Un mini concert memorabil la Festivalul POEZIA – PORT LA DUNĂRE.

„Vis de violoncel” - concert Clementine Gasser, în dialog cu poetul Peter Sragher – ”Ascultă liniştea vorbind”

Raţiunea Istoriei la... Harem?

Un existenţialism sui generis? Viaţa… Kösem

Solmaz Kâmuran, Kösem. Şerbetul puterii are gust de sânge, Polirom, 2017, în traducerea Margaretei Aslan şi a lui Călin Felezeu

Poate mai mult ca niciodată un roman istoric clasic, în cele mai multe componente ale „regiei” sale, mi-a lăsat gustul sălciu al deşertăciunii. Crime, chiar omorârea propriilor copii, doar pentru ce? Pentru eternitatea unui nume, pentru o glorie efemeră? Sau setea de supravieţuire, transformată prin fermentare, în sete de putere?

Unde este adevărul unei vieţi devenite legendare, dar care s-a frânt aproape nefiresc de uşor? Uşurătatea fiinţei umane, până la urmă, cât cântăreşte în talgerul istoriei… sacrului?

Avalanşa de asasinate politice, prinţii posibili moştenitori (şahzadelele: cartea aproape că începe cu asasinarea prin sugrumare a tuturor celor 19 fraţi ai noului sultan, Mehmed al treilea, care urca pe tron la 22 decembrie 1603) şi vizirii fiind în topul celor omorâţi, tot felul de oameni de încredere care ajung degrabă daţi… neîncrederii Morţii, campaniile militare, molimele, cutremurele, incendiile, răscoalele, cele mai multe, evident, înăbuşite în sânge, toate, mai toate acestea schiţate, cu câteva excepţii, exprimă, probabil, şi o anumită filozofie asupra istoriei din partea scriitoarei Solmaz Kâmuran.

Sau încearcă, estetic, să exprime grozăvia speciei noastre care parcă doreşte iarăşi, în ultimii ani, să arate Raţiunii cât de puţin importantă este şi a fost de-a lungul timpului!

În traducerea muncită, inspirată a doamnei profesor Margareta Aslan şi a domnului profesor Călin Felezeu (care însufleţesc, printre altele, Institutul de Turcologie din Cluj-Napoca, fiind amândoi împătimiţi de cultura, civilizaţia şi spiritualitatea turcă, dar şi de cea a popoarelor turcice), romanul lui Solmaz Kâmuran, care nu este deloc la primul roman istoric, nu „filosofează” precum am început eu această prezentare de carte. Sunt pagini încărcate de un anume lirism, se strecoară şi meditaţia, dar spiritul vechilor cronici istorice, pastişat cu graţie de S. Kâmuran (şi cu iscusinţă de traducători, domnul Călin Felezeu fiind şi doctor în istorie, cu specializarea chiar în Istoria Imperiului Otoman, aşadar turcolog din toate punctele de vedere, predând şi istoria Islamului, specializat fiind şi în paleografia turco osmană), învinge şi romanţarea.

În ceea ce priveşte… Adevărul, în momentul în care rivala lui Kösem, sultana Mahfiruz moare, după o ultimă întâlnire, de împăcare, cu eroina principală, un mic paragraf de la pagina 196 este lămuritor, fiind oarecum punctul în care personalitatea fostei Anastasia, născută pe o insulă grecească sub administraţie veneţiană, Tinos, răpită de piraţi şi cumpărată pentru plăcerile sultanului, capătă accente malefice, din setea pentru supravieţuire, în ultimă instanţă instinctivă, atât pentru ea, cât şi pentru copiii ei: „Chiar dacă acum Kösem ştia tot adevărul, a preferat să nu spună nimic şi să lase lucrurile aşa cum erau. După cum îi spusese şi lui Mahfiruz, lăsase totul în urmă, într-un trecut ce nu mai putea fi schimbat. Ceea ce conta acum era ziua de azi şi cea de mâine…”

Mahfiruz, şi ea grecoaică la origini, o femeie frumoasă, cum altfel?, dar mult mai puţin inteligentă decât Kösem, nu degeaba romanul stă sub semnul jocului minţii, şahul, pe care Kösem îl ştia bine învăţându-şi şi sultanul, mult prea iubitul Ahmed, aşadar, Mahfiruz, cam iute la mânie şi gelozie, ajunge să sufere cumplit, fiind marginalizată, în urma comploturilor şi asasinatelor unor apropiaţi ai lui Kösem, printre ei numărându-se şi un francez, Antoine, castrat, devenit Sandal (de la esenţa de santal), îndrăgostit de Irina, prietena cea mai bună a lui Kösem, răpită în acelaşi timp cu ea…

Antoine, deşi „secundar”, este unul dintre cele mai bine creionate personaje, prin amestecul de bine şi de rău pe care acesta îl putea face, în pofida înfăţişării angelice. Câteva dintre faptele lui vor fi cele care vor duce la marginalizarea lui Mahfiruz, dragostea posesivă pentru Irina, cea „re-botezată” Nevnihal, ducând la exasperarea acesteia, care îi destăinuie lui Kösem „adevărul” în ceea ce priveşte nevinovăţia rivalei în ceea ce priveşte otrăviri şi tentative de otrăvire care vor duce, de pildă, la moartea unei sultane rivale lor, Fatma…

Sultanul Ahmed avea băieţi de la toate cele trei, Kösem îi va iubi pe toţi aceştia, îi va învăţa… şah, evident, unii vor înţelege mai bine regulile, alţii nu, cert este că, într-un fel, nu raţiunea, ci parcă teroarea, spaima, lăcomia, nebunia par să domnească prin urmaşii lui Ahmed, cărora Kösem le va fi, în măsura posibilităţilor şi conjuncturilor, sfetnic…

Este o lume de o instabilitate „politică” înfiorătoare, Kösem „prinzând” domniile lui Ahmed, Mustafa cel Nebun, Osman, Murad al IV-lea, fiul lui Kösem, urcat pe tron la 11 ani, în 1623,(Ahmed preluase puterea la 14 sau 13, vârstă pe care o avea şi Anastasia când s-au cunoscut: văzând adolescenţii vremurilor noastre te îngrozeşti un pic când te gândeşti că ei guvernau, cu ajutor, dar, şi sub „povara” capriciilor lor un ditamai Imperiul!), apoi Ibrahim, tot fiul lui Kösem, şi el un pic „luat”, şi Mehmed, un nepot… Vizirii erau schimbaţi aproape ca şosetele, de obicei condamnaţi degrabă la moarte, diplomaţia se îmbina cu mârşăvia, promisiunile erau deseori neonorate, politica internă încerca să se sincronizeze cu… politica externă, Imperiul intră într-o fază de stagnare, jucându-se… şah cu marile puteri ale vremii (diplomatic sau militar): Persia, Veneţia, Austria, Anglia, Franţa, Polonia…

Relaţional-narativ se pune accentul pe perechile Ahmed-Kösem şi Kösem-Murad. O romantică poveste de dragoste mai este aceea dintre Irina şi Rüstem, unul dintre piraţii care le răpesc pe cele două din Tinos, care se vor regăsi mult mai târziu, vor avea şi copii, trei fete, dar pe care şerbetul puterii – nu ştiam că şerbetul este şi o băutură! - îi va despărţi dramatic dar şi poetic, Solmaz Kâmuran alegând o soluţie interesantă pentru a arăta contrastul dintre o viaţă liniştită, măcar aparent, şi una în care toate legile sunt date în egală măsură de setea de putere şi de supravieţuire cu orice preţ!

Într-un fel, ca în orice carte bună, este vorba despre… viaţă, despre alegeri pe care le poţi face sau nu.

„Viața e ca o bocceluță plină de înfruntări și de contraste, un amestec de miracole și speranțe. Nașterea și moartea, fericirea și tristețea, sănătatea și boala, bogăția și sărăcia, puterea și slăbiciunea, mila și cruzimea, iubirea și ura… Toate lucrurile frumoase își au și neîmpăcările lor.” (p.260)

 Scriitoarea îi acordă Irinei o şansă…

Dar despre aceasta şi alte aspecte ale unui roman istoric quasi-clasic, pe bookhub.ro, cât de curând… Kösem, adică „lidera”, „conducătoarea”… Viaţa care ne călăuzeşte…

© a.g.secară