se intitulează „Sonet pentru iubictimă”, p.42), eretizând-n (eretele-i neam cu şoimul) vânătoare de poezia sufletrupurilor demne de a fi visate, cântate, poemate „picioarele ei lungi ultimele se scufundă-ncet/ din coapse-i ies în fugă haite de ogari/ în somn goniţi de corn fligorn trompet// cu ochi mărturisitori ca sfânta agnesa-n lupanar/ doarme goală trufaţă cu nimb anahoret/ cu şoldul alb prelung şi arcuat şi princiar// cum iepurele-n fugă gonit de prepelicar/ afazic o acopăr în strigăte de şoim orbicular/ şi mâinile-n aerul cu întuneric o peţesc încet”, p.39.

Din punct de vedere al istoriei ereziilor, Dan Vîţă este un Hannibal Lecter (azi e mai cunoscut decât Rabelais, cu ai săi copii, Gargantua şi Pantagruel) al poeziei şi al credinţei, muşcând din nepoliteţea iubirilor mari şi dătătoare de fiori ai condamnării eterne, jucându-se şi de-a… apocrifele (partea a doua a cărţii, „Faza roman(ă)”, „noul textament” începe cu un astfel de apocrif, partea întâi fiind „Faza diecezană – excepţii de la cele 2 minuni”): „citiţi şi încă de pe acum vă tânguiţi că/ Titlul Poemului/ este greu de dat la o parte cu mâinile voastre/ mirosind/ a cloramină şi dezinfectante/ pregătite de îmbălsămare/ mormântul e gol ca o lăuză/ bolborosind ca o beregată în punga apelor/ înainte de a urca la cer/ se va arăta pe drumul de întoarcere/ şi bineînţeles că dumneavoastră îl veţi confunda cu grădinarul” (p.47)

Dacă vreţi, Dan Vîţă strigă şi el într-un pustiu, un pustiu al anti-materiei (sfinţeniei): un poem este intitulat „(dincolo de desfrâu şi înainte de ispită glasul celei care strigă)”, încercând să nu… încerce împăcarea imposibilă dintre luciditatea acceptării menţionatului desfrâu şi iubirea mai presus de orice iubire a misticilor. Spălând picioarele cuvintelor, el este un mistic al micilor iude care nu vor să fie doar cât valoarea a 30 de arginţi, iubind frumuseţea abstractă a provocatoarelor/provocatorilor de plăceri (incriminate), cerând, printre texte, îndurare: „şchiopătând ca iacob după desfrâu/ de după catapeteasma/ ochilor ca un text neputincios condus de călugării textualieri/ spre locurile cele dintâi la ospăţ/ printre leproşi şi paralitici/ hidropic intru în poemul hidropic/ ca în scăldătoarea de la betezda/ şi aştept/ mişcarea/ apei/ îngerul/ care/ tulbură/ cititorul cel bun care îmi aruncă textul/ vindecându-se-mă” (p.55)

Un prometeism de tip Van Gogh pare să anime bună parte din „aventura” sa: „Atunci cum e când strigătul ei nu se aude tot/ dispar sunete/ de smulgi cearşaful dezgolind-o/ să atingi precum pre-cuvântul/ textul tăiat în urechea lui malhus dinspre/ slugă înspre arhiereu/ dincolo de slugă înspre arhiereu/ de lângă slugă spre iuda foneticul/ fonem lângă arhifonem/ viermi de aer roşu şi vaier în grădină prin mulţimea de caligrafi şi zugravi ca la un tâlhar/ aţi ieşit să mă prindeţi/ când/ poemalhus a fugit gol din text” (p.57)

Destăinuirea cum că, într-un fel, textul poate fi o mlaştină, p.59, fără a rupe din context, ba dimpotrivă, referindu-ne la întregul fenomen liric vîţăean, ni-l poate prezenta pe poet şi ca pe un alt fel de Toma (dacă nu şi un fel de Barabas, după cum ar rezulta din „un exerciţiu de răstignire cu ecorşeul lui barabas”, p.62, sau un alt fel de Ioan, vezi „(despre propria mea decapitare)”, p.83), care ar vrea să creadă cum… crede el, observând non-concordanţa metafizică şi ultrafizică dintre planurile ontologice, fiind, repet într-un fel, un mistic al nefirescului misticismului, între profan şi sacru silabisind că „nu vei fi înfricoşat de memoria care asupreşte/ cuvântul pierdut” (p.60)

Că este pierdut sau că se vrea fi pierdut, este altă poveste!

Fiind întru Text, posibil „desfigurat de cititori/ textul cel vechi de zile”, Dan Vîţă îşi explică într-un fel şi relativ târzia „expunere” a textelor: „să zămisleşti şi-apoi să tăinui/ cum elisabeta” (p.61).

Desigur, omul nostru se poate să se fi distrat bine, să fi fost bucuros, pe lângă sentimentul de seriozitate pe care îl impune… cercetarea lirică: ni se sugerează să fim asemenea Mântuitorului, noi ne recunoaştem limitele şi limitaţiile, încercările, chiar şi aproape eretice sau păgâne de Imitatio Christi, dar şi înfrângerile în aceste demersuri: cu sau fără „moaşte la picnic” „să am poftă/ de peşte fript şi faguri de miere/ pe giulgiu ca la picnic/ să mişc deja/ în treia zi după acea noapte de dragoste” (p.68)

Poetul poate fi un tâlhar sau un criminal lecterian, cu bune gusturi, Dan Vîţă este un histrionic cu har, ieşind sau intrând în rol, din rol în rol, jucându-se cu toate cel sfinte, chiar şi cu Sophia, pe lângă Împărat, şi Ea poate avea goliciunile Ei, este preocupat de „înfăţişările învierii” şi umanităţii raportându-se la miracol („poemul răstignit cu două spinări” quasi-shakespearean), întrebând „primiţi păcătoşi de peste noapte?”, ascultând jazzul zornăitului celor 30 de arginţi amintiţi: „prinşi de friguri pe plajă/ ochii lui ioan bolborosind în apa sărată pe sânii mari ai mariei/ magdalene coborând leneşi ca lifturile/ vechi tremurând/ din toate articulaţiile/ blocându-se între coapse ca între etaje/ strigând după ajutor la vecinul apostol de la 4 (din 12)/ care trăieşte cu o/ mironosiţă tânără şi frumos-înspăimântată…” (p.73)

„Skandalon”? Aşa se numeşte poemul ce urmează, p.74, dar probabil, mai mult ca sigur „soluţia corectă este cealaltă (întotdeauna)”, p.76, aşa se numeşte poemul, poetul ne arată clowneristic serios o limbă de hârtie, p.77, „după Marea mea Schismă de Maria Magadalena”, p.79, alt titlu de poem, în ultimă instanţă Dan Vîţă este un demn urmaş al suprarealiştilor (mistici), ne lasă o Pseudo-Evanghelie Dada, cu personaje, printre altele, „un lamantin şi-un serafim ce dragoste a aerului cu apa”, dar el nu a tăiat cuvinte-hârtii pe care să le amestece apoi într-o punguţă pentru a le extrage separat, ci sinucigaş s-a tăiat pe sine, şi-a deschis beregata obsedantă (din întreaga carte), s-a lăsat părăsit de cuvinte, p.91, şi, totuşi, „iau cuvintele din gura mea şi le pun în gura ei/ (e o tehnică personală de supravieţuire inspirată/ e la priveghiul unui afrodiziac/ - parcă îmbrac mortul după scăldat/ mortul)// cuvintele mici o strâng de-abia îi vin/ îi sunt scurte i se văd pulpele albe/ atunci încep să scriu”, p.91, da, poate fi, nu numai moartea, p.88, „cu conţinut explicit sexual”, dar să nu uităm că s-a scris şi o metafizică a sexului, istoria omenirii este plină de mistica dragostei dintre un bărbat şi o femeie, Adam şi Eva sunt în toate, de la „Tichileşti la Burgos”, de la Tecuci până la Ierusalim…

Ucenicul (vrăjitor al cuvintelor) Dan Vîţă dă lecţii maeştrilor, nu că ar vrea asta, aşa i-a ieşit (glumesc!), este un fel de Cerenkov sui generis, cu Cerenkov începe cartea, scrierea sa este un fel de radiaţie Cerenkov, şi Evanghelica Wikipedie ne lămureşte: „Radiația Cerenkov este radiație electromagnetică emisă atunci când o particulă încărcată electric (cum ar fi un proton) trece printr-un dielectric cu o viteză mai mare decât viteza de fază a luminii în acel mediu, fenomen numit și efect Cerenkov. Strălucirea albastră caracteristică reactoarelor nucleare se datorează radiației Cerenkov. Numele provine de la fizicianul rus Pavel Alexeevici Cerenkov, laureat al Premiului Nobel pentru Fizică în 1958, primul care a caracterizat acest fenomen.”

Între „(rai urât şi iad frumos)”, titlul poemului de la pagina 30, între Emil Brumaru (un picuşor mai încrâncenat, mai straşnîi, cum ar spune multe dintre personajele ruseşti invocate în carte), Magnificul Tzone, Mihail Gălăţanu, Luca Piţu, Shakespeare, Petrarca şi… Baudelaire, dar aici cu un fel de psalmi-declaraţii de amor ai posibilului rău absolut, care va să zică iubirea femeilor sau a unei femei mai presus de… Orice („astfel că-n mintea mea raiul avea chipul şi asemănarea ei”, p.40), ca să concluzionăm, poetul îşi propune si(n)gur propriul dosar de beatificare… literară, zâmbind sincer a spovedanie.

Dacă nu iese chiar din mantaua lui Gogol, din cămaşa de condamnat la moarte a lui Dostoievski se trage aproape sigur Dan Vîţă (în propria ţeapă), cu ajutorul iubitei iubire, putând să se joace de-a Karamazovii toţi (altfel decât Mihail Gălăţanu în al său „Ultim Karamazov”), să interpreteze toţi posedaţii, demonii…

Bref, un poet aproape ascuns, doar pentru cunoscători (până acum de apreciat), propune, în fine, întregii lumi, un dosar… X al „noii sincerităţi” literare, de… analizat şi de tratat în noi şi noi estetici, inumane, postumane, postapocaliptice ş.a.m.d. Aceasta dacă nu e cumva primul pas al unei noi revoluţii dionisiace! Eclectice, diogenice, dându-se ambiguităţii condiţiei umane ceea ce este al Cezarului!

© a.g.secară