Dacă este să ne jucăm
referenţial, dincolo de jocul de lumini (în poemul încredinţez corbilor amintirile sunt următoarele versuri, printre altele: „îţi sunt
lumină/ (nu-mi vorbi de lumină/ ochii mei ar putea şchiopăta)” şi de ninsoare,
chiar şi de ninsoare de sfârşit de martie sau început de aprilie, cum este în
acest an pe la noi, amintind de jocul inteligent al ideilor filmului „Eternal
Sunshine of the Spotless Mind” (este şi un poem, ochii minţii, care sună aşa: „Când
lumina ochilor/ nu mai poate percepe/ nici măcar umbre/ desţelenim/ vibraţii”),
poezia Adelei Efrim se situează între sau în vecinătatea candorii viguroase a Anei
Blandiana şi regretele lirice anti-regrete ale Constanţei Buzea (un poem precum minciuna duce cu gândul la jurnalul fostei
soţii a lui Adrian Păunescu:
„Ea/ îşi priveşte
mâinile/ vineţii/ mânjite de tuş/ negru/ sufletul/ lui/ tras la/ indigo”; mai
ne putem gândi şi la poemul „aşa târziu a înţeles”), strigătele ei (următorul
poem citat se numeşte „Strigăt”) având amortizor de sunet:
„Ascunde-te bine/
şi lasă-i durerii un ultim geamăt/ nu vei putea să îi râzi în faţă aşa cum vei
vrea/ uneori/ nu poate sta locului/ acolo/ unde i-ai ordonat/ murmură grotescul
cotidian/ ce mâine te va surprinde iarăşi/ mimează charisma/ unui actor de mâna
a doua/ te priveşte cu subînţeles/ ipocrit şi sumbru/ şi repetă surd/ patetic/ aceleaşi
uzate/ lecţii de normalitate”…
Veşniciei despre care
aminteam mai sus i se dedică următorul poem, cu toată răceala ei aproape
luciferică (de la „Luceafăr” citire): „Între doi stâlpi/ bătuţi pe o rână/ stă
veşnicia/ nu vor fi niciodată clintiţi de ploaie/ rădăcini de lut prind/ pe
marginea acestui timp/ clătinându-ne iubirea/ veşnicia e albă/ ca o statuie
cioplită în secole/ contemplarea-i pentru orbi/ dăruirea, pentru ceilalţi”…
Ceremonialul poate căpăta
nuanţe strident-contemporane, de „dor nebun”: „Privesc pe geam/ fulgii cern/ zici
că-i făina din ciurul bunicii/ tot un fel de plămădeală-i şi asta/ ninsoarea
are mirosul acela/ de pâine dospită/ coaptă la ţest/ bunica îmi zâmbeşte/ o
simt/ prin ghioceii/ ce despică ninsori/ şi veşnicii/ îi privesc/ mă frământ/ iau
în mână un bulgăre/ îl fac petiţie/ on line/ Bunico/ la ceruri/ a ajuns
internetul?/ căci mi-e dor/ de tine/ şi-i tare frig la noi”…
Adela Efrim simte prin
ghiocei cam cum simţea un personaj, Smilla, zăpada într-un thriller care a fost
şi carte şi film, sau, dacă vreţi, încă este. Sau, dacă vă place altfel, dacă
tot face aluzie şi la Bacovia într-un poem, deşi moldoveanul s-ar putea dezice
de urmaşă, poate Borges, Homer ori Saramago (aluzia este la eseul său roman,
da?) ar invita-o la un banchet literar, unde i-ar cânta/recita: „E/ palid
asfinţit/ seceră orice gând/ nu-i vremea culesului/ timp ce doare/ ochiul
dăruit ceţii/ lumina i-a fost smulsă/ s-a înrădăcinat/ morţii/ ne privesc/ ei
nu înţeleg/ cât de orbi putem fi/ într-un amurg/ poştalion de lumină-n/ ceruri”
şi poeta ar simte „orbirea”aceea pe care doar Oedip a ştiut s-o trăiască; poate
pe eroul antic l-ar invita, era să scriu super eroul, şi poate nu greşeam, la
un joc de marocco: „Nu mă mai mir de ipocrizie/ o iau cu mine la masă şi-i vorbesc
cu blândeţe/ ea nu mă ascultă/ stâlceşte siluete sub felinare/ nu mă înverşunez/
zâmbesc şi joc marocco/ îmi iau toate gândurile în pumni/ le împrăştii pe covor/
răvăşite/ se strecoară tiptil în amintiri/ încleştate se fâstâcesc/ îmi vine să
râd în hohote/ le eliberez/ cum aţi putut crede că vă puteţi agăţa cu îndârjire/
de păpădii”…
În ultimă instanţă, Adela Efrim este o ludică, dar o
ludică care are ca joc, nu neapărat preferat, dar destul de obişnuit, acest
marocco cu tristeţile, regretele, nostalgiile; dar delicat, ca şi când toate
acestea, împreună cu gândurile ce le poartă, ar fi un fel de elfi şi elfe
micuţe, precum Tinker Bell care îşi au patria/matria într-un pian înzăpezit
unde un Mozart mic, oare cine s-a prins că Micul Prinţ seamănă cu Amadeus, veşnic
mic, compune Requiemul tuturor copilăriilor din noi...Ceea ce aţi citit mai sus este un fragment dintr-o recenzie care o să apară în întregime curând.
